FNT, Păsări-Lăţi-Lungilă

An de an am militat ca spectacolele din Festivalul Naţional de Teatru, cele montate în spaţii mici, în care intră doar o mână de oameni, să fie jucate de mai multe ori. Numeroşi erau cei ce voiau să vadă câte o montare despre care auziseră numai de bine sau una în care juca vreun actor pe care îl iubeau, dar sfârşeau prin a pierde lupta corp la corp cu bodyguarzii zădărâţi de la intrare. Prilej de crâncene frustrări! Le-a luat ceva organizatorilor până să le dea măcar o şansă celor ce voiau să vadă un spectacol – să zicem –, de la UnTeatru. De anul trecut, însă, lucrurile par să se fi normalizat. Spectacolele din săli mici au fost programate de mai multe ori, astfel încât o bună parte din frustrarea de a nu putea intra s-a risipit. Un punct câştigat de către organizare! Mai este unul despre care va fi vorba într-un articol de fond despre FNT. Anul acesta, festivalul pare să bată recordul la numărul de spectacole selecţionate. În sfârşit, am scăpat de lunga perioadă în care în FNT se puteau vedea doar montările marilor clasici ai regiei, plus vreo două-trei ale unora de vârstă medie, ca să nu se spună că nu-i promovăm şi pe ceilalţi. La ediţia aceasta şi-au găsit loc toate vârstele de creatori, ca şi multe dintre direcţiile spre care scena românească se îndreaptă. FNT merită toate felicitările pentru că a reuşit să se extindă până la aproape o sută (aţi citit bine!) de reprezentaţii. Eforturile echipei sunt de tot respectul. E de ajuns să mă uit la feţele din zi în zi mai pierite ale fetelor din staff, la ochii din ce în ce mai încercănaţi, în ciuda impecabilei lor bunăvoinţe, ca să-mi dau seama prin ce zguduire trece fizicul lor în perioada festivalului. Plus lunile de pregătire! Şi asta în condiţiile în care fiecare mai are şi alt job că, din câte pot să presupun, FNT nu are, ca alte mari festivaluri din lume, propriii săi angajaţi.
Şi totuşi… victoriile vin la pachet şi cu neajunsuri. Fiind prima ediţie atât de bogată, pesemne organizatorii nu au prevăzut consecinţele acestei diversităţi. Sau pur şi simplu nu au găsit soluţia tehnică. Cum s-au gândit ei că spectatorii interesaţi – şi sunt mulţi, după câte arată gradul de ocupare a sălilor – vor putea acoperi mare parte din spectacolele programate? Lasă că după festival ai mintea răsucită de cât teatru, câte situaţii, câte personaje, câte interpretări s-au aglomerat în tine! Să zicem că aceasta ţine de condiţia oricărui festival. Dar luaţi la întâmplare orice zi din cele zece şi citiţi programul: minimum şapte spectacole, iar în zilele „bune“, chiar şi unsprezece. Şi acum puneţi-vă în pielea iubitorului de teatru, fie el „civil“ sau specialist. Ştie că în Capitală FNT este sărbătoarea artei pe care o iubeşte şi că se numără printre puţinele lui şanse de a vedea montări valoroase din alte oraşe, de a se întâlni cu regizorii sau actorii care îi plac. Drept pentru care vrea să meargă la cât mai multe. Dar are şi job, că altfel nu ar putea să-şi cumpere bilete. Sau facultate. Iar să te mişti de colo până colo prin Bucureşti, în traficul de aici, ştim cu toţii că ia ore. Pe de altă parte, oricâte combinaţii ai face, nu poţi vedea mai mult de două spectacole pe zi. Să zicem că spectatorul nostru face parte din specia fericită care sacrifică orice alte treburi, aleargă de la un teatru la altul, se freacă bine la ochi şi vede câte două spectacole pe zi. Asta înseamnă douăzeci, deci mai puţin de jumătate din numărul celor selectate. Am să mă fac din nou avocatul poporului iubitor de teatru şi am să susţin că numărul zilelor de festival ar trebui să crească. În multe oraşe din lume, festivalul se întinde pe o lună. Este şi cazul Festivalului Enescu care acoperă întreaga lună septembrie. De ce nu ar putea şi FNT să se expandeze pe o lună calendaristică? Mai pot fi şi zile de pauză şi astfel ritmul s-ar transforma mai mult în plăcere decât în pedeapsă. Lumea ar avea timp să se bucure de ceea ce vede, nu doar să alerge buimacă dintr-un loc în altul ca să acopere cât mai mult din selecţie. Ce ziceţi? Nu sună bine?