Stralucirea de metal pretios confera flautului o aura princiara, ce impune respect si educatie oricarui pretendent. Putem spune ca spiritul scrutator al „Secolului luminilor“ a ocrotit sfârsitul de mileniu, resuscitând în plan muzical pulsul ideatic prin care flautul a devenit unul dintre cele mai râvnite instrumente, atât de catre interpreti si compozitori, cât si de catre melomani. Mai mult ca oricând, obstacolele tehnice au fost înlaturate, idealurile sonore au fost atinse, opulenta repertoriala a devenit de invidiat si, ca orice dar vegheat de zei, interesul pentru flaut a ramas viu, fiindca muzicieni desavârsiti ai momentului sunt capabili sa ne surprinda în continuare, sa ne captiveze atentia si sa ne emotioneze.
Izbucnirea de culori timbrale ce copleseste publicul meloman este rezultatul împlinirilor tehnice pe care instrumentele de suflat le realizeaza, performante datorate atât unor constructori de instrumente care îsi închina eforturile creatoare perfectionarii acestora (Theobald Boehm, Louis Lot, Rudall Carter, William S. Heynes, Albert Cooper, fratii Brannen, Hiroshi Aoki sau Eva Kingma), cât si unor interpreti deosebiti (Jean-Louis Tulou, Louis Dorus, Charles Nicholson, Maximilian Schwedler, François Borne, George Barrère – flautistul care a avut sansa sa faca prima auditie absoluta a fascinantei lucrari a lui Debussy – „Preludiul la dupa-amiaza unui faun“ – si, totodata, primul flautist care a comandat un flaut de platina pentru care Edgar Varèse a compus celebra lucrare Density 21,4 (cifra reprezinta densitatea pretiosului metal) -, Marcel Moyse, Jean Pierre Rampal, James Galway, Mathias Ziegler etc.), ce solicita ei însisi îmbunatatirea continua si diversificarea sonoritatii acestora. În cazul flautului, varietatea si calitatea tonului devin caracteristicile lui dominante, iar vibrato-ul începe si el sa joace un rol semnificativ. Dobândindu-si în acest mod o identitate muzicala independenta, flautul va inspira, atât în domeniul muzicii de camera, cât si în cel al formelor concertante, o bogata literatura, ce-i va pune în valoare posibilitatile solistice.
Dorinta de schimbare a canoanelor se manifesta în creatia culta a secolului al XX-lea printr-o atentie speciala acordata expresiei sonore. În dorinta lor de noutate, compozitorii epocii se apleaca, în mod paradoxal, spre origini, redescoperind cu încântare atractia pentru cultivarea sunetului, pentru valorificarea tehnicilor si sonoritatilor arhaice.
Daca astazi putem vorbi de flautisti exceptionali provenind din toate colturile lumii, din culturi total diferite si îndepartate, ce reusesc sa aduca în prim plan, la modul superlativ, specificitatea fiecareia în parte, în prima jumatate a secolului trecut, Franta, prin genialitatea unor compozitori, a impus judecati de valoare, stiluri si repere pentru muzica occidentala.
În 1889, cu prilejul „Expozitiei Universale“ de la Paris, Claude Debussy (1862-1915) descopera scarile si timbrurile „gamelanului jawanez“, poezia, pictura si muzica japoneza, însusindu-si, odata cu acestea, o noua conceptie despre armonie, despre fluiditate si despre timpul muzical, despre importanta linistii în partitura muzicala. De altfel, Debussy a fost primul compozitor care a schimbat profund mentalitatea si maniera de ascultare a muzicii, prin preluarea conceptiilor orientale asupra sunetului si a modalitatilor lui de transformare. Dupa el, André Jolivet si Olivier Messiaen si-au creat lumi modale proprii, alimentate de moduri extrem-orientale, de ritmica obsesiva si asimetrica a dansurilor rituale, de efectul magic al fluxului continuu în devenire lenta, de suprapunerile originale de sonoritati, de interferentele armonice prin care se produc disonante fruste. Lumea lor modala graviteaza în jurul unor sunete polarizatoare si generatoare în acelasi timp. Importanta acordata sunetului în sine ca element primordial, utilizarea tehnicii „sunetelor-pivot“, repetitia obsesiva, incantatia si folosirea frecventa a numarului cinci, detinator de semnificatii simbolice, sunt elemente consitutive ale noii estetici muzicale ce va produce o efervescenta ametitoare a stilurilor si judecatilor de valoare.
Se poate considera, dupa cum afirma Pierre Boulez, ca din punct de vedere muzical, secolul XX începe în 1894, odata cu „Preludiu la dupa-amiaza unui faun“ (Jean Noël von der Weid, La musique du XX-è siècle, Ed. Hâchette, 1992, pag.24), al lui Claude Debussy, reprezentant de seama al unuia dintre stilurile majore din muzica franceza a sfârsitului de secol al XIX-lea si începutului de secol XX – Impresionismul, caracterizat prin surprinderea si evocarea directa a impresiilor fugitive încercate de artist, prin transpunerea în sunete a unor stari de suflet si sentimente evanescente, prin evocarea unor peisaje de mare forta de sugestie si încarcate de lirism. Libertatea formelor si a structurii frazei melodice, delicatele armonii, rafinata nuantare a timbrului sunt elemente specifice impresionismului în muzica. În pofida atitudinii sale de negare a metodelor utilizate de unii dintre contemporanii sai, exponenti ai romantismului, este interesant de remarcat în creatia lui Debussy acea aplecare a sa înspre trecut, înspre izvoarele lumii si ale traditiilor ei culturale. Ca si acestia, Debussy se simte atras de peisajul mitologic, însa modalitatea lui de a evoca fascinatia acelei epoci stravechi difera fundamental de a romanticilor. În muzica sa, Debussy realizeaza o sinteza între elementele unor culturi arhaice si propria sa sensibilitate. Ca si în muzicile apartinând vechilor traditii, el acorda o importanta majora sunetului, proprietatilor lui, îl asculta si îl analizeaza. Structurile sale sonore sunt replici în timp ale sonoritatilor complexe din culturile traditionale, caci compozitorul împartaseste aceeasi dragoste pentru natura, pentru culoare si pentru sunetul în sine, a carui componenta timbrala devine esentiala. Structurile si timpul muzical sunt determinate de timbru, de registre neobisnuite, de culorile instrumentale, de transformarea continua a sonoritatilor. Prin al sau „Preludiu la dupa-amiaza unui faun“, compozitorul instaureaza un nou mod de exprimare, o forma proprie, definita prin fluctuatii armonice, bogatie ritmica, frazare supla si libera. Lucrarea a fost scrisa între anii 1892-1894 si apartine proiectului unui triptic inspirat din poemul lui Stéphane Mallarmé – „Le faune“ – aparut în 1886, triptic ce s-ar fi dorit a fi o lucrare vasta: „Prélude, Interlude, et Paraphrase finale pour l’après-midi d’un faune“. Asa cum afirma chiar Debussy (într-o notita la editia originala a partiturii), „Preludiul“ este o ilustrare libera a poemului, ce creeaza mai multe decoruri succesive în care se misca dorintele si visele faunului. Tema faunului este încredintata flautului, a carui sonoritate, din momentul aparitiei acestei lucrari, a dobândit noi dimensiuni. „Flautul faunului instaureaza o respiratie noua în arta muzicala“ (Jean Nöel won der Weid, „La musique du XX ème siècle“, Ed. Hachette, 1992, p.24). De fapt, Debussy reîncarca instrumentul cu acele calitati unice pe care acesta le avusese în muzicile arhaice, frumusetea, puritatea, lumina, caldura si moliciunea catifelata a timbrului fiind esentiale în aceasta lucrare. Flautul se topeste în orchestra, timbrurile se contopesc si creeaza senzatia de caldura, de învaluire senzoriala. Daca la o analiza a partiturii se poate distinge un plan traditional (expozitie-dezvoltare-repriza-coda), în schimb, la auditie, nu se percepe decât o continuitate în transformare constanta, în care revenirile apar ca evocari, ca amintiri modificate, nu ca reprize. „Ideea da nastere formei“, scria Paul Dukas a doua zi dupa prima auditie a lucrarii, rezumând astfel într-o fraza una dintre caracteristicile fundamentale ale creatiei debussyene. Ca si în muzicile apartinând vechilor traditii, compozitorul acorda o importanta majora linistii: „M-am servit, foarte spontan de altfel, de un mijloc care îmi parea destul de neobisnuit, adica de liniste…ca de un agent de expresie, fiind, poate, singura modalitate de a pune în valoare emotia unei fraze“ (Jean Nöel won der Weid, „La musique du XX ème siècle“, Ed. Hachette, 1992, p.26).
Autor: IONUT STEFANESCUApărut în nr. 424