Sari la conținut
Autor: N. GEORGESCU
Apărut în nr. 277

Forme echivalente grafic la Eminescu

    In  textul de fata nu ne intereseaza „Cum plasmuia Eminescu“ (D. Caracostea), ci cum asternea el pe hârtie o creatie in sistemul de reprezentari scripturale al vremii sale. Va propun, stimati cititori, o relectura filologica a unui poem eminescian, pretabil discutiei intr-o revista pentru ca este scurt. Nu discutam transcrierea in sistemul ortografic actual, cerând de la lingvisti ingaduinta ca poezia, ea cel putin, sa ramâna a autorului, adica in sistemul grafic in care a fost fixata cu scop de catre autor.
    Acest poem a fost publicat prima oara de Titu Maiorescu in Editia princeps (decembrie 1883; voi folosi pentru ea sigla P1, iar pentru editiile urmatoare ale lui Maiorescu siglele P2 ,P3… P11) si reluat, apoi, in „Convorbiri literare“ din februarie 1884 (sigla: CL) – considerându-se indeobste ca revista il reia dupa editie (desi redactia nu anunta acest lucru in vreo nota, cum facuse, de pilda, cu „Luceafarul“ in august 1883, specificând: „Dupa Almanachul Societatii România Juna“). Redau textul din „Convorbiri literare“, urmând sa-l compar cu Editia princeps si alte editii.

    DE-O TRECE ANII…

    De-or trece anii cum trecure,
    Ea tot mai mult imi va place
    Pentruca  ‘n toat’ a ei faptura
    E-un „nu stiu cum“ s’un „nu stiu ce.“

    M’a farmecat cu vr’o scantee
    Din clipa ‘n care ne vêzum?
    Desi nu e decât femee,
    E totus altfel nu „stiu cum.“

    Deaceea una-mi este mie
    De ar vorbì, de ar tacè;
    Dac’ al ei glas e armonie,
    E  si ‘n tacere-i „nu stiu ce.“

    Astfel robit de-aceeasi  jale
    Petrec mereu acelasi drum….
    În taina farmecelor sale
    E-un „nu stiu ce“ s’un „nu stiu cum“.

    Mai intâi titlul: dezacord in „Convorbiri literare“, dar  in „Editia princeps“ e chiar gresit: „De-ori trece anii…“, pastrat si in primul vers (in Sumar, insa, corect: „De-or trece anii“). In versul 2, P1 are  „im va placè“ – si este posibil ca i-ul lipsa din imi (asa; nu exista semnul separat i, se nota i) sa fi fost dus de tipograf un vers mai sus, la ori – dar atentie: gresala de aici persista pâna la P4, in timp ce gresala din versul 1 a fost indreptata inca de la P2. Nu sunt sigur, insa, ca in CL titlul este gresit: „De-o trece anii“ poate fi expresie. Poezia urmeaza, pe de alta parte, in grupajul din revista, imediat dupa poemul „Peste varfuri trece luna…“ si poate ca tot tipograful (revistei, de data aceasta) a comis prelungirea singularului.
    Trecem. Mai importanta este virgula dupa versul 2, pusa in P1 si pastrata in toate editiile, inclusiv la Ibraileanu (1936) care a consultat „Convorbirile“ si a vazut sigur ca acolo lipseste. Dar sunt nuante (sensuri) diferite. Virgula cere pauza si intelesul logic: tot mai mult, pentru ca, explica acest comparativ. Numai ca poezia nu ofera, mai jos, o cauza logica, spune ca nu se stie de ce, ca e ceva inefabil. Fara virgula, ca in CL, se citeste legat: „imi va placè pentruca“. Si iata cum apar complicatiile. P1-P11 au virgula si scriu mai departe in doua cuvinte: „Pentru ca“ (astfel preiau Ioan Scurtu si G. Bogdan-Duica) – in timp ce „Convorbirile“ nu pun virgula si scriu legat Pentruca. Sunt doua sisteme. Ibraileanu combina: virgula – dar urmeaza cu forma legata, C. Botez la fel, Perpessicius merge neted dupa Maiorescu (virgula si forma dezlegata). Noi… cu cine votam?! Repet: nu e vorba de reguli ortografice aici, daca trebuie scris pentru ca sau pentruca – deoarece Eminescu are ambele forme si le foloseste … cum vrea el. Eliminam, asadar, cauzalitatea explicita, apasata, si pastram ca in CL, intelegând, in plus, ca acest comparartiv: „imi va placè“ se refera la trecerea anilor, nu la intensitatea iubirii (placerii), asadar: nu imi va placea din ce in ce mai mult cu fiecare an care trece (cum vrea virgula maioresciana combinata cu forma disjuncta pentru ca) –  ci tot se va accentua in rostire dând sensul „totusi“ si rezultând o stare pe loc a sentimentului, un acelasi al iubirii in lupta cu trecerea anilor („mai mult“, adica pentru fiecare an se adauga ceva incât trecerea sa fie compensata, timpul sa stea in loc).
    Interesant este apostroful al doilea din versul 3. Cum se vede, in revista este larg (cu spatiu; compara cu vr’o din versul 5, unde apostroful e strâns, fara spatiu sau blanc). Astfel ramâne pâna la Ibraileanu, care il inlocuieste cu trasurica de unire: ‘n toat-a ei faptura. Perpessicius, in 1939, strânge apostroful: ‘n toat’a ei faptura – iar in 1972 pune cuvenita cratima (apostroful s-a scos din scrierea limbii române prin reforma din 1953 si s-a inlocuit prin cratima). Simtul limbii ne spune ca spatiul scurt intre cuvinte cere accentuarea termenului faptura. Spatiul larg cere, insa,  accentuarea cuvântului toata – si iarasi vedem sistemul: dupa ce mai sus dorea accent in rostire pe tot – acum il reia pe termenul din aceeasi familie de cuvinte. (De aceea tot mai mult, pentru ca in toata faptura ei; glosseaza pe sensul din „Cu mâne zilele-ti adaogi“:  timpul este continuu, acelasi, un  tot – dar si fiinta umana are in sine totul, este de asemenea un tot).
    Este fara dubii ca in „Convorbiri literare“ se publica un text cu organizarea sistemica a pauzelor si  ortografiei, ca nimic nu este intâmplator sau lasat la voia (latitudinea) redactorilor, cum se zice. Diferentele dintre acesta si textul din Editia Princeps arata ca au fost surse diferite: Maiorescu a avut la indemâna un manuscris – „Convorbirile“ au avut alt manuscris. Consecventa regulilor in revista arata ca ea a respectat manuscrisul – in timp ce inconsecventa Maiorescu arata ca acesta a lucrat pe text.
    Pentru versul  5  Editiile Maiorescu preiau: „M’au fermecat“ in loc de „M’a farmecat“ (devenit „M’a fermecat“ in celelalte editii), si aceste comparatii aduc o oarecare lamurire. Mai intâi, fonetismul este obisnuit la Eminescu si chiar in poemul anterior din „Convorbiri literare“ gasim: „De ce taci, cand farmecata / Inima-mi spre tine ‘ntorn?“ (iarasi: peste tot devine „fermecata“; Eminescu foloseste ambele forme). Apoi, insa, observam ca forma cu -a creaza aliteratie: M’a-far– si tine accentul simbolic la inceputul versului. Or, prin prtoteza vocalica: M’au fer– Titu Maiorescu obtine acelasi efect, pastrarea accentului la inceput de vers. Solutiile fiind echivalente, este posibil ca ligatura M’au-fer– sa-i apartina tot lui Eminescu.
    Versul lipseste din numeroasele ciorne si versiuni  anterioare publicarii (din manuscrise) – dar sa ne aducem aminte cum crea Eminescu, din amintirile lui Ioan Slavici: „In primavara anului 1883, insa, el a inceput sa se  indaratniceasca  si nu mai eram nici eu tot cel de mai nainte.(…) Obiceiul lui era ca citea cu glas tare ceea ce  ii placea, mai ales poeziile, si facea multa galagie cind scria, se plimba, declama, batea cu pumnul in masa, era oarecum in harta cu lumea la care se adresa. Ii bateam in perete; el stingea luminarea si se linistea, dar era de rea credinta si nu se culca. Peste citva timp, cind credea c-am adormit, aprindea din nou lampa si iar incepea sa bodoganeasca. Ma sculam atunci, ma duceam la el  si-l rugam sa ma lase sa dorm. (…) acesta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi ce-l cuprinsese.“ Nu vom lua, de aici, observatiile medicale – ci modul de lucru insusi:  cum vedem, poetul experimenta retorica versului, rostea cu voce tare, batea tactul (nu cum doreste Slavici: „batea cu pumnul in masa“, ca pentru un furios…), studia asternerea pe hârtie a cutarei sau cutarei forme, analiza indelung poezia in acest an greu când isi definitiva editia. In epoca, numai despre Ion Creanga se mai pastreaza amintirea unor atât de intense experimente pe text (a stat o zi intreaga cu o propozitie in fata: „Ana are mere“, in timp ce colaboratorii sai la Abecedar s-au odihnit, au mers la birt, etc.).
    Editiile curente (dupa Perpessicius) pierd muzicalitatea (M-a fer-me-cat nici nu se poate rosti/recita elegant in româneste, este aproape cacofonic).
    Tot in versul 5, Maiorescu are v’o pentru vr’o – si intelegem ca evita r-ul pentru a nu-i atrage un accent secundar si, deci, pentru a proteja inca o data inceputul versului. Vom vedea imediat de ce. In versul 6 toate editiile pastreaza apostroful larg (mai putin editiile cratimatice actuale) – indicatie de citire / recitare sacadata, balansata – iar in versul 7 numai Titu Maiorescu, numai in primele 3 editii, are: „De si nu e de cât femee“ – care este forma din manuscrisul  2261,81 v (databil 1882-1883). Este scris pentru a se recita silabic, sacadat. Titu Maiorescu nu putea, tocmai el, angajat in reformarea scrierii limbii române, sa puna astfel, neaparat el a respectat manuscrisul (sau i-a scapat corectura de si pentru desi, de cât pentru   decât – pe care o va face la editia a patra). „Convorbirile“ au respectat, insa, si ele manuscrisul lor, cu desi, decât. Formele conjuncte din „Convorbiri“ indica ulterioritatea manuscrisului (variantei) pentru revista: problemele de ritm sunt rezolvate in versurile anterioare, mai ales prin clauzula M’a-far-me-cat, dar si prin formele fara iotacism scân-te-e, fe-me-e, / E-to-tus-alt-fel (remarca de trei ori -e plin), iar aici se creaza serie de bisilabice.
    La versul 8 sunt iarasi diferente: Titu Maiorescu are: „E totusi altfel, nu stiu cum“ – iar „Convorbirile“: „E totus altfel nu „stiu cum“„. Editiile curente au: „E totusi altfel, „nu stiu cum“„. Cine si de ce muta ghilimelele in revista, de ce nu le pune de loc Maiorescu? E greseala? – Cred ca aici „cineva“ vrea sa evite suprapunerea peste  expresia „a fi nu stiu cum“, cu conotatii privind insanitatea, vezi „e cam asa“, „e cam nu stiu cum“, etc.  Deasupra se putea spune ca in faptura Ei e un nu stiu ce si un nu stiu cum – dar a se exprima direct despre cineva ca „e nu stiu cum“ duce la asemenea conotatii. Astfel, schimbarea ghilimelelor se explica, dar de ce nu pastreaza si Maiorescu la fel? Mai mult, criticul pune acea virgula care apoziteaza „altfel“ prin „nu stiu cum“, atenuând acel „e nu stiu cum“ – dar nu anulându-l. Ibraileanu  pastreaza identic – dar, atentie, intr-un studiu separat de editia sa da de inteles ca a vazut textul „Convorbirilor“: „Asa de pilda, ca sa dau numai un singur exemplu, ar fi publicat Eminescu „De-or trece anii“, poezia aceea cu „nu stiu ce“ si nu „stiu cum“, perfecta ca forma, dar care nu e tocmai faimoasa, ca gen?“ Retinerile sale estetice intereseaza mai putin – când vedem cum citeaza – si cum editeaza. In fond, daca ar fi atentionat facea stiinta; in felul acesta naste doar susceptibilitate. Eminescu ar fi publicat sigur „De-or trece anii“, dovada ca ea se afla in redactari diferite in „Convorbiri literare“ si in Editia Princeps (dar… dovada ca il preocupa intens o consitituie numarul mare de variante  anterioare, ramase in manuscrise). Aici, niciunul dintre manuscrise nu are ghilimele – dar asta nu inseamna decât… ca manuscrisul cu ghilimele nu s-a pastrat. Daca acceptam ideea ca a vrut sa fuga de exprersia de limba, trebuie sa ne imaginam ca cele doua forme, CL si P1, sunt echivalente: se iese din capcana fie mutând semnele citarii, fie apozitând cu virgula si eliminându-le definitiv. Simetria (scrisa) a poemului cere, insa, aceste citari in fiecare strofa, deci CL ar fi ultima decizie. Este a treia oara când luam in discutie echivalenta, adica posibilitatea ca poetul sa fi dat un manuscris revistei – si alt manuscris editorului, ambele având, asadar, girul sau, fiind, ca sa spunem asa, variante definitive.
    Amintim ca acea febra a creatiei, pe care Slavici o intelege ca debut al bolii de nervi, avea si o cauza reala: din 1881 poetul lucra intens la volumul sau de versuri, cum ii ceruse Maiorescu intr-o scrisoare care acum s-a publicat si care este adevaratul act de nastere al editiei princeps (se cunostea inca din 1909 raspunsul Veronicai Micle la aceasta scrisoare, cu enuntul „Aud ca lucrezi la volumul tau de versuri…“, dar nu i s-a dat crezare/importanta; acum, ca a aparut marturia poetului insusi, nu mai e motiv de indoiala). Cele mai multe ciorne manuscrise, variante, versiuni la poeziile ce se vor publica in volumul din decembrie 1883 dateaza din acesti ani: poetul elaboreaza piesele de legatura, dar, in acelasi timp, este preocupat si de scrierea ca atare. Ce face cu poemele mai vechi, le lasa in forma aparuta la 1870, de pilda, sau le aduce la normele actuale, de la 1883? Vedem ca el da girul „Convorbirilor literare“, si in volum se regasesec formele din prima tiparitura – dar in acelasi timp observam si asemenea echivalente eufonice, precum cele din cazul de fata. Daca acceptam aceste echivalente – si trebuie sa le acceptam – vom accepta si acordul lui Eminescu pentru poemele sale din 1870-1879 in forma din CL ca forma general echivalenta cu aceea a poemelor lucrate febril acum, dupa 1881. Cu alte cuvinte, intre 1870 si 1881 (reforma ortoigrafica facuta de Maiorescu impreuna cu V. Alecsandri, Lambior etc.) poetul nu vede o ruptura, o schimbare – ci sunt sisteme grafice congruente.
    Mai avem o discordanta semnificativa la versurile 9-10, pe care Titu Maiorescu le preia in primele 3 editii: „De aceea, una-mi este mie / De-ar vorbì, de-ar tacè“, exact invers decât in CL (Deaceea, de ar, de ar). Este exemplu de cratima care nu creaza forme conjuncte ci indica citirea / recitarea silabica. Eminescu are, in finalul „Satirei II“ (dar si in ale poeme, grafii din „Convorbiri)“: „teama-mi e ca nu cum-va“; „Laudele lor de sigur m’ar mahnì peste mesura“ forme analitice, dezlegate, indicând accente retorice (puternice). In „De-or trece anii…“ pot fi, si acestea, forme anterioare, voite tot de poet, echivalente cu cele din „Convorbiri“.
    N-avem multe lucruri de spus in chip de concluzie. G. Calinescu noteaza, in editia sa la „Poeziile“ lui Mihai Eminescu, in nota editoriala, ca respecta normele academice pentru ca si I.L. Caragiale le-a respectat la batrânete si pentru ca este mai mult ca sigur ca Eminescu, daca ar fi trait, le-ar fi acceptat si respectat. Argumentul este linistitor, dar nu tine cont de realitate. Desigur, Eminescu ar fi acceptat si respectat normele academice de la 1904 – pentru simplul motiv ca le accepta si le respecta pe cele de la 1881 si de dinainte de aceasta data.  Una este, insa, sistemul ca atare – si alta este inovatia proprie, in sistem, a lui Eminescu. Felul cum face ligaturile, cum organizeaza disjoncturile si conjunctiile intre cuvinte, cum plaseaza accentele, cum pune sau elimina virgula – acestea nu deranjeaza sistemul, il completeaza. Acestea trebuiesc pastrate. In limitele timpului disponibil (pentru ca spatiu, de care ma temeam cel mai mult, acum mi se ofera…) voi incerca sa arat evolutia formelor cu apostrof in poezia lui Eminescu: foarte des folosit la inceput, cu multiple functii, spre anii târzii apostroful se restrânge, poetul gaseste alte forme de atentionare a sensului ori de accentuare a muzicalitatii. El cauta consecvent echivalente – dar intr-un intreg: nu inseamna ca, daca restrânge folosirea apostrofului ori renunta la el, putem intelege ca ar fi fost de acord cu eliminarea lui, sau a accentului grafic, din scriere.
    Un sistem normativ este general, nu poate si nu trebuie sa intre in amanunte, in intimitatea textului – mai ales a celui poetic. Altfel – se ajunge, cum s-a si ajuns, la poezia terna, plata, la scrierea neteda, trasa la rindea, a poeziei clasice, impotriva vointei autorilor, impotriva firii limbii in general.
    In alta ordine de idei, acest tip de analiza filologica lamureste conditia lui Eminescu in vara lui 1883, in preziua scoaterii sale din viata civila. Se demonstreaza ca poetul si-a administrat bine opera, facând completarile si arhitectura volumului pe care i-l va edita Titu Maiorescu in iarna. El a organizat volumul, el a facut un grupaj cu poeziile noi pentru „Familia“ – si alt grupaj, mai amplu, pentru „Convorbiri literare“. Diferentele sistemice dintre tiparituri atesta aceasta din plin.