Motto: „De la sine si prin esenta orice principiu al fizicii teoretice nu poate fi utilizat in discutiile metafizice sau teologice“ (1)
Implicatii ontologice ale cunosterii fenomenelor si ale cunoasterii realitatii transcendente
O atitudine posibila in ceea ce priveste raportul dintre teologie si descoperirile stiintei este impartirea sferelor de influenta. Eseul de fata isi propune sa prezinte implicatiile acestei separari. Criteriul separarii il constituie limitele de aplicabilitate ale fizicii in raport cu limitele de aplicabilitate ale teologiei. Esafodajul constructiei despartitoare este reprezentat de prezumtia separarii lumii, potrivit unei traditii kantiene, in noumen, lucru in sine si fenomen.
Contrar lui Kant, dar plecând de la distinctiile pe care acesta le stabileste, putem plasa studiul teologiei si al metafizicii la nivelul lucrului in sine. Filosofia stiintei este marcata de doua maniere de abordare a cercetarii: instrumentalism si realism. Cercetarea stiintifica in genere si fizica in special au acces la adevarata realitate – aceasta e profesiunea de credinta a realistilor. Pentru instrumentalisti, studiul fizicii se limiteaza la nivelul fenomenal, fara a face asumtii despre nivelul lucrului in sine. Implicit, aceasta dezbatere are implicatii asupra raportarii fizicii la teologie prin adevarurile la carea are acces fiecare.
Unitate sau separabilitate
Argumentul clasic ce presupune o legatura intre stiinta si credinta, cel al naturii duble a adevarului rational si revelat, sustine ca un univers ordonat nu poate fi opera hazardului. Un astfel de argument intareste credinta crestina intr-un univers creat de un arhitect inzestrat cu vointa si cunoastere. Evident, o astfel de conceptie este departe de credinta intr-un Dumnezeu personal si ramâne undeva la nivelul unui teism rational.
In universitatile medievale cunoasterea lumii sensibile imprumuta din principiile de cunoasterea a lumii suprasensibile. De exemplu, atributul omniprezentei lui Dumnezeu a fost imprumutat spatiului si timpului terestru(2). A face stiinta, teologie sau filosofie era aproximativ unul si acelasi lucru. Daca nu erau neaparat identice, se aflau intr-un unic proiect de cercetare. Când Newton descria legile fizicii era convins ca acestea sunt legile pe care Dumnezeu insusi le folosise in crearea lumii. Oamenii de stiinta pretindeau ca descopera matricea dupa care Dumnezeu a creat lumea si ca legile la care se ajunge sunt adevaruri universale, intelese ca afirmatii neconditionate.
Trebuie sa recunoastem ca exista un orgoliu nemasurat in prezumtia realista conform careia stiinta ar purta cu sine un angajament ontologic. Potrivit acestui angajament, o entitate de care stiinta vorbeste exista realmente, iar legile pe care aceasta le decreteaza sunt adevaruri ce descriu structura lumii. Cu toate ca, cel mai adesea, nu punem sub semnul intrebarii descoperirile stiintei, exista o categorie de oamenii de stiinta ce au curajul de a trata lucrurile diferit. Instrumentalistii, caci despre ei este vorba, considera ca o teorie stiintifica nu este decât un instrument comod de a face clasificari si reprezentari menite sa emita predictii. O lege fizica e doar o structura matematica ce reprezinta un fenomen, un instrument care ajuta la realizarea unui scop, ca si un ciocan. Prin urmare, ea nu poate fi adevarata sau falsa, ea nu descrie lumea, nefiind decât o ipoteza, fara a-si aroga in mod exclusivist monopolul reprezentarii adecvate a realitatii.
Aceasta maniera de a aborda stiinta este inspirata din metodele de calcul astronomic din antichitate(3). In coditiile in care astronomii vremii se ocupau de legile ce guverneaza cerul, spatiu sacru prin excelenta, ei nu aveau curajul de a pretinde ca descopera legile insele ce conduc miscarile astrelor. Ei pretindeau ca fac doar niste simple ipoteze al caror unic scop era salvarea fenomenelor. De asemenea, cel mai adesea exista o varietate de ipoteze distincte ce aveau aceeasi putere de reprezentare. Astronomul nu pretindea ca ar putea alege dintre aceste ipoteze pe cea adevarata.
Instrumentalismul
ca modestie intelectuala
Pierre Duhem, fizician, istoric si filozof al stiintei, alege o abordare instrumentalista. Pentru el, teoria fizica nu trebuie sa ofere o explicatie a evenimentelor ce se petrec in natura, ci doar sa permita reprezentarea lor si, cu ajutorul aparatului matematic, sa poata sa realizeze calcule si predictii.
„O teorie fizica nu este o explicatie. Este un sistem de propozitii matematice deduse dintr-un numar mic de principii, ce au ca scop sa reprezinte pe cât de simplu, pe atât de
complet un ansamblu de legi experimentale.“(4)
Definitia incepe cu o negatie, spre a distinge definitiv punctul sau de vedere de acela conform caruia teoria fizica ar putea oferi explicatii mecaniciste despre lume. O abordare ce propune explicatia ca principal demers stiintific ar fi legat fizica de metafizica, incercând sa descopere cauzele ultime ale lumii. O explicatie, terminologic vorbind, presupune procesul de dezvaluire a aparentelor fenomenale pentru a face loc adevaratei realitati. Acest proces implica insa existenta unei realitati distincte, in raport cu aceste aparente, si isi propune sa spuna care este natura acestei realitati. Numai ca fizica nu are suficiente resurse pentru a ajunge la esenta lucrurilor, ea se rezuma la studiul nivelului fenomenelor, fara a face supozitii despre ce se afla in spatele lor.
Duhem subliniaza tema separabilitatii domeniului fizicii de cel al metafizicii, inteleasa ca filosofia prima, ce include prin urmare si elemente de teologie naturala(5). Separarea nu neaga insa importanta filosofiei sau a teologiei si nu doreste criticarea acestora sau negarea statutului lor de cunostinte, asa cum a facut-o pozitivismul logic. Separarea presupune o complementaritate. Fizica se ocupa de fenomene, iar metafizica si teologia de lucrurile in sine. Numai in domeniul ultimelor doua putem da explicatii si pretinde ca am ajuns la adevar.
Separarea celor doua domenii presupune imposibilitatea oricarei critici venita dinspre stiinta spre teologie, dar si lipsa de sens a oricarei apologii pozitive. Merita sa jucam cartea separarii? Principiul este simplu: din premise de natura fizica nu putem trage concluzii de alta natura, teologice sau metafizice. Adevarurile dogmei nu pot fi puse in pericol de nici o descoperire stiintifica. Deoarece fizica, in conceptia lui Duhem, nu vizeaza lucrurile reale, doar grave erori de interpretare a legilor ei pot conduce la concluzii de natura teologica, cum ar fi de exemplu afirmatii despre sfarsitul lumii sau despre continua ei activitate, aceea despre liberul arbitru sau determinism (6). Autoritatea fizicii nu poate transcende in mod legitim limitele permise de salvarea fenomenelor, pentru a ajunge la concluzii de ordin metafizic sau religios.
Din contra, dintr-o perspectiva realista, intrebari despre compatibilitatea dintre principiul conservarii energiei si liberul arbitru ar fi permise. In paradigma carteziana sau in cea newtoniana de a face stiinta, se poate pretinde ca avem acces la realitate (7). Din contra, pentru Duhem „De la sine si prin esenta orice principiu al fizicii teoretice nu poate fi utilizat in discutiile metafizice sau teologice“(8). Limitarile ce provin din scopul teoriei fizice evita orice implicatii speculative ce vizeaza alte domenii.
Teoriile fizice si
speculatiile filosofice
Se pare ca aceasta atitudine extrem de precauta este motivata de incercarea lui Duhem de a evita erorile legate de opiniile stiintifice pe care biserica catolica le formulase de-a lungul timpului. In atributiile teologiei nu este inclusa descrirea lumii sensibile. De cele mai multe ori, aceasta depasire de atributii a fost platita prin scaderea creditului oferit teologiei in ansambul sau, o data cu noile descoperiri stiintifice. Exemplul clasic a fost sutinerea heliocentrismului, in pofida faptului ca acesta nu constituie un adevar revelat. Sustinerea unor conceptii stiintifice ce s-au dovedit ori eronate, ori partiale, doar compatibile cu adevarurile revelate si nu deduse din acestea, a condus la punerea sub semnul intrebarii a insesi adevarurilor revelate.
Un exemplu contemporan ar fi teoria Big Bang-ului. Aceasta este compatibila cu conceptia teologiei crestine, potrivit careia Dumnezeu a creat lumea aceasta din nimic la un moment dat in trecut. La o prima impresie putem spune ca teoria confirma una dintre credintele crestine. Pe de alta parte, aceeasi teorie poate fi folosita pentru a argumenta o conceptie materialista asupra lumii. Putem observa ca atât folosirea teoriei Big Bangului pentru a pleda pentru o conceptie crestina asupra lumii, cât si folosirea sa pentru a sustine o pozitie materialista sunt pure speculatii. Teoria in sine nu este decât un sir de concepte matematice reprezentând niste fenomene ce se presupe ca ar fi avut loc si care ofera informatii despre starea actuala a universului. In aceasta ipostaza teoria nu face predictii, ci postdictii, principiul de aranjare a informatiei fiind acelasi, doar orientarea in timp fiind diferita. Doar propriul nostru cod de interpretare, influentat de dorintele si asteptarile noastre, poate integra o teorie intr-o viziune crestina a lumii sau intr-o viziune strict materialista.
S-a afirmat adeseori ca teoria darwinista din „Originea speciilor“, ce apeleaza in explicatiile ei la principiul evolutionist si la cel al adaptarii la mediu, este un contraargument al viziunii crestine asupra creatiei separate si a demnitatii, asigurata de Dumnezeu, fiecarei specii in parte. Daca ar fi privita doar ca un instrument de lucru, o speculatie ce nu trateaza despre natura insasi a lucrurilor, teoria nu ar intra in conflict direct cu imaginea crestina asupra lumii.
Celebra dezbatere ce il opune pe Galileo Galilei cardinalui Bellarmin (9) este provocata de pretentia calculelor ex suppositions de a fi purtatoare ale adevarului. Daca ipotezele pe care cercetatorul le face sunt considerate doar simple artificii matematice, fictiuni, menite sa salveze fenomenele observabile, ele pot fi acceptate cu usurinta. O astfel de abordare nu fereste doar dogmele de critica exterioara, dar lasa si cercetatorului o mare libertate in privinta utilizarii ipotezelor. O teorie interpretata instrumentalist poate fi schimbata la fel de usor cum schimbam un instrument mai putin adecvat cu unul mai adecvat. Evitam problema erorilor si a continuitatii intre o teorie si alta in istoria stiintei. Problema centrala a viziunii realiste este incapacitatea de a explica evolutia in stiinta, trecerea de la sustinerea unei teorii la sustinerea alteia mai vaste. Vechea teorie fiind falsificata, ea nu mai este un candidat viabil pentru descrierea lumii, iar patternul acesta se va repeta probabil si pentru noua teorie.
Cunoasterea prin analogie
Putem sa ne intrebam despre valoarea reala a unor ipoteze ce sunt doar simple fictiuni. In ce masura cunoasterea pe care o ofera teoria fizica, ce este limitata la nivelul fenomenelor, nu are decât o valoare pragmatica de a face calcule si predictii?
Numai ca, in dezvoltarea progresiva, prin ajustarea si finisarea ipotezelor dintr-un domeniu putem spera ca vom ajunge la reflectarea ordinii reale a lucrurilor. Speranta pe care Duhem o are, in calitate de cercetator, dar si in calitate de credincios este ca dezvoltarea stiintei presupune o relatie speciala cu ordinea reala a lucrurilor.
„Fara a pretinde ca explica realitatea ascunsa sub fenomene, pe care le grupam in legi, simtim ca structura stabilita de teoria noastra corespunde afinitatilor reale dintre lucruri (10).“
Relatia dintre gândirea ce reflecteaza asupra fenomenelor si gândirea ce reflecteaza asupra realului poate fi descrisa printr-un raport de analogie, de reflectare a unui nivel in celalalt, de comparatie, ce ne permite sa intrevedem nivelul lucrurile reale fara a le putea atinge. Modul in care cercetatorul organizeaza fenomenele reflecta ordinea reala a lucrurilor, fara a putea totusi sa o atinga direct.
„Sclav al metodei pozitive, fizicianul se aseamana cu prizonierul din pestera. Mijloacele de cunoastere de care dispune nu-l lasa sa vada decât niste umbre care se profileaza pe peretele din fata privirii sale, dar el ghiceste ca aceasta teorie a siluetelor ale caror contururi se estompeaza in fata ochilor sai nu este decât simulacrul unor figuri solide si el afirma existenta acestor figuri invizibile, dincolo de peretele de care nu poate trece“(11)
Sa remarcam alegerea lui Duhem de a vorbi in termeni platonicieni. Mitul pesterii propune o analogie intre Idei si copiile lor imperfecte din lumea noastra, pe de o parte, si o umbra alaturi de obiectul care o produce, pe de alta parte. Avem aici prezente trei comparatii: idee – copie, umbra – obiect si teorie fizica – ordine naturala. Comparatia insasi serveste drept metafora, despre lucrurile pe care nu le putem demonstra putem vorbi prin analogie. Este un fel de cunoastere prin ghicitura a unei ordini in alta, despre care vorbeste Apostolul Pavel. Intre modalitatea de organizare a informatiilor date de fizician si ordinea naturala exista o relatie de asemanare. Este ca si cum ordinea reala ne-ar orbi prin stralucirea ei si de aceea nu ni se permite decât sa vedem frânturi, ce ne permit sa ne imaginam intregul.
Ceea ce isi propune fizicianul prin aceste analogii este sa aranjeze legile intr-o ordine din ce in ce mai asemanatoare cu cea transecendenta dupa care se clasifica realitatiile, ordine numita de Duhem „clasificarea naturala“. La aceasta ordine fizicianul nu are acces prin contemplare directa, ci doar printr-un proces lung si anevoios, constituit de evolutiile din istoria fizicii.
Miza principiului separabilitatii
Miza modului instrumentalist de a pune problema o constituie idenpendenta fizicii de teologie sau metafizica. Aceasta independenta implica imposibilitatea oricarui act de apologetica sau de critica. Singurele relatii permise sunt cele de natura analogica. Modestia ce motiveaza aceasta abordare este compatibila si chiar ceruta de comportamentul unui crestin autentic, ce nu isi poate permite sa pretinda ca poate obtine prin propriile eforturi cheia planurilor lui Dumnezeu. Orice abordare stiintifica crestina trebuie sa fie constienta de limitele sale de aplicabilitate. In acelasi timp limitele acestea poarta cu sine si speranta ca prin stradaniile succesive vom primi darul de a ne impartasi din ordinea reala a lumii, pe care nu putem pretinde ca o atingem din prima si fara intermediar. Aceeasi maniera de abordare poate tine un cercetator la distanta de angajarile ontologice inutile fata de ipoteze aproximative.
Pentru Pierre Duhem perspectiva este inversata. Angajamentele reale nu sunt cele fata de ipotezele stiintifice, vazute ca fictiuni utile, ci fata de marile adevaruri revelate ale credintei. Aceasta atitudine este, sa ne reamintim, a unui fizician, a unui om care si-a dedicat viata stiintei, fara a crede in capacitatea nelimitata a ratiunii si a metodei pozitive, care singure sunt incapabile sa motiveze cercetarea. Resortul cercetarii il constituie credinta ca exista o ordine prestabilita intre ipotezele pe care cercetatorul le face asupra fenomenelor, de o parte, si realitate, de partea cealalta. Accesul la aceasta ordine nu se face direct si prin capacitatile ratiunii individuale, ci apare ca un dar. Credinta in aflarea ordinii reale a lucrurilor printr-un sir de ipoteze fara angajamente ontologice tine de o optiune a fizicianului si nu este un adevar demonstrabil.
NOTE:
1. Pierre DUHEM, „La théorie physique, son objet – sa structure“, Vrin, 1989, Paris p 432
2. Amos Funkenstein, „Teologie si imaginatie stiintifica“, Humanitas, 1998, p 15
3. Pierre Duhem, „Sauver les phenomènes“, Vrin, 2003, Paris, p 34
4. Pierre Duhem, „La théorie physique, son objet – sa structure“, Vrin, 1989, Paris, p 24
5. Pierre Duhem, „La théorie physique, son objet – sa structure“, Vrin, 1989, Paris p.29
6. Pierre Duhem, „La théorie physique, son objet – sa structure“, Vrin, 1989, Paris p.395
7. Idem p.431
8. Idem p 432
9. Pierre Duhem, „Sauver les phenoménes“, Vrin, 2003, Paris, p. 107
10. Pierre Duhem, „La théorie physique, son objet – sa structure“, Vrin, 1989, Paris p 34
11. Pierre Duhem, „La théorie physique, son objet – sa structure“, Vrin, 1989, Paris p 453