Filosofia – o indeletnicire gratuita?

VALENTIN MURESAN in dialog cu DAVID ILINA

Valentin Muresan este profesor de filosofie morala si etica aplicata La Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti. Atasat stilului analitic, a cultivat cu precadere comentariul ca gen filosofic, pe care l-a practicat ca o veritabila reconstructie teoretica a unor texte fundamentale. I-au retinut atentia mari gânditori ca Platon, Aristotel, Immanuel Kant, John Stuart Mill s. a.m.d. A publicat numeroase lucrari originale, studii si articole de filosofie morala, epistemologie si filosofia actiunii. Totodata, s-a remarcat printr-o sustinuta activitate de editor, traducator, cercetator, reformator institutional si mentor. In viziunea sa, trebuie deosebita filosofia ca cercetare, sustinuta de un program coerent,  de simpla popularizare a filosofiei, activitate onorabila si utila ce necesita talent, munca si resurse intelectuale de alt tip.

D.I.: Iti propun sa vorbim despre filosofie. Marturisesc insa ca o fac cu o oarecare retinere. Nu s-a vorbit oare pâna la saturatie despre ce este filosofia?
V.M.: E posibil sa se fi vorbit in lume, la altii, pâna la saturatie despre ce este filosofia, dar la noi s-a vorbit putin. Eu am publicat un volum pe tema asta, „Intre Heidegger si Wittgenstein“, si stiu cât de greu a fost sa obtin articole de la colegi pentru ca majoritatea cred ca e important sa facem filosofie, nu sa vorbim despre ceea ce facem. Asta nu ar avea nici o relevanta. Eu cred altceva, anume ca aceasta e o tema in sine – de meta-filosofie – o tema interesanta atâta vreme cât exista dispute vehemente intre grupuri de filosofi care se desfiinteaza reciproc spunând unii despre altii nu ca scriu prost, ci ca tot ceea ce scriu nu e filosofie.

D.I.: A, chiar asa? Da-mi voie sa comit pentru inceput o mica digresiune. De curând am rasfoit in librarie „Platon si ornitorincul intra intr-un bar“, in care autorii (Thomas Cathcart si Daniel Klein) incearca explicitarea prin glume a unor concepte filosofice. M-a amuzat, de pilda, „definitia“ metafilosofiei: „Filosofia filosofiei. A nu se confunda cu filosofia filosofiei filosofiei“.
V.M.: Nu râde, noi vorbim acum despre meta-filosofie, deci suntem la nivelul filosofiei filosofiei filosofiei. Bun, si ce vrei sa spui, ca filosofia se poate face in diferite moduri, inclusiv sub forma unor texte literare simpatice?

D.I.: De ce nu? Poate ca asta e o modalitate de a face ca filosofia – prea tehnica in limbaj, prea abstracta in preocupari – sa fie ceva mai „prietenoasa“.
V.M.: Nu am citit lucrarea pe care o amintesti si mi-e greu sa fac aprecieri. Banuiesc ca e o carte de literatura având, poate, o anume substanta filosofica sau in care se poarta o discutie despre filosofi si despre munca lor. Dar nu inteleg tentatia de a o considera lucrare de filosofie. Si de ce ar trebui ca filosofia sa fie „prietenoasa“ – in sensul de larg accesibila? Eu nu neg faptul ca prin lucrari de acest gen, care au o anumita traditie in literatura,  s-ar putea „face filosofia mai prietenoasa“. Probabil exista numeroase alte modalitati in care poti incerca sa atingi acelasi obiectiv. Sunt de acord si cu faptul ca popularizarea filosofiei e o munca importanta, care cere un har aparte. Ceea ce nu inteleg e de ce unii confunda aceasta munca sui generis cu filosofia!  Eu nu cred nici in gluma ca asta se numeste filosofie.

D.I.: Dar exista parerea ca filosofia ca gen cultural e in agonie pentru ca nu mai are capacitatea de a seduce publicul, s-a rupt de el si va trebui sa invete sa-l recucereasca.
V.M.: Asta spun cei ce cred ca exista numai daca se vad la televizor saptamânal. Stii ce zicea un filosof de-al nostru care face emisiuni televizate: „Apar la televizor, deci exist“.  In ceea ce priveste aceasta relatie a filosofiei cu „publicul larg“, iata ce am de spus : cercetarea filosofica propriu-zisa nu e pentru publicul larg. Aici cred ca e confuzia. Unii vor sa reduca cercetarea filosofica la tipurile de discurs destinate publicul larg. Asta ar fi fatal. Sa renunti la a mai face filosofie, cercetare, numai pentru a epata doamnele din cartier… E ridicol. Asta inseamna sfârsitul filosofiei, nu inceputul ei. Si apoi, de ce sa atragi neaparat „publicul larg“? Scopul filosofiei e cunoasterea, nu placerea publicului larg. Scopul teatrului e placerea publicului larg. Apoi, pentru publicul larg scriu filosofii specializati in popularizarea filosofiei. Didactica filosofica de liceu cred ca are legaturi puternice cu popularizarea. Dar vin altii si spun ca si predarea filosofiei in Facultatea de Filosofie tot la tehnici de „popularizare“ trebuie sa recurga, macar la anii mici. Nu stiu. Inclin sa cred ca nu. Nu poti edifica o cultura numai cu opere de popularizare. Risti, in acest fel, sa ramâi la o cultura minora.

D.I.: Revenind la prima intrebare si la raspunsul dat, inteleg ca la noi se practica nu doar cearta cu filosofia, ci si cearta intre filosofi, ceea ce nu e neaparat ceva rau sau contraproductiv. La care grupuri te refereai?
V.M.: Au existat si, probabil, mai exista excese de limbaj in disputele dintre „continentali“ si „analitici“. E o chestiune deja cunoscuta. De la Nae Ionescu la Noica si urmasii lor, promovarea traditiei „literaturocentrice“ s-a facut cu desfiintarea traditiei „stiintifice“. Reactiile inverse au fost mult mai timide, dar nu au lipsit.
Oricum, pe ansamblu, e bine sa se scrie si filosofie lejera si filosofie grea; sa-l lasam pe fiecare cu ale lui. Sunt convins ca exista un loc onorabil sub soare pentru toate manierele de a filosofa. Când am luat decizii institutionale chiar am facut asta. Si ma bucur ca la noi in facultate nu se manifesta atitudini exclusiviste. Dar sunt tot felul de excentrici, unii doar in declaratii, altii in fapte, niste mici  „teroristi intelectuali „(cum le zice Baudrillard), care mi se pare ca manelizeaza filosofia când ne spun ca Orwell e un fel de Hegel al epocii noastre si ca romanul, emisiunile TV si benzile desenate vor inlocui treptat tratatele de filosofie si teoriile etice; ei bine, in fata acestor pretentii ma simt ca in fata unei imprecatii.

D.I.: Propun sa mai zabovim putin in aceasta zona. Uneori e interesanta si parerea ne-filosofilor despre filosofi. In presa culturala de la noi se poate citi: „Filosofia continentala e una a respectului infinit pentru câteva surse privilegiate ale gândirii cu majuscule: de secole, filosofii continentali continua sa se autodefineasca drept aristotelicieni, tomisti, hegelieni, heideggerieni etc. Filosofia continentala e prin definitie traditie: perenitatea traditiei implica infinitatea textului. Din contra, filosofia analitica e una a paragrafului. Ca niste vrednici functionari de stat, filosofii analitici identifica problema, o decupeaza si o solutioneaza. Ei nu lasa mostenire vesnice intrebari, ei disting, clasifica si rezolva. Drept urmare, ei nu sunt marxisti sau foucaultieni, ei sunt particularisti, consecintionisti, comunitarieni etc., in functie de cuvântul care are cea mai mare frecventa in textele lor“. In fine, autorul (un rafinat eseist si critic literar din generatia noastra – l-am numit pe Alex. Cistelecan) vorbeste de „acei eterni discipoli care sunt continentalii“, respectiv de „acei birocrati ai gândirii care sunt filosofii analitici“.  Cum apreciezi „tabloul“ de mai sus?
V.M.: E pe linia manierei uzuale de a distinge cele doua tabere. Doar cuvintele alese difera. De obicei, despre filosofii analitici eu spun ca sunt un fel de „ingineri ai gândirii“, ceea ce multora nu le place. Nu vad insa nimic degradant in asta. Cu precizarea ca nu exista limite nete intre cele doua modele sau stiluri de filosofare, ci numai intersectari si dozaje diferite. Un continuum in care exista o zona mediana indecidabila in care nu stii carei categorii apartine o opera.
Dar ma vad nevoit sa observ ca si filosofia analitica e una a respectului pentru sursele privilegiate ale gândirii cu majuscule: e drept ca acestea sunt partial altele si respectul nu e infinit! Adica mistic. Ca filosofii analitici „nu lasa mostenire vesnice intrebari“ e fals, tocmai asta pretind si ei, anume ca problemele filosofice sunt „probleme infinite“. A existat o faza in istoria filosofiei analitice in care a dominat punctul de vedere ca filosofia nu e o teorie sau un ansamblu de teorii care ar putea fi finalizate sub forma unor seturi de propozitii adevarate definitive, ci o „activitate“ de clarificare a gândurilor, de indepartare a cetii lasate in urma de trecerea „metafizicienilor“ care exalta obscuritatea. Deci nici vorba de a aplica stampila „rezolvat“ pe diversele teme luate in discutie. Nu acesta e spiritul comunitatii analitice.

D.I.: Un alt autor (Nicolae Bârna, critic literar, traducator, tot din generatia noastra) il descrie pe practicantul filosofiei din mediul academic astfel: „ins incruntat si distant, retractil in relatiile cotidian-mondene si rezervat in infatisarile profan-mediatice, care genereaza un discurs – fie tiparit, fie rostit, dupa caz – perfect ininteligibil, opac si impenetrabil pentru toti contemporanii lui cu exceptia celor cinci sau sase colegi de catedra ori de institut de cercetare ori de grup de reflectie…“. Mai departe ni se spune ca profesionistii din acest mediu nu sunt filosofi propriu-zisi: „sunt  „specialisti“, cercetatori, profesori, depozitari, cultivatori si „intretinatori“ ai patrimoniului filosofic, respectabili si utili. Cu rating, cu punctaj academic, fara indoiala. Filosofi, insa, in vremurile noastre, cred ca sunt mai degraba personaje ca Derrida, Deleuze, Foucault, Sloterdijk, Rorty, Lyotard, Zizek…“. Spune-mi, ii cunosti, ii „frecventezi“ pe cei numiti? Ii consideri filosofi? Daca nu, atunci ce?
V.M.: Daca luam in serios distinctia propusa, ce ar trebui sa spunem despre Aristotel, ca nu a fost filosof?

D.I.: Neindoielnic, ar trebui sa spunem ca a fost (doar) „profesor de filozofie“, din moment ce a infiintat si a condus o celebra scoala. In plus, stagiritul n-a prea fost capabil sa electrizeze spiritul oamenilor obisnuiti, el a ales sa scrie tomuri greoaie, posace, prea tehnice, pe care le-ar fi putut „rumega“ doar câtiva  „specialisti“. Prin urmare…
V.M.: Prin urmare mai era si  „incruntat“ si  „distant“ pe deasupra. Cum as putea comenta aceasta marturisire a unui partizanat intelectual? Partizanatul e acceptabil, consecinta ca Aristotel nu ar mai trebui numit   „filosof“ trebuie spusa insa cu gura mica pentru ca, altfel, râde lumea de noi. Ma si inchipui spunându-i unui filosof de la Oxford care vine in facultate : „Stiti, pe aici Aristotel nu mai e considerat «filosof», ci doar «profesor de filosofie» …  Zizek e un veritabil «filosof». A, nu ati auzit de Zizek, ce pacat. Inseamna ca la dumneavoastra filosofia e complet depasita“. Ce zici ?
Se spune ca Platon a tinut o conferinta despre „Bine“ in Academie si au venit sa-l asculte oameni „subtiri“ din cetate; dar, spre surprinderea multora, a fost un discurs presarat cu numeroase ingrediente matematice si metafizice abstracte, adica „perfect ininteligibil, opac si impenetrabil pentru toti contemporanii lui“ care venisera sa se delecteze si care au plecat tiptil, „cu exceptia celor cinci sau sase colegi“ din Academie care au ramas pâna la sfârsit. Sa spunem de acum inainte ca Platon nu a fost „filosof“?
Revenind la Aristotel: acesta a facut parte dintre cei ce au pus, totusi, bazele filosofiei occidentale si s-au numit ei insisi – la originile cuvântului – „filosofi“ pentru a se deosebi de poeti, de sofisti, de retori. Toma din Aquino ii spunea  „Filosoful“, fara sa-l mai numeasca. El e parintele reflectiei morale ca reflectie filosofica. Platon, la rându-i, distingea in „Republica“ (475d) pe „adevaratul filosof“ de cel „asemanator filosofului“, iar cel numai asemanator filosofului era acela care se opreste la nivelul aparentei, al impresiei, al evocarii de tip artistic, nefiind in stare sa-si „demonstreze“ adevarurile. Or, „tocmai rationamentele sunt in cea mai mare parte instrumentele acestui om“ (Rep. 582d). Platon spunea ca toti cei ce urasc rationamentele se descalifica filosofic deoarece demersul specific filosofilor se caracterizeaza tocmai prin prezenta argumentelor rationale (Phaidon, 89d). Si vine acum cineva, altfel persoana respectabila, si decreteaza din senin: nu, acestia nu mai trebuie numiti „filosofi“, ci „profesori de filosofie“ (sigur, Platon si Aristotel au fost si profesori), iar adevaratii „filosofi“ sunt cei ce folosesc instrumentele noastre de expresie, ale criticilor literari, sunt cei pe care-i intelegem noi. Sa-mi fie cu iertare, mi se pare caraghios. Expresiile mai potrivite pentru a face aceasta distinctie cred ca ar fi cele alese de heideggerieni:  „filosof“ si „gânditor“ (cu o nuanta de admiratie pentru acesta din urma).

D.I.: E posibil ca „bomba cu fragmentatie“ (asa e uneori caracterizat filosoful sloven Slavoy Zizek) sa fie in buna masura o gogoasa mediatica incropita pentru gustul indoielnic al devoratorilor de paradoxuri. Dar Derrida, Deleuze, Foucault …?
V.M.: In spatiul cultural francez, si nu numai, acestia sunt considerati filosofi importanti. Vezi, avem aici, cum spuneam, un continuum: filosofia serioasa de tip fenomenologic sau chiar postmodern e una care are o trama argumentativa, e o constructie de idei; dar exista multe moduri de a practica filosofia care cad in lirism – adica ies din spatiul filosofiei. Nu, zic literatii, abia ajung in acest fel la filosofie. „Filosofia e un fel de lirica“, ii confirma Nae Ionescu. „Filosofia este arta pura“, zicea si Novalis. Or, in aceste cazuri avem de-a face cu o redefinire arbitrara a filosofiei. L-am intrebat pe un profesor parizian care ar fi filosofii francezi cei mai importanti ai momentului, pe care ar trebui sa-i publicam cu prioritate. Stii ce mi-a raspuns? Deleuze, Derrida, Foucault, Michel Henry. In schimb, despre Glucksmann sau Bernard Henry-Levy spunea ca „nu sunt filosofi“, ci „intelectuali“ – un produs tipic francez ce se situeaza la intersectia dintre filosofie, literatura, politica si morala. Cam ce e si Zizek.
Eu insa nu-i frecventez. Nu am prea avut teme comune. Am incercat cu unii, cu Derrida, cu Vattimo, cu Rorty, dar imi marturisesc neputinta. Discursul primilor doi mi se pare „opac si impenetrabil“, dar nu in sensul tehnicitatii, ci al unui stil de gândire cu care eu nu intru in contact. Si nici Platon sau Aristotel nu cred ca l-ar fi receptat. Pentru acei autori, aluzia sugestia, paradoxul (socul emotional), metafora sunt mai importante decât claritatea conceptuala si transparenta logica. „Logica“ insasi a discursului e diferita. La Rorty e altceva, e mai mult o divergenta de puncte de vedere. Bauman, eticianul postmodern, mi se pare un „ziarist transcendental“.
Am auzit ca Slavoj Zizek e un amestec de hegelianism, psihanaliza, marxism, critica a culturii pop, teologie si critica de film. El scrie despre Hegel (o paradigma recunoscuta a incomprehensibilitatii), despre globalizare (se putea sa nu?!), despre critica societatii capitaliste, razboiul din Irak, filmele la moda, el insusi fiind erou de film contestatar. Ce vrei, o reteta de succes! Nu ne ridicam noi, cei „retractili in relatiile cotidian-mondene si rezervati in infatisarile profan-mediatice“, la nivelul lui. Decât daca ne schimbam meseria.

D.I.: Volumul „Intre Wittgenstein si Heidegger“, pe care l-ai editat in 1998, cuprinde  in cea de-a doua parte a lui interviuri pe care le-ai realizat cu filosofi importanti din Europa si nu numai. Ai avut, presupun, contacte, chiar colaborari, si cu alti filosofi din mediul academic european. Cine te-a impresionat cel mai mult si prin ce anume?
V.M.: Ti-am povestit despre prezentarea publica a unui articol al lui Jonathan Dancy pe Merton Street, 10, in Oxford (sediul „Facultatii de filosofie“), la care asistau filosofii locali si invitatii. Am fost impresionat de viteza cu care Bernard Williams sesiza, la o prima auditie, dificultatile comunicarii tinute. Nu una, multe si tintite exact. O minte extraordinar de agera. Nu degeaba era „vedeta“ Oxfordului. Dar nu „vedeta“ ca in Franta, adica pentru excentricitati televizate si contestari politice la moda. In acel cadru, comunicarea era lecturata cu voce tare, in intregime, de autor, apoi criticata de doi colegi care o citisera inainte si abia apoi discutata de ceilalti. Peter Strawson statea undeva in spate si intervenea relativ timid.
In biroul sau cu mobila alba de la Corpus Christy College, Bernard Williams era la fel de rapid in miscari ca si in gândire, alergând intre rafturile cu carti ce acopereau peretii si calculator. M-a impresionat la Oxford ordinea, respectul ierarhiilor si al traditiei, ca si grija universitatii de a asigura cele mai bune conditii dascalilor si studentilor. Nu m-au impresionat seminariile lui Williams pentru avansati. Isi prezenta intr-o jumatate de ora ideile pe tema data, idei ce se aflau in cartile sale, si apoi se puneau intrebari. Cu un picior pe scaun, profesorul raspundea celor cincisprezece-douazeci de auditori din jurul unei mese.
Tot la Oxford m-a impresionat profesorul Rom Harré care e omul cu cel mai desavârsit talent didactic pe care l-am vazut. L-am invitat si la Bucuresti. Absolut cristalin in expunere, umplea tabla cu ideile principale ale teoriei sale despre relativismul moral si te lasa la sfârsit chiar cu „lectia invatata“. Si profesorul Alan Montefiore m-a impresionat prin bunavointa cu care se implica in proiecte dintre cele mai diverse si prin „seminariile“ de la Balliol College cu invitati noi in fiecare saptamâna.
In fine, m-a mai impresionat disciplina studentilor americani. Prezenti la cursuri, aveau fiecare pe masa cartea de 20 de dolari recomandata de profesor. Un doctorand român mi-a povestit ca a fost dat afara din clasa pentru ca nu avea pe masa cartea care era discutata. Peste tot, din Franta in Anglia si SUA atmosfera in universitati e una de uzina: simti ca masinaria duduie.

D.I.: Dar la noi? O fi ceva de genul „lasa-ma sa te las“…
V.M.: La noi e inca mentalitatea boemei universitare. Intri la facultate si esti „liber“: iti faci singur programul, mergi când vrei la ore, te pregatesti sau nu (nu te mai „asculta“ ca in liceu) si te ambalezi doar in sesiune.

D.I.: Ideea cu uzina si masinaria care duduie, aflata, zic eu, la antipod cu metafora proverbiala a turnului de fildes, ma duce cu gândul la patosul mecanic al tinichigiului si la teza presedintelui… Dar, nu. Renunt. In schimb, vreau sa lamurim cum e cu „uzina“ si cu „turnul de fildes„?
V.M.: „Uzina“ e universitatea in care profesorii si studentii muncesc pe rupte. Unde nu se lipseste de la ore, se cumpara si se „manânca“ lucrarile indicate in bibliografie, se scriu 2-3 eseuri pe saptamâna, se sta in biblioteca pâna la 12 noaptea, valurile de studenti se precipita dintr-o sala in alta si la unele cursuri stau pe jos pentru ca nu mai sunt scaune etc. Cineva, care terminase facultatea in România, s-a inscris, in Bucuresti fiind, la un program de invatamânt la distanta de la Oxford, zicând ca e mai usor; si a abandonat din cauza ritmului cerut prin internet de tutore. Opusul nu e „turnul de fildes„, ci viata universitara boema in care dascalii nu prea scriu, mai lipsesc de la ore, sunt excesiv de ingaduitori, iar studentii profita. Linistea stapâneste coridoarele. Universitatile capitaliste sunt ca si fabricile capitaliste.

D.I.: Am vizionat niste filmulete facute de tine pe computer, consacrate lui Aristotel, Kant si Mill…
V.M.: Da, am pregatit multe poze si filme cu Atena vremii sau cu Londra lui Mill tocmai pentru a nu mai avea in fata niste „divinitati“ carora studentii sa li se inchine, ci oameni reali cu tusea si cu junghiurile lor. Eu nu il citesc pe Aristotel pentru a-mi da ochii peste cap cum fac unii cu Platon („sa vorbim in soapta“), ci ma gândesc la el ca la un interlocutor caruia-i mai dau câte un telefon ca sa-l intreb ceva.

D.I.: Diogenes Laertios relateaza ca, intrebat ce folos a tras din filosofie, Aristotel a dat urmatoarea lamurire: „acela de a face de bunavoie ceea ce altii fac de teama legilor“. Tu, daca ai vrea sa-i vorbesti unui tânar despre utilitatea filosofiei, ce i-ai spune?
V.M.: In prelegerea inaugurala, la inceput de an universitar, profesorul Gabriel Liiceanu a spus intre altele o fraza, care ne vine de la Aristotel, si care se spune deseori: „filosofia nu va foloseste la nimic“, e o activitate „gratuita“, nu o meserie; si niste fete au chicotit lânga mine. Se gândeau probabil sa-si retraga dosarul. A fost o figura retorica, dupa cum avea sa rezulte din ceea ce a urmat. Intr-un sens, avea dreptate: filosofia nu e o Facultate vocationala, care sa pregateasca pentru o meserie. In alt sens, nu avea dreptate: caci chiar daca ea ar contribui doar la edificarea omului ca om, nu ca meserias, si tot ar fi utila in acest sens. Ca sa nu mai vorbim de explozia „filosofiilor aplicate“ din secolul XX. Dar chiar si la origini, despre filosofia theoretica (metafizica, fizica, astronomie matematica etc.) Aristotel zicea intr-adevar ca nu e utila (in sensul ca e cunoastere de dragul cunoasterii, nu aplicativa), dar despre filosofia politica si etica nu mai zicea acelasi lucru: acestea vizeaza un scop aplicativ prin cunoastere – cum sa croim o cetate buna si o viata fericita. Astazi, de pilda, etica aplicata in forme institutionalizate („managementul eticii“) e o meserie cât se poate de „utila“ ce are legaturi cu filosofia morala, filosofia mintii are legatura cu inteligenta artificiala etc. Deci filosofia nu e o indeletnicire complet „gratuita“.
Dar sa ne gândim putin: de ce ar trebui ca Universitatea sa scoata „meseriasi“? Cred, alaturi de J. S. Mill, ca rolul universitatii nu e sa pregateasca „specialisti“, ci oameni civilizati, culti, autonomi si, anume, la un nivel superior. Oameni capabili sa se specializeze. Zicea el acum doua sute de ani: universitatea „nu e locul potrivit pentru educatia profesionala. Universitatile nu sunt menite sa predea cunostintele necesare pentru a-i pregati pe oameni pentru un anume mod de a-si câstiga existenta. Scopul lor nu e de a pregati juristi ori medici buni, sau ingineri, ci fiinte umane capabile si cultivate“. Nu vrem sa intelegem asta? Atunci mai putem astepta doua sute de ani.