În ultimii ani am citit mult despre fotbal, dar am văzut puţine meciuri.
Curat textualism!, aş putea spune, deşi îmi displace textualismul.
Ceva asemănător mi s-a întâmplat cu jocurile video: citesc avid despre ele, revista mea preferată din România era Level (asta până când a dispărut la sfârşitul ultimului decembrie), dar jocuri noi n-am mai încercat de mult.
Totuşi, între cele două abandonuri este o diferenţă. La jocuri video am renunţat cu părere de rău, din lipsă de timp şi pentru adicţia prea mare pe care o procură. În schimb, fotbalul jucat a ajuns să mă plictisească.
Câteva motive, pe scurt.
(Dar, înainte de asta, scot cu totul România şi fotbalul românesc din discuţie. Naţionala nu mai există – sau o face exclusiv într-o formă cu totul regretabilă – de prin 2000, antrenori români al căror IQ să le depăşească numărul de la başcheţi n-au mai apărut după generaţia lui Lucescu şi Dinu, jucători români cât de cât decenţi n-au mai apărut de la Cristian Chivu încoace – şi Chivu însuşi a fost o excepţie în generaţia lui –, iar echipe de club conduse de Becali, Borcea sau Mititelu delegitimează chiar şi cel mai toxic concept de sport; cam la fel s-a întâmplat în cazul presei sportive, care în ultimii zece ani a trăit din pornografie soft şi din puparea profitabilă în cur a celor tocmai amintiţi. Cu cât se va alege praful de toate acestea cu atât mai bine.)
Salariile monstruoase primite de fotbalişti. Nimeni nu merită 20 de milioane de euro pe an, cu atât mai puţin nişte biete picioare care dau bine în minge… din când în când.
Corupţia structurală: pariuri, meciuri trucate, spălare de bani, capitalizare politică a investiţiei în fotbal (cazul Berlusconi).
Pierderea poveştii în fotbalul actual: singurele poveşti mai apar atunci când o echipă de „săraci“ precum Atletico Madrid ajung în finala Ligii Campionilor să-i înfrunte pe „bogaţii“ de la Real Madrid. Povestea pe care o spunea cândva fotbalul (despre identitate, luptă, inteligenţă şi alte asemenea) a ajuns acum doar o poveste despre băieţi plini de bani.
Decăderea campionatului italian, singurul cât de cât cerebral.
Brazilia 2014, cu toate scandalurile care au acompaniat organizarea acestui campionat, oferă o imagine grăitoare a pornografiei morale în care a degenerat fotbalul. Şi nu e vorba doar de infrastructura indecentă şi de toate abuzurile dintr-o ţară a uriaşelor contraste sociale. Esenţial, Cristiano Ronaldo şi ceilalţi ca el sunt staruri porno, jucând într-un film porno: diferenţa dintre ei şi fotbalişti precum Johan Cruyff e diferenţa dintre un actor porno şi un actor.
Aşa că, pentru mine, salvarea fotbalului stă în literatura (ficţională sau nonficţională) despre fotbal, în poveştile despre ce a însemnat cândva (poveştile despre ce înseamnă acum, la rândul lor palpitante, sunt mai mult despre statistică, sociologie, economie şi corupţie decât despre fotbal ca joc). Fotbalul are nevoie de acest mediu de refracţie, literatura, pentru a-l face tolerabil. Fundamental, fotbalul se joacă în trecut.