Andrea Sabbadini, Imagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului, traducere de Irina-Margareta Nistor, Editura Trei, Bucureşti, 2014
Un cuplu ciudat, filmul şi psihanaliza, iată cum ne-ar putea apărea, la prima vedere, apropierea dintre cea de a şaptea artă şi domeniul predilect de studiu al inconştientului – astfel îşi începe argumentul cărţii Imagini mişcătoare psihanalistul britanic Andrea Sabbadini. Deşi, după cum ţine să adauge imediat, legăturile lor au fost mai strânse decât am crede, iar asta încă de timpuriu. Sugestia implicită ar fi că nu au lipsit de fapt niciodată, ba chiar că au prisosit, şi că a existat o permanentă tentaţie de a psihanaliza filmele şi, poate chiar mai înainte, de a ecraniza psihanaliza.
Coincidenţă sau nu, filmul şi psihanaliza îşi încep istoriile în acelaşi an, 1895, când Fraţii Lumière îşi proiectau primele pelicule, iar Freud şi Breuer publicau Studii despre isterie (despre care se consideră, convenţional, că ar fi certificatul de naştere al psihanalizei). În 1914, un corifeu al psihanalizei, Otto Rank, îşi manifesta entuziasmul şi speranţele legate de cea de a şaptea artă. Chiar mai înainte, în 1907, Freud însuşi îşi mărturisise, pe când era la Roma, fascinaţia exercitată asupră-i de proiecţia unor reclame filmate – deşi atitudinea magistrului vienez faţă de film, aceea pe care a reţinut-o şi istoria, a fost, în general, de reţinere şi refuz. Freud era sceptic cu privire la posibilitatea transpunerii în imagini şi într-o frazare cinematografică a abstractelor şi nesfârşit de complicatele procese ce se desfăşoară într-o cură psihanalitică (iar asta, poate părea paradoxal, chiar în epoca în care îşi doreşte cel mai mult să promoveze şi să popularizeze psihanaliza).
Andrea Sabbadini este cunoscut mai ales ca întemeietor şi director al prestigiosului European Psychoanalytic Film Festival de la Londra, manifestare unică, reunind filme şi regizori de filme europene cu un public-interpret alcătuit, în cea mai mare parte, de psihanalişti – dacă asta nu sună prea înfricoşător! Festivalul este patronat de Bernardo Bertolucci şi a numărat la ultimele ediţii, printre participanţi, şi tineri regizori români. Andrea Sabbadini se declară, prin urmare, un pasionat al filmului şi un promotor totodată al filmelor europene şi de artă, ceea ce găsesc că este important, pentru că experienţa de cinefil, pentru un practician – de această dată nu în clinică, ci – în aria psihanalizei culturale se dovedeşte cu adevărat o condiţie. Este necesar ca interpretul, fie şi (ori cu atât mai mult) psihanalist, să iasă dintr-o eventuală, periculoasă iluzie de omnipotenţă a interpretării cu instrumentele conceptuale specifice… (sau de inflaţie, cum ar spune Jung). Şi să conştientizeze că domeniul la care se aplică psihanalitic, că e literatură, film sau un altul, îşi are propriile sensibilităţi conceptuale: bine ar fi să le cunoască. Aşa cum s-a remarcat uneori, drumul dintre artă – aici cinematografie – şi psihanaliză are două sensuri şi nu e doar un parcurs psihanalitic prin ţara filmelor.
Sabbadini pare avizat asupra unor atari sensibilităţi şi capcane, iar programul său declarat din Imagini mişcătoare constă nu doar în a realiza critica psihanalitică a unor filme, ci şi de a folosi filme (aleator alese, pe gustul său) pentru a ilustra anumite idei psihanalitice şi specificul activităţii analistului. De altfel, Sabbadini trece în revistă mai toate contingenţele celor două domenii, privind dintr-o parte ori din cealaltă: cum filmele îi inspiră şi îi limpezeşte pe psihanalişti în activitatea lor profesională; cum ele apar adeseori în discursul analizanţilor; cum psihanaliza augmentează critica de film; cum mulţi regizori de film au urmat ei înşişi o psihanaliză, mai ales în anii ’50-’60-’70, în epoca de glorie a psihanalizei. Tabloul este, am putea spune, complet… mai lipseşte numai motivaţia personală, care este bineînţeles una profund subiectivă, a interesului psihanalistului Andrea Sabbadini pentru film şi pentru psihanaliza filmului. Iat-o: „Mulţi oameni se uită la filme pentru că vor să se distreze sau vor să afle lucruri noi despre lume (sau despre ei înşişi) sau caută ceva care să-i incite, să-i sperie, să-i scoată din depresie, să-i calmeze când sunt mult prea agitaţi. Toate aceste motivaţii pot, în diverse momente, să mi se aplice şi mie. Şi totuşi, ideea este că, pentru mine, să văd un film – plăcut, antrenant, distractiv, educaţional, înălţător, liniştitor – nu e de ajuns. Vreau să spun că, oricât de grozav ar fi, nu-i de ajuns dacă nu-mi găsesc timpul şi locul ca să reflectez asupra acestei experienţe: să mă gândesc singur la el, să îl discut cu prieteni sau colegi de încredere, să citesc despre el şi, uneori, să-mi notez impresiile.“ Întrezărim printre cuvinte nu doar mobilul interesului său, ci şi metoda. Autorul se distanţează de tentaţiile psihobiografiste şi de cele medicaliste sau clinicaliste, mereu prezente la aplicarea culturală a psihanalizei (şi cu deosebire la începuturi), prin care e avută în vedere mai mult patologia artistului, aici a regizorului, opera fiind considerată un macrosimptom – da, desigur că abuziv, dar întotdeauna tentant. Aceste abordări, promite Sabbadini, „au foarte puţin în comun cu abordări psihanalitice mult mai serioase.“
Cartea Imagini mişcătoare face suma prezentărilor lui Andrea Sabbadini la Festivalul de la Londra şi la varii conferinţe, ca şi în presa de specialitate şi în cărţi. Material pe care autorul îl structurează astfel: Filme despre psihanaliză – unde discută despre Misterele unui suflet, filmul din 1926 al lui G. W. Pabst, de notorietate fiind refuzul lui Freud de a da curs propunerii de colaborare înaintate de Karl Abraham şi Hanns Sachs, ei înşişi consultanţi ai filmului; Andrea Sabbadini are în vedere şi o altă peliculă clasică, din 1945, Fascinaţie de Alfred Hitchcock, un împătimit al psihanalizei, după cum bine se cunoaşte; şi două filme ceva mai puţin… clasice: 1919 al lui Hugh Brody (1985) şi Poştaşul de Michael Radford (1994); sunt lansate apoi ipoteze interpretative pe marginea unor filme despre prostituţie; despre copii; despre adolescenţi; despre iubire (sub genericul „Între Eros şi Thanatos“); despre scopofilie.
Circumspecţia lui Freud nu era, am putea spune azi, întru totul neîndreptăţită, chiar dacă, retrospectiv privind, nu a putut sta în calea unui fenomen istoric. Cum transpui pe ecran, aşadar, ceea ce se întâmplă într-o cură psihanalitică? E o sarcină aproape imposibilă, s-ar putea spune, şi vedem, într-adevăr, că mult prea puţine ecranizări îndreptăţesc speranţe în această privinţă (în ceea ce mă priveşte, aşa cum am mai scris, cred că am văzut un singur film care oferă o idee inspirată şi nedistorsionată despre ceea ce se întâmplă într-o psihanaliză, chiar dacă setting-ul acesteia este cu totul neobişnuit – filmul Jimmy P. de Arnaud Desplechin, din 2013, ce descrie cu subtilitate relaţia terapeutică dintre Georges Devereux şi un indian de prerie cu nevroză traumatică). Andrea Sabbadini notează în Imagini în mişcare tocmai acest fapt, şi anume că, adesea, psihanaliza este prezentată „greşit“, „într-o versiune eficientă din punct de vedere dramatic, dar inexactă“, ca de exemplu prin flashback-uri, care ar fi „echivalentul cinematografic al memoriei“. Apar prea multe deformări, interferenţe şi caricaturi, justificate poate cinematografic, dar repertoriind invariabil o psihanaliză defectă. Iar autorul le trece rapid în revistă (şi mai adaug şi eu câteva ipostaze) – psihanalistul din filme devine, prin urmare, cineva care pune în act iubirea contratransferenţială, uneori mergând până la a întreţine relaţii sexuale cu analizandul, e alteori cineva mai nebun decât analizandul, e un naiv, e un diletant, e lacom, abuziv, psihopat, maniacal sau depresiv, sau, pur şi simplu, e un escroc parşiv.
Îmi amintesc că l-am întrebat pe Andrea Sabbadini, cu prilejul unei vizite la Bucureşti, cum vede interpretarea psihanalitică a unor filme „la scenă deschisă“, înaintea unui public numeros, adică umplând o sală de cinematograf – aceasta fiind formula, de fapt, a festivalului de psihanaliză şi film de la Londra (şi, mutatis mutandis, a omologului de la Bucureşti). Cât de dificil este să interpretezi în asemenea condiţii? La drept vorbind, este posibil? Eram foarte curios să aflu un răspuns în această chestiune de la organizatorul primului festival de psihanaliza si film din lume – aşadar, de psihanaliză culturală… „în direct“. Andrea Sabbadini şi-a exprimat atunci scepticismul cu privire la posibilitatea articulării unei interpretări psihanalitice într-un astfel de cadru… un cadru de fapt absent şi, deci, nu altfel decât sălbatic. Ce poţi face, şi ce ar fi chiar bine să faci este să încerci să stimulezi şi să moderezi o discuţie cu publicul despre film. Ceea ce nu e puţin. Am apreciat atunci realismul său interpretativ.
Acest realism sau prudenţă metodologică se manifestă şi în cartea de faţă. Servită fiind de un bun discurs psihanalitic şi de oportune ancore bibliografice, printre care cele clasice, precum Semnificantul imaginar de Christian Metz sau Visual pleasure and narrative cinema de Laura Mulvey. Eseurile cărţii Imagini mişcătoare. Reflecţii psihanalitice asupra filmului interesează şi la un nivel general, cu o privire comprehensivă la relaţia dintre film şi psihanaliză, dar şi la nivelul fiecărui film în parte dintre cele avute în vedere, prin sesizarea unei problematici şi deschideri interpretative. Sunt interesante şi pentru psihanalişti, dar şi pentru publicul profan, care îşi poate face astfel o bună idee despre cum poţi psihanaliza un film şi care sunt câştigurile unei astfel de întreprinderi – iar într-asta stă, cred, una dintre cele mai mari calităţi ale discursului lui Andrea Sabbadini.
