Am cautat raspunsul la intrebarea: de ce osenii sunt mai agresivi decât alti locuitori din partea de Nord? La asemenea intrebare insa, in general, au incercat sa raspunda, de-a lungul timpului, psihologii, biologii, filosofii, geneticienii. In acelasi timp, s-a cautat raspunsul pentru a demonstra daca agresivitatea este o trasatura de comportament innascuta sau dobândita in timp.
Un prim raspuns ne ofera filosoful Thomas Hobbes (1588-1679) in celebra sa lucrare, „Leviathan“ (1651), care sustine ca: „in natura omului gasim trei cauze principale de cearta: mai intâi concurenta, in al doilea rând neincrederea, in al treilea rând gloria. Prima il face pe om sa dea navala pentru câstig, a doua pentru siguranta, a treia pentru reputatie. Primii intrebuinteaza violenta pentru a se face stapâni asupra persoanelor, sotiilor, copiilor si animalelor, altor oameni, cei de-al doilea pentru a le apara, cei de-al treilea folosesc drept pretext al agresiunii, nimicuri, ca un cuvânt, un surâs, o parere diferita si orice alt semn fara valoare, fie adresate direct persoanelor, fie prin rasfrângere asupra rudelor, prietenilor, natiunilor, profesiunilor sau numelui lor“.
Pentru Hobbes, agresivitatea ar fi innascuta si numai societatea, prin normele ei, ar putea sa o tina sub control, in timp ce filosoful francez J.J. Rousseau (1712-1778) sustine in lucrarea „Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni“ (1754) ca, in starea naturala, omul a fost fiinta pasnica, ulterior societatea l-a corupt si l-a facut agresiv. „Salbaticii nu cunosteau nici vanitatea, nici consideratia, nici stima, nici dispretul, nici vreo idee adevarata despre dreptate, ei priveau violentele suportabile ca pe un rau usor de trecut, iar nu ca o nedreptate ce trebuia pedepsita“; pentru Rousseau „nu exista fiinta mai blânda decât omul in starea sa primitiva…“.
In esenta, agresivitatea umana are atât o baza filogenetica, precum si o componenta culturala definitorie. In „Dictionarul de sociologie“ agresivitatea este definita ca un comportament verbal sau actional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea si chiar suprimarea fizica a celorlalti. Numai partea aceasta de definitie ne intereseaza in cazul de fata. In definitia lui Konrad Lorenz, agresivitatea este instrumentul luptei indreptate impotriva indivizilor din aceeasi specie, la animal si la om si aceasta teorie va fi exploatata de noi in tratarea temei propuse. Si aici ne intereseaza agresiunea emotionala si agresiunea instrumentala. Prima izvoraste din sentimentul de furie si scopul ei este de a produce durere cu ajutorul instrumentului, in cazul nostru cutitul, care va rezolva, mai intotdeauna, cazurile de vendeta.
Cât de mult ne poate interesa fundamentarea teoretica despre agresivitate in cazul nostru, trebuie sa spunem ca ne aflam in fata unei comunitati care de abia in zorii societatii comuniste de dupa deceniul VI al secolului trecut, a cunoscut progresul. In perioada interbelica inca erau foarte multi nestiutori de carte in Oas. De exemplu, in localitatea Lechinta, din 420 de locuitori in anul 1930, doar 24 dintre ei stiau sa scrie si sa citeasca.
Ionita G. Andron, autorul monografiei „Racsa – vatra de neam românesc“, are un capitol intitulat „Crimele savârsite de racseni“. Credem ca este prima monografie din România care are un asemenea capitol. Daca vendeta era un caz izolat, si nu un fenomen destul de raspândit in Tara Oasului, nu ar fi capatat asemenea importanta incât autorul sa zaboveasca asupra acestui subiect.
In capitolul prezentat avem cazuri tipice de vendeta, vedem ca cel care a fost autorul unei crime ajunge dupa câtiva ani el insusi victima si lantul razbunarii continua pe neamuri inca din epoca medievala. Ura nu se stinge usor, „sângele porunceste sânge“ este legea ce actioneaza intre oseni; la albanezi se utilizeaza expresia „intra intr-un sânge!“, adica intr-o vendeta.
Multi dintre cei care au ucis nu sunt cunoscuti sau pur si simplu nu-si recunosc fapta: „In 1843, Andrei Cardos este omorât la fântâna lui Cont «nu se stie de catre cine». In 1817 este omorât Basilius, junior, «fara aratarea criminalului». In 1856, «Olexa Brii este omorât de autor necunoscut»“ (Ionita G. Andron, „Racsa, vatra de neam românesc“, Baia Mare, Ed. Gutinul,1996, p. 118). Sirul crimelor continua: „In 1814, Ion Ciuta a fost omorât de Ion Cuc. In 1847, Vasile Leusca, de 36 ani, a fost ucis, se presupune, de Iacobu Cicârlauanului, zis Pomian, iar acesta a fost omorât de fratele celui ucis, Leusca Ioan, in anul 1848. In anul 1854, Toader Bolos este omorât de Chereches Ioan. In 1862, Gheorghe Berinde este omorât de Ion Tonte. Ion Berinde a fost omorât de catre Tilica din Prilog, insurat in Racsa. In 1921, un alt Ion Tonte – al lui Dumitru Carii – este omorât de Ion Nap si de Toader Dubo al lui Ionu Petrii. Nepotul a platit pentru crima bunicului care a ucis in 1862. Deci razbunarea apare dupa 69 de ani. In 1922, Vasile Berinde al Ceterasului este omorât de fratele lui Ioan Nap, Iacob Nap. In acelasi an, Ioan Boje fecior de 18 ani, este omorât de catre ortacul sau Ioan Sipos a lui Gavrus„ (Ibidem, p. 118).
Fara sa mai treaca anii când au avut loc crimele, autorul monografiei noteaza: „Petre Cardos este omorât de catre Stefan Avram. Toader Leusca al Todichii este omorât de catre Gheorghe Sabo al lui Costinel ajutat de Morar Vasile“ (Ibidem,
p. 118).
Crima din 1869 peste care trece reporterul revistei „Familia“, Ioan Busitia, este consemnata de Ionita G. Andron. „Ioan Boje din Prilog a fost omorât de verisorul sau, Petru Boje, ajutat de Ioan Feier din Racsa in timpul praznicului de la biserica din Prilog. Un alt Ioan Boje al Cobitii a fost omorât de catre Toma Morar al Ploptisanului la nunta lui Toader Ardelean. La aceeasi nunta Sabo Gheorghe si fratele sau Sabo Dumitru si altii au fost ucisi in ograda Onacenilor; in locul acela s-a inaltat o cruce. Stefan Avram, cel care odinioara l-a omorât pe Cardos Petre, este omorât de catre Toader Feier. In anul 1918, in a doua zi de Pasti, Chirila Ugocean este omorât cu o lovitura de cutit in cap de catre Vasile Dubo. In anul 1952 Toma Avram, venit in concediu militar de la minele Anina, a fost omorât de catre fratii Gavrila si Toma Molnar. Dupa ce l-au omorât cu 11 taieturi, l-au asezat in pozitie sezând, in pragul casei lui Ion Neamt. Atunci a fost nunta lui Gavrila Ciuta al lui Iacobu Fatului cu Nuta lui Osean Ion al Durdileanului“( Ibidem, p. 119).
Majoritatea crimelor se intâmplau la nunti si la hora satului: „In 1920, Gavrila Rus a fost omorât la dans de Petre Isai. In 11 ianuarie 1953, duminica seara, dupa dans Gheorghe Cosma, fiul lui Ioan Cosma si Feier Maria a fost omorât de feciorul lui Petre Isai cu o lovitura de cutit in artera de la grumaz. In vara anului 1954 a fost omorât cu o lovitura de secure in cap Ionu Neghianului de la Câmput. Crima s-a produs in Poiana Plestii. Au fost arestati si au stat la inchisoare trei ciobani, banuiti de a fi fost ei autorii“( Ibidem, p. 119).
Ultima crima descrisa de autorul monografiei „Racsa“ este cea din 1969. Ionita G. Andron era avocat in Tara Oasului de aproape 10 de ani. Dupa aceasta data nu va mai nota cazurile de vendeta, refuzând adesea sa pledeze in procesele unde a fost folosit cutitul: „In anul 1969, Vasile Pui al Tomii lui Ghiorghicut a fost omorât cu o lovitura de cutit drept in inima de catre Silaghi Nicoara al lui Timofia Mocului“( Ibidem, p. 119).
Aceste cazuri sunt suficiente pentru a cerceta acest subiect atât de controversat. Dupa aceste insemnari socante, autorul monografiei relateaza si un caz de solidaritate intre oseni, subliniind trasaturile lor de caracter, firea acestora in limbajul locului: „Nu am fost un soarece de biblioteca si nici un scotocitor de arhive, dar când era vorba de scrieri, de acte, de documente care priveau Tara Oasului, parca totul se transforma in mine si as fi fost in stare sa las orice excursie sau vânatoare si sa ma aplec cu pasiune si daruire asupra unor marturii, pentru a descoperi câte ceva din trecutul nostru osenesc, din acel trecut care a lasat atât de putine urme scrise“ (Remus Vârnav, „In Memoriam Ionita G. Andron“, Negresti-Oas, Ed. Muzeul Tarii Oasului, 2012, p. 35).
Insa documentul care l-a impresionat cel mai mult este „Urbariul“ din 1775. In Racsa erau unele familii nobile, care erau scutite de dari. Aceste familii s-au hotarât sa se alature in viitor celor multi. Erau sapte familii nobile in Racsa, sase de Bojeni si una Danilovici. Aceste familii au dat o lectie de solidaritate: au renuntat la blazonul nobiliar si s-au alaturat fratilor de suferinta.
„Când mi-a ajuns prima oara in mâna acest document care nu purta nici un titlu maret, de parca nu era atât de valoros, nu mi-am putut stapâni lacrimile. Omagiind dupa aproape un veac amintirea celor sapte familii care mai dainuiesc si azi prin stranepotii lor – Bojenii si Danilovicenii, acestia din urma provenind din vechiul nume de Dragan, mi-am amintit de actul care face referinta la acest legamânt: «Noi, subsemnatii locuitori in comuna noastra, fiind pâna acuma de soarte nobila, fiind separati de locuitorii comunei n-am contribuit cu ei, acuma cu un cuvânt si vointa, voluntar vrem a tine cu ei, a indeplini fara greseala toate prestatiile si fiecare dintre noi fosti nobili ne obligam a da 8 florini locuitorilor comunei si anume: Iacob Boje cel batrân, Boje Tamas, Ioan Boje cel tânar, Vasile Boje, Ioan Danilovici, Grigor Boje si Boje Iacob, fiecare dintre noi va da acesti bani in vecii vecilor vom suporta toate prestatiile pentru mai mare statornicire si intarire»“( Ionita G. Andron, op. cit., p. 13).
Acest act este inca o dovada clara despre firea osanului. Fire care nu s-a schimbat de-a lungul istoriei si care, in linii mari, s-a mentinut pâna in zilele noastre.
Despre firea osenilor scriu, in perioade diferite de timp, cercetatori, etnologi, universitari, calatori, scriitori. Intr-o lucrare a Societatii Tinerimea Româna publicata la Bucuresti in 1935, ziaristii N.S. Dumitrescu, Al. Dobrescu, D. Murarasu noteaza: „Osenii au mustata tunsa scurt cu barba rasa, facând sa le apara mai evident cicatricele crestaturilor cu brisca in desele dispute ale tineretii pentru cine stie ce cuvânt aruncat asa intr-o doara vreunui tovaras de joc sau rival in dragoste. Netematori de moarte, mândri si indiferenti, conservatori si cinstitori ai datinilor si portului stravechiu, irascibili, solidari pâna la sacrificiu in masa, oamenii rezolva intr-o clipa cu brisca orice insulta sau neajuns i l-ar provoca un strain (…). Stiu sa raspunda frumos si respectuos la toate iscodirile care-i pun in evidenta aceasta calitate. Buni la suflet caci se impaca imediat in teren fara sa poarte ura sau ranchiuna rivalului“ (N.S. Dumitrescu, Al. Dobrescu, D. Murarasu, „Tinerimea româna in Satmar si Oas“, Bucuresti, Ed. Tipografiei Universul, 1935, p. 40).
In „Enciclopedia României“ din anul 1938 ni se face urmatoarea descriere a tinutului Oas: „Tara Oasului este un tinut foarte interesant. Oasul este situat pe un platou inalt la peste 200 metri, inconjurat de munti a caror inaltime se situeaza intre 400 si 1.200 metri. Râul Tur strabate asezarea de la rasarit la apus si se varsa in Tisa. Osenii numara vreo 20.000 de suflete, vorbesc un frumos grai arhaic si locuiesc in 16 sate“ (Dimitrie Gusti, C. Orghidan, M. Vulcanescu, V. Leonte, „Enciclopedia României“, Bucuresti, Ed. Imprimaria Nationala, 1939, p. 416).
Orice calator care a ajuns in Tara Oasului a subliniat faptul ca osenii poarta centuri late din care nu lipseste niciodata cutitul.
Aflându-ma in cercetare pe teren in ziua de Boboteaza (6 ianuarie 2012) in localitatile Certeze si Bixad, m-am intâlnit cu grupuri de batrâni cu care am intrat in vorba. I-am intrebat daca mai poarta cutit si mare mi-a fost mirarea când am aflat ca fiecare are cutitul la el. Mois Ioan mi-a si zis: „nici te mniri, nici nu stii clipa când poti avea nevoie de el, ori la bine, ori la rau“.
In „Enciclopedie“ este descrisa o scena de neuitat. Când s-a dezvelit statuia lui Vasile Lucaciu din Satu Mare (1936), in mars de fluieraturi haiducesti, tinerii oseni cu cutitele in mâini au inconjurat statuia: „Osanul e voinic, brun, cu par foarte negru, lung, retezat la ceafa si pe frunte, cu ochi vioi, frunte bombata, fata rotunda, umerii obrazului putin dezvoltati. Osanca dimpotriva, are fruntea descoperita, parul fiind pieptanat cu ingrijire, cu carare la mijloc si impletita, la fete in doua coade, prinse de cingatoare. Portul barbatesc e simplu: o camasa simpla numita uios, cu mâneci largi; izmene de asemenea largi terminate in partea de jos cu ciucuri «roit» numite gaci. Gacii sunt prinsi cu bracinar. Intre camasa si gaci, cei mai cu dare de mâna poarta curea lata de 25-30 cm din care nu lipseste nicicând cutitul. Mi-aduc aminte cum au defilat tinerii oseni la dezvelirea monumentului lui Lucaciu in Satu Mare in mars de fluieraturi haiducesti, toti cu cutitele in mâini, pe care le strafulgera in aer, amenintând oarecum dusmanii care vor sa le calce granitele. Unul, cap de coloana chiui voiniceste:
Puiul tatii al mai mic,
Pune mâna pe cutit,
Si-l doboara la pamânt,
Hop, Hop!
Picioarele le sunt infasate in obiele si incaltate in opinci, iar la sarbatori in cizme. Caracteristica e traista (straita) osanului, pe care o poarta de mic. In zilele comune, flacaii au o straita de pânza alba, iar la sarbatori ea este impodobita cu frumoase cusaturi. Cei insurati, in loc de straita poarta tasca din piele, impodobita cu tintisoare si zale. In straita se tine pipa si jascaul, banii, când ii are, si alte maruntisuri. Pe cap poarta clop (palarie) din pâsla neagra cu marginile intoarse drept in sus, iar iarna, cusma (caciula)“ (Ibidem, p. 416).
„Pe cât sunt de blânzi in imprejurari normale pe atât sunt de aprigi la mânie. Nu sunt rare cazurile de omor“ (Ion Muslea, „Cercetari in Tara Oasului“, loc. cit., p. 78).
Cercetatorul Vasile Scurtu, in lucrarea Cercetari folclorice in Ugocea româneasca, sustine ca exista asemanari si deosebiri intre oseni si ugoceni. „Este adevarat ca exista foarte multe asemanari create anume intre ugoceni si oseni. Exista insa si multe deosebiri, care fac ca numele de «oseni» dat locuitorilor din Ugocea sa fie cât se poate de impropriu“ (Vasile Scurtu, op. cit., pp. 140-143).
Acest punct de vedere nu-l mai impartasim astazi dupa aproape 75 de ani. In cazul subiectului nostru nu s-a vazut, nu s-a aratat printr-o statistica faptul ca numarul celor implicati in vendete ar fi mai mic decât cel al osenilor.
„Ugocenii ii cam dispretuiesc pe oseni, considerându-i inferiori lor in multe privinte“ (Ibidem, p. 140). Acest lucru nu mai este valabil azi.
„Tipul ugocenilor se aseamana intr-o masura oarecare cu a osenilor. Ei nu sunt chiar asa de inalti, totusi bine dezvoltati, zdraveni si frumosi la infatisare. La barbati tipul care predomina este cel brun. Barba nu poarta, iar mustata o rad sau o poarta taiata scurt.
Femeile sunt mici de statura si mai slabe. Asta se datoreste poate si faptului ca se marita foarte tinere si savârsesc munci grele. Tipul lor este in general blond cu ochi albastri“ (Ibidem, p. 141).
Dupa ce aflam cum se imbraca, cum isi poarta parul, ce poarta iarna si vara, autorul descrie firea lor. „Intâia impresie ce ti-o face taranul ugocean este ca ar fi ursuz si neprietenos. Foarte respectuos, mai ales cu «domnii», in acelasi timp este foarte rezervat cu orice necunoscut. De felul lor, sunt oameni veseli, nu prea iau in serios viata si nu se impresioneaza prea mult de mizeriile ei. Fatalismul poporului nostru isi gaseste aici intruparea cea mai perfecta.
Refractari aproape oricarei inovatii, ei se conduc dupa datinile si obiceiurile mostenite. Dar acestui conservatorism i se datoreste si salvarea lor ca români, in mijlocul atâtor furtuni si a unor mase de straini. Sunt mândri de originea lor, dar nu urasc pe celelalte neamuri.
Singurul popor fata de care nu prea au simpatie sunt ungurii, poate fiindca au avut multe de indurat din cauza acestora.
Le place sa glumeasca, mai ales pe socoteala altora, dar nu permit sa fie jigniti sau atinsi in mândria si ambitia lor. Cel ce indrazneste s-o faca, o plateste scump, in cel mai bun caz cu o bataie“ (Ibidem, p. 141).
Cu toate ca autorul incearca sa-i faca mai blânzi pe cei din Ugocea – ca ar fi mai multe batai care nu ar degenera in crime -, in statistica realizata de noi in perioada interbelica sunt la fel de multe crime ca si in Tara Oasului. Sunt recunoscuti dupa neam si porecla, in „ironia“ lor se vede si numele de batjocura cu care se poreclesc intre ei. Cei din Tarna sunt „covatari“, cei din Bocicau sunt „corbi“, cei din Valea Seaca sunt „spatari“, cei din Comlausa sunt „ciormani“. Turtenii sunt „cacioara“, cei din Batarci sunt „zgârleti“ (becisnici). Cei din Gherta sunt „lunari“ (au vrut sa scoata luna ce se reflecta in apa cu un cârlig).
Si cei din localitatile plasei Ugocea intra in conflict cu autoritatile lor. Cutitul este arma lor de aparare si este nelipsit, nu prea ii gasesti in salile de judecata, pentru ca isi fac singuri dreptate.
„Sunt iubitori de libertate si le place sa-si satisfaca poftele instinctive de multe ori nestingheriti de nimeni. De aceea nu se prea impaca cu restrictiile impuse de legi. Jandarmii si autoritatile care le impun piedeci sunt mereu ironizati, insultati si amenintati in tâpuriturile lor“ (Ibidem, p. 142):
„Cu jandarmii-s prieten bun
Si cu parii d’inga drum.
Bine taie cutâtu
Ca l-am ascutit amu
Pe tocila la primar
Sa tai capul la jindari“.
Feciorii care au ceva de impartit intre ei, se inteapa cu tâpurituri ca acestea:
„Mai cotânge, nu ma impinge
Ca si-n mine ieste sânge!“
Mai ales la hora, din cauza fetelor, când mândria lor este atinsa, imediat scot cutitul si se incaiera la bataie. Aceste batai nu degenereaza in crime ca in Tara Oasului, unde sunt multe satele care cunosc aproape in fiecare câte o crima. Mai demult, insa, si in Ugocea era la fel. Cei din Ugocea au o fire mai potolita, dar scot cutitul imediat la jandarmi sa le arate ca nu se tem de ei. Cutitul le da incredere si tarie:
„Iara-i cutitu la mine
Nu ma tem, frate, de nime
Numa cutitu l-oi scoate
Si pamântu l-oi intoarce.
Ieu de-oi scoate cutâtu
Oi si intoarce pamântu!“
In Turt si in Gherte sunt mai aprinsi la mânie. In celelalte comune apropiate, scot cutitul mai rar. „In ultimii ani nu-si aminteste lumea de crime, ci mai mult de batai si incaierari, unde se intâmpla sa se «zgârie» – cum zic ei – cu cutitul. Pentru a preintâmpina neplacerile ce deriva din mânuirea cutitului, autoritatile au oprit purtarea acestuia. Sunt foarte curajosi si, din acest motiv, sunt si foarte buni soldati. Pe la judecati nu prea umbla, caci dreptatea si-o fac singuri, prin obisnuitele batai“ (Ibidem, p. 143).
(va urma)
Autor: Nicoara MihaliApărut în nr. 444