Limba este un mijloc de comunicare viu, care se îmbogăţeşte ori renunţă la elementele sale componente, cuvintele, şi la regulile combinatorii, odată cu schimbările din societatea omenească,
reflectându-le şi servindu-le.
În perioada 1945-1989, ca în orice epocă de radicale transformări sociale, economice, politice, etc. limba română s-a înnoit, intrând treptat într-un proces de standardizare al cărui rezultat, numit „limbă de lemn“, nu era altceva decât un reflex al tipizării stărilor de lucruri din societate.
După 1989, noile schimbări din societatea românească: transformările în direcţia economiei de piaţă, transferul de la socialism la capitalism, lărgirea relaţiilor cu Occidentul etc. au determinat apariţia în limba română a unor noi elemente şi renunţarea la „aşchiile limbii de lemn“, care îi înţepau pe vorbitori. Au pătruns în limba română numeroşi termeni politici, oglindind trecerea de la statul socialist la statul de drept, şi economici, reflectând trecerea de la economia planificată şi centralizată la economia de piaţă.
În mod surprinzător, printre înnoitorii limbii române s-au aflat nu doar instituţiile şi oamenii purtători ai modelului economic, politic şi cultural occidental, ci şi… serviciile de informaţii occidentale.
Da, aţi citit bine! Serviciile de informaţii ale S.U.A. se numără printre înnoitorii limbii române! Avem în vedere şi ne vom referi în continuare la unul dintre noii termeni ai limbii române, „fidelitatea conflictuală“, preluat în limba română din terminologia C.I.A.
În anii ’70, C.I.A. a constatat existenţa în societatea americană a unui fenomen pe care l-a desemnat cu termenul de „fidelitate conflictuală“. (Vezi Larry L. Watts, Fereşte-mă Doamne de prieteni…, Editura Rao, 2011) Nu, nu era vorba de fidelitatea îndoielnică a unei soţii, iubite, faţă de soţul (iubitul) de care s-a legat prin jurământ în faţa ofiţerului stării civile, a preotului sau a lunii pline. Era vorba de unii angajaţi ai administraţiei americane, de altă etnie decât cea anglo-saxonă, ale căror acţiuni (rapoarte, interpretări de documente, recomandări, etc.) nu corespundeau idealurilor şi intereselor patriei adoptive, S.U.A., ci etniei şi patriei de provenienţă.
Asemenea angajaţi culegeau informaţii pe care le transmiteau în afara S.U.A. ori, în exercitarea funcţiei lor, structurau şi formulau analize şi interpretări ale faptelor în concordanţă cu interesele etniei din care făceau parte şi ale patriei de origine, nu ale patriei adoptive. (L. W., p. 309) Autorul citat se referă la etnici maghiari, funcţionari în administraţia S.U.A., implicaţi în studierea şi analizarea relaţiilor dintre S.U.A. şi România din anii 1970-1990, care, din examinarea faptelor şi documentelor, formulau concluzii şi interpretări, care concordau (serveau) intereselor Ungariei şi nu intereselor S.U.A.
Doritorii vor putea afla mai multe citind cartea. Pentru a nu lăsa impresia că doar S.U.A. e deservită (subminată) prin „fidelităţile conflictuale“, noi vom lărgi un pic aria aplicării termenului menţionat la situaţia din toate marile puteri şi imperii (state) multinaţionale pentru a ilustra cum „furnicile“ subminează marii arbori.
Emil Bodnăraş, cetăţean român (al României Mari), de etnie pe jumătate ucrainean, după studii liceale şi absolvirea facultăţii de drept din Iaşi, a ajuns, la vârsta de 27 ani, ofiţer al armatei regale române. În 1933, (L. W., p. 176-177) , tânărul locotenent de artilerie a trecut Nistrul înot în U.R.S.S., lăsându-şi pe malul românesc fidelitatea faţă de ţara natală, centura, chipiul şi sabia. A fost, oare, acest fapt o „trădare“ a fidelităţii faţă de statul român şi un „transfer de fidelitate“ către „marea patrie socialistă“, U.R.S.S., din care făcea parte şi Ucraina (semi-etniei sale)? Ori o ilustrare a puternicei fidelităţi româneşti prin implicarea sa într-o misiune de spionaj în serviciul cauzei româneşti? La suprafaţă, faptele sunt aşa cum le-am prezentat noi. Transfugul a parcurs o etapă de verificare, timp în care a fost contabil la Moscova şi Astrahan. Fiind recrutat de O.G.P.U. (serviciul secret sovietic), a fost antrenat pentru războiul de partizani într-o şcoală specială, „Karol Szerewicz“. Evenimentele ulterioare ni-l arată pe Emil Bodnăraş manifestând o „fidelitate oscilantă“. A servit interesele U.R.S.S.: prin înlăturarea lui Foriş de la conducerea P.C.R.; apoi, ca membru al conducerii provizorii a P.C.R., s-a aliat cu partidele burgheze P.N.Ţ. şi P.N.L. şi cu regele Mihai pentru scoaterea României din alianţa cu Axa şi din război (maghiarul Foriş n-ar fi agreat ieşirea României din război înaintea Ungariei); a comandat formaţiunile de luptă patriotică la 23 august 1944; a „democratizat“ armata română înlăturând ofiţerimea regalistă şi compromisă prin faptele de arme în războiul din 1941-1944 şi a înlocuit-o cu ofiţeri fideli recrutaţi dintre militarii diviziei „Tudor Vladimirescu, foşti prizonieri în U. R. S. S.; l-a pârât Moscovei, în 1947, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru linia sa politică naţională. (L.W., p.177). A servit şi interesele româneşti, avertizând-o pe prinţesa Ileana că unii dintre oamenii aflaţi în serviciul ei aveau „două feţe“. Trecând apoi în tabăra naţională a lui Gheorghiu- Dej, Emil Bodnăraş a devenit unul dintre susţinătorii şi promotorii cei mai temeinici (puternici) ai politicii de desovietizare a României.
Printr-o asemenea atitudine, Bodnăraş a reuşit să se afle continuu în grupa de vârf a ierarhiei Partidului Muncitoresc (apoi Comunist) Român, ceea ce atestă o mare „fidelitate faţă de sine“, faţă de propria situaţie şi propriile interese.
În matematică (ştiinţele exacte), descoperirea unei noi formule de calcul înlesneşte depăşirea unor dificultăţi în cunoaştere (ale cunoaşterii), duce la soluţionarea unor probleme altfel insurmontabile, deschide noi orizonturi cunoaşterii. Prin similitudine, putem considera că, în ştiinţele umaniste, în arte, locul formulei de calcul îl ia „cuvântul ce exprimă adevărul“, termenul ce descrie cel mai corect şi complet realitatea studiată.
Considerăm că folosirea termenului „fidelitate conflictuală“ este (poate fi) benefică pentru analizarea şi exprimarea rezultatelor raporturilor dintre scriitor şi sistemele (regimurile) politice şi doctrinare. Un caz concret ar fi cel al raporturilor de „fidelitate“ sau „rezistenţă“ faţă de regimul politic de dinainte de 1989, atât la nivel general, cât şi la nivel individual.
Am arătat în altă parte (Cronica veche, aprilie 2015) că Petru Dumitriu nu a servit, prin opera sa, nici regimului comunist până la 1960, nici celui capitalist, după plecarea în Vest. S-a servit pe sine. Situaţia a fost similară pentru toţi scriitorii din România dinainte de 1989, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Augustin Buzura sau Nicolae Breban reprezintă doar vârfurile, cazurile mai dezbătute. Şi, mutatis mutandis, este valabilă şi azi. Cu excepţia fanaticilor doctrinari sau materialişti, scriitorii pun pe prim plan fidelitatea faţă de propriul talent, faţă de propria operă. În raport cu regimul politic al perioadei în care trăiesc şi creează ei se află în postura de „fidelitate conflictuală“. Recurg la cameleonisme „cu moda impusă“ pentru a-şi promova opera.
Situaţia este aceeaşi pe tot mapamondul scriitoricesc (literar) şi în toate timpurile. La noi a fost, până în 1989, „respectarea liniei partidului“. La alţii, mai recent, ne-am putea referi la stânga franceză, după 1945, sau la „corectitudinea politică“ din S.U.A.
A-l blama pe scriitor pentru soluţiile găsite la „fidelitatea conflictuală“ dovedeşte necunoaşterea firii umane. Scriitorul are o singură viaţă şi o anume operă de oferit semenilor. A-l sili să le subordoneze unei doctrine ori puternicilor zilei, să le sacrifice, înseamnă a-i anihila instinctul de viaţă. Şi puţini oameni au temperament de martiri sau de sclavi (robi). E drept că doctrinele, religioase ori politice, asta îşi doresc. Dar omul a avut dintotdeauna, şi şi-a afirmat cu tărie încă din secolul al XVI-lea, liberul arbitru, dreptul de a alege calea de urmat. Acompaniat de muşcăturile doctrinarilor adevăraţi ori ale confraţilor care mimează îndoctrinarea, ca soluţie a „fidelităţii conflictuale“ proprii. Lupte interne, care nu servesc breslei scriitorilor, ci contribuie la subordonarea ei de către Putere!