Dupa numeroase contributii la elucidarea sau la completarea cunoasterii unor fapte de istorie româneasca, mai ales contemporana, dar si anterioara celui de-al Doilea Razboi Mondial si chiar de la inceputul secolului al XX-lea, inserate in periodice precum „Steaua“, „Tribuna“, „Manuscriptum“, „Revista de istorie si teorie literara“, „Academica“, „Analele Universitatii din Craiova“, „Analele Bucovinei“, „Almanahul Convorbiri literare“, „Literatorul“, „Gând românesc“, „Caiete critice“, „22“, „Totusi iubirea“, „Ramuri“, sau tiparite de-a dreptul in volume: „Grigore H. Grandea“, 1977, „Contributii la o istorie a miscarii cultural-stiintifice din tinuturile bucovinene“, 1977, „Restituiri «Cazul Blaga»“, 1983, „Eminescu-Creanga“. Documente biografice inedite, 1996, „Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Calinescu“, 1998, „Istoria si limba româna in vremea lui Gheorghiu-Dej“, 1999, „Tineretea lui Petru Dumitriu“, 2001, „Dosarul Brâncusi“, 2001, „Bucovina. Istorie si cultura“, 2002, „Scriitori si compozitori in lupta cu cenzura comunista“, 2009, neostenitul profesor imun la actiunea eroziva a timpului Pavel Tugui (nonagenar, anul viitor) este prezent, de vreo patru luni, in librarii cu o noua carte, cea mai voluminoasa din câte a publicat – „File de istorie culturala“ – editata, prin eforturi conjugate, de Academia Româna, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta si Institutul de Istorie si Teorie Literara „G. Calinescu“.
Compactul volum reuneste studii si documente privind scriitori, opere, institutii, actiuni si confruntari de natura politica si mai ales intelectual-ideologica, nu fara implicatii si de ordin moral.
Materialele cuprinse in cele 800 de pagini descriu situatii, recompun momente, dezvaluie, pe baza de documente inedite si de note personale ale autorului, dedesubturi de „istorie secreta“, nu numai literara si culturala in genere, dar si politica din perioada interbelica si de dupa 1940, in care au fost implicati scriitori, istorici, filosofi, oameni de arta.
Primele incursiuni, operate in biografia lui Goga, includ doua scrisori: una, din 1929, catre el a lui Petru Groza, ce lumineaza impreuna cu alte precizari, pozitiile celor doi politicieni ardeleni in Partidul averescan al Poporului si in intreaga configuratie politica a timpului; o alta, din 1936, a poetului „patimirii noastre“ catre regele Carol II, menita sa provoace dezavuarea de catre acesta a lui Titulescu si adoptarea unei alte politici de aliante. Un articol special consacrat reconstituirii unor detalii semnificative ale circumstantelor in care Octavian Goga a devenit, in 1937, profesor de „cultura româna moderna“ la Universitatea din Cluj. Apreciabile sporuri de cunoastere in ceea ce priveste participarea unor scriitori la viata nationala si istorica aduc si forajele biografice din urmatoarele „file“. Mentionând, in completarea corpusului documentar din cele trei volume aparute in 1955, sub titlul „Lucian Blaga. Din activitatea diplomatica“, noi dimensiuni ale muncii poetului-filosof in strainatate, cercetatorul reface meticulos mai cu seama demersurile sale pentru intocmirea si editarea, in traduceri germane de exemplara tinuta artistica, a unei antropologii de poezie populara româneasca – alta decât cea aparuta in limba româna postum (1966). Precizari oportune ofera articolul despre aderarea lui Blaga, impreuna cu alti intelectuali de frunte, in 1939, la Frontul Renasterii Nationale, si intrarea in Senatul carlist. „Observatii“-le „asupra dramei «Avram Iancu»“ contin date vrednice de a fi cunoscute cu privire la geneza piesei de teatru blagiene din 1935. Cu aceeasi acribie sunt scoase la lumina stradaniile lui Aron Cotrus, ca atasat de presa, de a face cunoscute neamul românesc si cultura sa in Italia (traduceri din Eminescu si alti poeti români, din dramaturgia lui Iorga etc.), râvna de propagator al literaturii române in Franta a lui Ilarie Voronca, atât (ca functionar in Directia Presei) inainte de stabilirea definitiva la Paris cât si dupa, actiunile pro-românesti, in aceeasi tara, pâna la sfârsitul vietii, ale poetului francez de origine româna Tristan Tzara. Expatriat, inainte de Primul Razboi Mondial, intâi in Elvetia, apoi in Franta, declansatorul miscarii dadaiste a participat la razboiul civil din Spania, in tabara antifranchista, si, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, la rezistenta franceza antinazista, inrolat, in 1943, in gruparea româneasca din aceasta, condusa de Traian Vuia. Indata dupa incheierea conflagratiei, a initiat constituirea „Comitetului originarilor din România, prieteni ai pacii“, iar la sfârsitul anului 1945 si inceputul lui 1946, a intemeiat asociatia „Les Amis de l’Art Roumain“. In noiembrie 1946, a efectuat o vizita si a fost sarbatorit in tara de bastina. Inapoiat la Paris, fostul poet simbolist român S. Samyro organizeaza, in capitala Frantei, sub patronajul comitetului de conducere al Asociatiei France-Roumanie (format din, intre altii, Henry Vallon, Marcel Prenant, A. Langevin, Paul Eluard, Elsa Triolet, Tristan Tzara), o expozitie de pictura, sculptura si grafica, in ideea ca exponatele sa fie vândute la licitatie, in folosul saracitilor de pe urma secetei din Moldova. Licitatia nu s-a putut tine, insa o seama de pictori au donat statului român 44 de tablouri de ale lor. Doi ani mai târziu, Tzara propune legatiei române de la Paris editarea unei antologii de poezie româneasca in transpuneri franceze supervizate de Aragon, Eluard si de el insusi. Discutiile pentru realizarea ei cu autoritatile culturale române dureaza pâna in decembrie 1950, când Leonte Rautu propune o alta lista de poeti decât cea intocmita de initiatorul antologiei: una care sa reflecte numai „poezia noua din R.P.R.“, printre ai carei reprezentanti sunt trecuti A. Toma, Dan Desliu, Victor Tulbure, Eugen Frunza, D. Corbea, Constanta Tudorache, Vasile Nicorovici, Maria Gaetan. Lista nu este acceptata. In 1951, fostul nostru compatriot organizeaza, la Paris, impreuna cu alti români, comemorarea masacrelor legionare si hitleriste din Iasi, in 1953, constituie impreuna cu Sartre, Simone de Beauvoir si altii, Comitetul Francez pentru Festivalul Tineretului si al Studentilor de la Bucuresti. In ianuarie 1952, are loc, la Paris, sub un patronaj ce il include pe Picasso si din care nu lipseste Tzara, vernisajul unei expozitii de arta plastica româna contemporana.
Instructive date noi, istorice si mai ales cultural-istorice asambleaza noua carte a lui Pavel Tugui si in celelalte capitole ale ei, in toate. Ea isi edifica cititorii cu privire la umilintele indurate de C. Radulescu-Motru atât din partea legionarilor cât si a comunistilor, infatiseaza viata si scrierile lui N. M. Condeescu, probeaza „constiinta profesionala integra“ a lui Al. Philippide, evoca atitudini de curaj si demnitatea scriitoriceasca ale lui Marin Preda, dezvaluie momente din ultima etapa a existentei lui Al. Duiliu Zamfirescu, releva aspecte ignorate din activitatea lui G. M. Cantacuzino in cadrul Comisiei Stiintifice a Muzeelor si Monumentelor Istorice si Artistice (creata in 1953), da la lumina scrisori trimise de Mihail Sorbul, in tinerete, lui M. Dragomirescu si de Al. O. Teodoreanu lui N. M. Condeescu, adauga trasaturi la portretul savantului Theofil Simenschy, prezinta o fisa bio-bibliografica a poetului bucovinean uitat G. St. Cazacu, reconstituie debuturile poetilor Zaharia Stancu, Dan Botta, E. Baconsky, ca si pe acela al lui Petru Comarnescu, „discipol al lui D. Gusti“, recompune preistoria infiintarii Muzeului din Bucuresti al Literaturii Române. Intr-un chip special retin atentia paginile ce stabilesc, in lumina documentelor, imprejurarile si felul in care au fost asasinati N. Iorga si Virgil Madgearu.
Cel mai palpitant interes il suscita, natural, reconstituirea unor fapte penibile din timpul regimului de „dictatura a proletariatului“, mai cu seama din deceniul al saselea, când Pavel Tugui a indeplinit, in aparatul de dirijare a culturii, functii de conducere. „File“-le fostului activist contin contributii de maxima greutate la elucidarea unor situatii ca ostracizarea lui Arghezi, scoaterea de la Universitate a lui Calinescu, hartuirea lor continua, inainte si dupa, interzicerea romanului „Bietul Ioanide“ si editarea anevoioasa a „Scrinului negru“, sicanarea lui Tudor Vianu, excluderea din invatamânt, odata cu G. Calinescu, a lui Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, Dinu Pillat, Adrian Marino si a lui Al. Piru, revenirea ultimului dupa zece ani, la catedra, persecutarea, in facultate si dupa absolvirea ei, a lui Eugen Simion si N. Manolescu. Fiecare dintre aceste cazuri e reconstituit cu un asemenea lux de amanunte – revelatoare prin ele insele – incât rezumarea acestora, a amanuntelor, le-ar goli de palpitul caracteristic. Am sa retin, de aceea, doar câteva precizari esentiale. Foiletonul-pamflet „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei“, care a determinat punerea la index a tuturor operelor lui Arghezi, eliminarea scriitorului din viata publica si privarea lui de drepturi elementare, precum obtinerea cartelelor de alimente si combustibil, a fost redactat – specifica Pavel Tugui – de Sorin Toma, „cu sprijinul profesional al lui M. R. Paraschivescu“, vazut („si probabil amendat“) de Leonte Rautu si Iosif Chisinevski, aprobat de Ana Pauker si supervizat de Gh. Gheorghiu-Dej. Destituirea lui Blaga din functia de profesor la Universitatea din Cluj s-a operat printr-o decizie ministeriala impusa de L. Rautu si Mihai Roller. Acestora, mai cu seama primului, li se datoreaza si suspendarea de la catedra, câteva luni, in 1950 si 1952, a lui Tudor Vianu.
Din tot ceea ce releva „filele“, rezulta ca prigonirea culturii, dupa 23 august 1944, a fost declansata de conducerea superioara a P.M.R. prin Ana Pauker, responsabila in Biroul Politic cu propaganda, pâna la 13 octombrie 1948, apoi exercitata in continuare de Iosif Chisinevski si Leonte Rautu, cu concursul neprecupetit al altor activisti de partid, in frunte cu Mihai Roller, N. Moraru, Miron Constantinescu, dar si cu acela al unor functionari de stat, ca N. Popescu-Doreanu, ministru al invatamântului in etapa de vârf a stalinismului, al unor intelectuali din invatamânt, din presa, din uniunile de creatie, precum Sorin Toma, Ion Vitner, Traian Selmaru.
Principala capetenie pe tarâm ideologic (cu scurte intreruperi) sub regimul dejist, Leonte Rautu a fost – potrivit dezvaluirilor din „File“ – un spirit malefic in sens absolut, stapânit nu doar de un fanatism stalinist fara limite, ci si de o ura scelerata, viscerala, fata de estetic si de tot ce inseamna valoarea intelectuala. Prin el, direct sau prin interpusi, prin executantii hotarârilor sale s-au comis toate actele dementiale, s-au luat toate masurile cu urmari dezastruoase pentru cultura, s-au savârsit cele mai incalificabile nelegiuiri. El, in primul rând, a lovit in Blaga, in Arghezi, in Calinescu, in Ion Barbu, in Vianu, in Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur, in scriitori defuncti, ca Macedonski si Mateiu Caragiale; el a incercat, fara a izbuti, sa loveasca in Sadoveanu.
Retinând din faptele relatate in „File“-le lui Pavel Tugui fie si numai câteva, obtinem suficiente dovezi ca provocatorul principal direct al aproape tuturor anomaliilor in sfera culturii a fost ideologul-sef, introdus de Petru Dumitriu, in romanul sau, „Rendez-vous au jugement dernier“, ca personaj diabolic, sub numele Malvolio Leonte. Pregatirea pe plan publicistic a indepartarii lui Calinescu, in 1949, de la catedra a fost pusa la cale, in opinia argumentata a lui Pavel Tugui, de Rautu, prin declansarea campaniei de presa anticalinesciana („Flacara“, „Contemporanul“) din 1948. Dupa asa-zisa „autodizolvare“ (in realitate impusa) a Partidului National Popular, in 1949, Rautu l-a constrâns pe G. Calinescu sa renunte si la aparitia in continuare a cotidianului „Natiunea“, organul acestei formatiuni politice, caruia nu i-a mai aprobat subventia indispensabila. In acelasi an, la consfatuirea din septembrie cu cadrele didactice universitare de la toate catedrele de stiinte sociale din tara, seful Sectiei de Propaganda si Agitatie a C.C. al P.M.R. a expus pozitia conducerii „fortei conducatoare a societatii“, intr-o comunicare intitulata „Impotriva cosmopolitismului si obiectivismului burghez in stiintele sociale“, publicata, dupa aceea in „Lupta de clasa“ si devenita baza teoretico-ideologica a terorii asupra intelectualitatii. In virtutea principiilor formulate in ea s-au operat excluderile de profesori universitari, stigmatizarea celor mai stralucite talente de profesori universitari, stigmatizarea celor mai stralucite talente artistice si inteligente stiintifice, o noua epurare a bibliotecilor, zadarnicia tentativelor de reeditare partiala a unor scriitori din perioada interbelica. Când, in 1958, A.E. Baconski a scris in „Steaua“ un articol elogios despre Mateiu Caragiale, „Scânteia“ l-a atacat din initiativa lui Rautu, sub acuzatia ca propunea „false modele“. Nu e singura agresiune de tip proletcultist a ziarului central de partid initiata de suveranul ideologic. Un altul, de aceeasi virulenta, „Cu privire la valorificarea mostenirii literare“, aparuse la 16 iulie 1954. Patru ani mai târziu, in numerele din 18 si 19 iunie 1954, avea sa apara foiletonul acerb dogmatic „Pentru intarirea principialitatii marxist-leniniste in critica literara“. In anii de dupa cel de al XX-lea congres al P.C.U.S., sub efectul usorului „dezghet“ ideologic, s-a incercat, si la noi, readucerea in actualitate a unor scriitori, interzisi pâna atunci ca „reactionari“, „decadenti“, „mistici“, si s-a izbutit editarea selectiva a unor opere poetice (Goga, Minulescu, Vianu), precum si a romanului „Craii de Curtea-Veche“; alte volume insa n-au putut sa apara. Nu s-a retiparit nimic de Blaga, Barbu, Vinea, Voronca, Pillat, cu toate ca numele lor figurau in planul editurilor de stat, aprobat de Ministerul Culturii. O culegere din poeziile lui Ion Pillat a fost topita in spalt, la ordinul lui Rautu. Sinistrul ideolog dogmatic nu a permis nici alte aparitii pregatite, precum o „Culegere de texte literare“, intocmita de Dan Haulica si de I.D. Balan, sau volumele omagiale ce urmau sa fie oferite, la date aniversare, academicienilor Iorgu Iordan si Tudor Vianu. In 1954, el a anulat proiectul de sarbatorire a lui Macedonski, la Ateneu, cu prilejul centenarului. In 1958, a incercat sa blocheze acordarea de fonduri pentru edificarea mausoleului lui Goga din Ciucea. Un scandal monstru, cu aspecte de circ, a provocat „tovarasul Leonea“ la aparitia, in 1957, a unui manual de literatura romana pentru clasa a X, desi acesta fusese elaborat in conformitate cu programa analitica aprobata de o comisie guvernamentala si de partid, din care facuse si el parte. Culpa manualului era aceea de a mentiona existenta, in perioada interbelica, a lui Blaga, Barbu, M. I. Caragiale, E. Lovinescu, I. Pillat, Gib I. Mihaescu si a curentelor extremiste.
Impotriva tuturor protestelor, inclusiv a celui rostit, intr-o sedinta, de Miron Constantinescu, ministru adjunct al invatamântului, Leonte Rautu a decis ca tot ce nu se vânduse din tirajul manualului sa fie topit.
Aprobat de Chisinevski, Miron Constantinescu, Ceausescu si de alti lideri, girat de Gheorghiu-Dej, dogmatismul fanatic al lui Rautu nu era impartasit de toti membrii C.C. al P.M.R. Succesorul pentru câteva luni la sefia sectiei de propaganda, Grigore Preoteasa, a dus o politica mai rezonabila. Tot astfel Gh. Apostol, promovat, in 1954, prim secretar al partidului, in locul lui Dej, care a preluat conducerea guvernului. Petru Groza intervenea frecvent pentru temperarea declansatorilor de ravagii. Demnitari ca Sadoveanu, Mihai Ralea, Ilie Murgulescu, Atanase Joja, Constanta Craciun, Traian Savulescu, C. Daicovici actionau, si ei, in acelasi sens. In apararea valorilor s-au ridicat, in repetate rânduri, si lideri ai Uniunii Scriitorilor, ca Beniuc si Stancu. Posibilitatile lor de influentare a hotarârilor erau insa limitate.
Am semnalat doar jaloanele discursului ce structureaza continutul documentar al volumului „File de istorie culturala“. Acest volum cucereste insa prin datele concrete, prin amanuntele din care se incheaga acest continut. Poate nu toate acestea concorda cu acelea ale altor rememorari. Nu-i exclusa posibilitatea unor noi precizari, unor amendari, unor completari. Insa, chiar daca ar exista asertiuni rectificabile, nu incape discutie ca noua carte a lui Pavel Tugui e cel mai bogat tezaur de informatie oferit noua de profesorul nonagenar.