COSTIN IRIMIA în dialog cu OANA PURICE
„Arta este un joc serios“, crede Costin Irimia, pasionat şi profesionist al fotografiei artistice. Intrând relativ recent în domeniul artistic românesc, Costin Irimia a organizat prima expoziţie în 2012, pentru ca un an mai târziu să îşi deschidă propria galerie. Situată în Piaţeta Papa Ioan Paul al II-lea, pe Bulevardul Schitu Măgureanu nr. 55, deci la doi paşi de Cişmigiu, Hyphen Gallery este prin însăşi clădirea care o găzduieşte o realizare artistică – o vilă în stil Art Nouveau. Având ca scop promovarea fotografiei, pe simezele galeriei sunt expuse atât lucrări semnate de Costin Irimia, cât şi de alŢi fotografi români, el dorind să intermedieze contactul publicului românesc şi cu artişti din diferite spaţii europene şi să creeze un orizont de aşteptare pentru arta fotografică. Cel mai recent proiect al lui Costin Irimia este expoziţia 3 Hypostasis, o colecţie de fotografii în format mare din interiorul Ateneului Român, ce a fost vernisată chiar în foaierul Ateneului cu ocazia concertului susţinut de Orchestra Medicilor, la 7 aprilie 2014, Ziua Mondială a Sănătăţii.
OANA PURICE: Ai studiat arhitectura, ai profesat-o, dar, la un moment dat, ai decis să-ţi urmezi pasiunea: fotografia. Când şi cum a avut loc schimbarea?
COSTIN IRIMIA: Am tot căutat un mijloc de expresie artistică să mi se potrivească. Aveam anumite trăiri interioare care doreau să iasă la lumină. Arhitectura, cea mai complexă şi poate cea mai interesantă dintre arte, este strâns legată de comanda socială, iar în România comandă socială adecvată nu prea este, de aceea descoperirea fotografiei a fost pentru mine o revelaţie şi totodată o eliberare. Pasiunea s-a maturat lent şi a început să-şi deschidă petalele abia prin 2012 când, la 21 martie, am făcut prima expoziţie, Equinox. Atunci am ştiut că aceasta este calea.
O.P.: Ce presupune devotamentul faţă de fotografie? Timp, muncă, studiu? Te naşti sau devii fotograf?
C.I.: Fotografia presupune cultivarea aceloraşi lucruri ca şi la orice altă formă de expresie artistică. În primul rând, este nevoie de concentrare. Arta trebuie să fie un joc serios. Altfel nu se obţin rezultate decât întâmplător şi ocazional. Fără să aloci timp, fără să munceşti şi fără să studiezi, nu faci nimic. Dar şi talentul înnăscut este la fel de important.
O.P.: Dacă ţi-ai fi descoperit pasiunea înainte de a urma facultatea de arhitectură crezi că ai fi avut aceeaşi disponibilitate (experienţă, mijloace financiare, până la urmă)?
C.I.: Greu de spus… Sunt de părere că toate lucrurile se întâmplă la timpul lor.
O.P.: În pasiunea ta nu doar că ai început să faci fotografie, dar ai deschis şi o galerie, Hyphen Gallery. Există un proiect colectiv sau e o iniţiativă personală?
C.I.: Este un proiect personal, deocamdată. Când Hyphen Gallery va avea o anumită consistenţă, voi implica şi alţi parteneri. Acest moment nu este departe.
O.P.: Cine a mai expus în galerie?
C.I.: Ca nume sonore, Gh. Dumitru Maican. Mare fotograf, cu o operă cuprinzătoare.
„Toată lumea
este acum fotograf“
O.P.: Dincolo de vizionare, o galerie presupune şi spaţiul care intermediază achiziţii de lucrări. Din experienţa ta, este publicul românesc interesat (educat, de ce nu?) de arta fotografică?
C.I.: În acest moment publicul este interesat doar la un nivel potenţial şi, în general, este needucat în fotografia artistică. Acest lucru nu trebuie însă privit ca o vină colectivă, ci doar ca o stare de fapt, momentană, care ar trebui schimbată. Există, ce-i drept, şi o confuzie generală în ceea ce priveşte arta fotografică, nu numai în România. Toată lumea este acum fotograf, cu un imens apetit pentru a face fotografii. Lumea a început, din păcate, să perceapă realitatea mai mult virtual decât fizic. Întâi ar trebui să se înţeleagă diferenţa dintre fotografie şi artă fotografică, iar, odată definită această graniţă, terenul artei fotografice să înceapă să fie cultivat. Nimic nu se naşte deodată şi de la sine.
O.P.: Când ai deschis galeria, spui pe site, era singura dedicată exclusiv artei fotografice. Lucrurile s-au schimbat între timp, au mai apărut şi altele?
C.I.: Din câte cunosc eu, nu.
O.P.: Îmi spuneai că pasiunea ta este fotografia artistică. Pentru un neiniţiat: care sunt diferenţele majore între acest tip de a face fotografie şi unul de bază? Ce ar trebui să identifice un privitor neexperimentat?
C.I.: Asta este o întrebare de zece puncte! Şi, felicitări, ca o întrebare bine pusă, conţine şi răspunsul. Aproape orice om, chiar neexperimentat, când vede o suită suficient de mare de fotografii artistice şi le compară cu fotografiile obişnuite, are capacitatea să-şi dea seama că fotografiile artistice sunt deosebite. Nu va putea spune de ce anume (şi nici nu trebuie), însă va sesiza o anumită diferenţă. Dacă le va vedea apoi şi prezentate într-un mod corespunzător, pe peretele unei galerii sau al unui muzeu, va înţelege, pe de o parte, că fotografia este o artă, iar pe de alta, că nu toate fotografiile, nici chiar cele foarte frumoase sau interesante, sunt artistice. Repet, nu trebuie să fii experimentat ca să realizezi acest lucru, ci doar să ai bunăvoinţa, interesul şi ocazia de a te apleca asupra problemei. Iniţiaţii pot apoi să distingă nuanţe şi fineţuri, să clasifice şi să explice, însă aproape oricine este capabil să facă o diferenţiere generală între artă şi ne-artă.
O.P.: Am văzut, printre lucrările expuse la galerie, multe cadre din natură. Ai locuri preferate de fotografiat?
C.I.: Nu, nu am locuri preferate. La început eram interesat de măreţia si splendoarea naturii şi aceste lucruri se regăseau în imaginile mele, însă acum, chiar dacă rămân la fel de impresionat de spectacolul natural, încep din ce în ce mai mult să transpun natura la un alt nivel, metaforic şi poetic. Transpun în imagine mai mult o senzaţie, decât o descriere.
O.P.: Nici oamenii nu lipsesc din fotografiile tale. E mai greu să surprinzi personaje umane decât secvenţe din natură?
C.I.: La prima vedere aşa pare să fie. Oamenii se mişcă şi au expresii care se schimbă în miimi de secundă, dar şi natura, dacă stai să o observi, este la fel de schimbătoare. Deci este la fel de greu sau de uşor, indiferent că este vorba de peisaje sau de oameni. Când fotografiezi oameni în activitate, importantă este rapiditatea. Când fotografiezi natura, totul devine în general mai lent, dar la fel de solicitant.
„O imagine realizată pe pipăite“
O. P.: Cum îţi alegi cadrele sau eroii pe care îi fotografiezi? Se poate vorbi de inspiraţie?
C. I.: În mod sigur. Şi pare să fie chiar un proces biunivoc. De multe ori am senzaţia că se formează o legătură strânsă, indisolubilă între mine şi scenă, care acţionează din ambele direcţii: pe de o parte scena mă inspiră, dar şi eu inspir scena. Sună ciudat şi greu de crezut, dar te asigur cã aşa este. Pun acest lucru pe seama concentrării.
Apropo, hyphen înseamnă chiar legătură. Numele galeriei mi-a fost inspirat de o discuţie de demult cu regretatul sculptor Paul Neagu, care mi-a explicat conceptul căruia i-a dedicat o mare parte din activitatea artistică. În opinia sa, hyphen este ceva care leagă şi desparte, în acelaşi timp.
O.P.: Care este cel mai dificil cadru pe care l-ai făcut?
C.I.: Am fost să reproduc pe film plan o imagine pe care o făcusem digital cu câţiva ani în urmă: luna plină exact deasupra podurilor, rutier şi de căi ferate, de peste braţul Borcea. Am ajuns acolo în aceeaşi zi a anului şi la aceeaşi oră, fără să mă gândesc că mişcarea lunii este mai complexă decât cea a soarelui. Aşa că, spre dezamăgirea mea, luna a răsărit din altă parte. Cum făcusem douã sute de kilometri doar pentru acea imagine, n-am vrut să plec cu mâna goală. Mi-am dat seama că maşinile de pe sensul dinspre Constanţa, la o expunere lungă, vor crea un arc de lumină şi atunci am aşteptat patru ore lungi, pe terasamentul căii ferate, ca luna să creeze un contrapunct pentru echilibrarea compoziţiei. Am pregătit camera când încă era lumină şi apoi am făcut totul pe întuneric, neavând lanternă. Am avut noroc, în final rezultând o imagine iconică. O imagine care a fost concepută cu ochii minţii şi realizată pe pipăite.
O.P.: Dar cel mai neobişnuit cadru?
C.I.: Mă aflam într-o carieră de bazalt, veche şi părăsită, de forma unei oale uriaşe. Bazaltul este o piatră gri, însă într-o parte a carierei am zărit o porţiune de un alb strălucitor, ireal. Am mers să fotografiez acel loc. Era miezul zilei, iar peste piatra care dogorea la cele peste 40 de grade la umbră domnea o linişte absolută. Am tras câteva cadre, când observ deodată în vizor, chiar în centrul compoziţiei, un porumbel care se uita la mine. Nu ştiu când aterizase acolo. O inimă plăpândă bătea în deşertul de piatră seacă… Nu s-a mişcat cât l-am fotografiat. A fost o senzaţie stranie, aproape metafizică, greu de descris în cuvinte.
O.P.: Când apare, în cazul artei fotografice, satisfacţia? Când surprinzi cadrul perfect, când developezi fotografia sau când ea ajunge în posesia unui alt pasionat?
C.I.: Punctul culminant este atunci când vezi cum a ieşit fotografia. Până atunci, chiar dacă ştii că ai surprins un cadru bun, există temerea că poate ceva nu a mers cum trebuie. Aşa este pe film; eu folosesc în general filmul. Este plăcut şi atunci când vezi că fotografia este admirată de cineva, care simte ce ai simţit tu în momentul în care ai surprins cadrul respectiv.
„Norocul este de partea
celor curajoşi“
O.P.: Pe lângă expoziţiile de la Hyphen Gallery, ştiu că ai expus în martie şi într-o galerie din Italia. Cum ai primit invitaţia şi cum s-a desfăşurat evenimentul?
C.I.: Aşa este, am expus anul acesta în Italia, în Liguria, la muzeul audio-vizual din Fosdinovoş. Expoziţia, care s-a bucurat de succes (e posibil să devină itinerantă), s-a numit Portrete ale unei lumi diferite şi a prezentat aspecte din România rurală, de mult stinse în Europa Occidentală. Am fost acceptat în decembrie, iar vernisajul a avut loc, întâmplător sau poate nu, la 21 martie, la echinocţiul de primăvară, exact la doi ani de la prima mea expoziţie, momentul în care am ales să merg pe drumul artei fotografice.
O.P.: Ai mai avut şi alte astfel de colaborări?
C.I.: Sigur. Spre exemplu, am expus la Biblioteca Naţională lucrări din seria Utilitarian Beauty, iar recent am avut onoarea să fotografiez în interiorul Ateneului Român şi să expun acolo trei fotografii large format.
O.P.: Ce planuri ai pe viitor?
C.I.: Personal, am nişte proiecte pe care intenţionez să le desfăşor în Italia. Doresc să-mi construiesc o reputaţie internaţională. Este puţin trist să observi că, inainte de a fi apreciat acasă, în România, începi să te afirmi mai întâi pe alte meleaguri. Ar trebui să fie invers. În plan colectiv, doresc să dezvolt şi să impun conceptul Galeriei Hyphen.
O.P.: Te-ai gândit la colaborări cu alţi fotografi? Sau fotografia e mai degrabă o artă individuală?
C.I.: Eu de fel sunt ceva mai retras. Pe de altă parte, singur mă concentrez mai bine. Nu exclud totuşi proiecte comune cu alţi fotografi, dar nu am nimic în program acum.
O.P.: Cum vezi viitorul artei fotografice în România?
C. I.: Încet, încet, sunt sigur că îşi va găsi locul în peisajul destul de firav al artei româneşti. România este o ţară a paradoxurilor şi a contrastelor, iar arta fotografică va trebui sã vieţuiască în această structură. Vor fi vârfuri şi abisuri.
O.P.: Dacă ai mai avea 18 ani, ai avea curajul să-ţi urmezi pasiunea pentru fotografie?
C.I.: Fără doar şi poate. Se spune că norocul este de partea celor curajoşi. Tinerii trebuie să aibă un curaj uneori vecin cu inconştienţa. Nu este scris că vor reuşi, însă aşa au o şansă.