Istoria se scrie în România într-o maniera tributara metodologic si conceptual secolului XIX. Observatia este valabila si pentru istoriografie (am în vedere lucrarile unor autori ca Dan Berindei, Alex Mihai Stoenescu, Ioan Scurtu, Ion Suta, Titu Georgescu, Nicolae Baciu, Florin Constantiniu, Radu Ciuceanu, Mihai Retegan, Dumitru Sandru, Larry Watts etc.). Ma refer la conservatorism în general si la conservatorismul de factura nationalista în particular, pentru ca secolul XIX a fost martorul aparitiei si diversificarii mai multor discursuri istorice, chiar daca relativ opace unul fata de celalalt (v. excelenta lucrare din 1975 a lui Hayden White, „Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe“). Exceptii exista, dar sunt putine: Michael Shafir, Denis Deletant, Keith Hitchins, Adrian Cioroianu, Victor Neumann, Vladimir Tismaneanu si, într-o anumita masura, Lucian Boia
Am ajuns la aceasta concluzie nu numai pe filiera livresca. Polemicile pe care le-am purtat cu ocazia unor conferinte cu profil istoric mi-au întarit convingerea mai sus exprimata. Scoala Ardeleana este înca la loc de cinste în istoria si istoriografia româneasca. Fara a încerca sa îi minimalizez meritele, trebuie observat totusi ca aceasta scoala si mai ales adeptii sai din secolul XIX se inspira aproape mimetic din miturile romantice ale Germaniei ca natiune culturala (Kulturnation) care îsi revendica propria expresie politica. Este posibil ca similaritatile dintre conditia principatelor – divizate, dar aspirând sub influenta mitului national, la unificare – si fragmentarea Germaniei în sute de orase-stat sa fi conlucrat pentru cimentarea acestei influente. Cert este ca modernitatea intelectuala care a antrenat considerabilele transformari sociale si economice aflate la baza configurarii politice a statului român a fost una în primul rând de factura romantica (germana), influentele autentic iluministe (franceze) fiind reduse (v. Keith Hitchins, „Românii, 1774-1866“, Humanitas, 2013, pp. 233-243, 272, 290).
În spatii culturale si sociale invariabil mozaicate, asa cum a fost cazul principatelor si al provinciilor locuite (nu numai) de etnici români, mitul national al omogenitatii si continuitatii etnice milenare nu putea conduce decât la consecinte nefaste. „Dreptul geografiei a devenit drept istoric, iar ultimul a devenit drept politic“, scrie profesorul Victor Neumann în „Essays on Romanian Intellectual History“ (Institutul European, 2013, p. 21). Înca de la început, genul acesta de scriere a istoriei a fost mai degraba politic decât stiintific, urmarind, prin ideologia solului si a gliei (Blut und Boden), crearea unei constiinte nationale si a unui stat national centralizator si uniform în interiorul caruia existenta minoritatilor se transforma gradual din drept în privilegiu (Neumann, op. cit., p. 19). Hipertrofierea factorului etnic este operata în baza unor resorturi evident politice (unificarea principatelor, justificarea existentei României Mari), dar rezonanta ideologica a acestui proces continua sa existe si sa creeze tensiuni nedorite pâna în ziua de azi. „Istoriografia de dupa Scoala Ardeleana a perpetuat aceste teze ale uniformitatii regionale, fara a pune în dezbatere mostenirea culturala, diversitatea religioasa, interferentele traditiilor si obiceiurilor, pluralismul lingvistic si, în special, fara a problematiza si contextualiza trecutul“. Avem de-a face deci cu o adevarata „abordare mitologica a trecutului. Refuzând o discutie rational-critica a deficitelor documentare si interpretative, istoriografia româna de dupa Scoala Ardeleana a reactionat ideologic, în ciuda descrierilor, analizelor si interpretarilor construite pe conceptul diversitatii regionale“. Aceeasi istoriografie „a dezvoltat o perspectiva lineara si monoculturala asupra trecutului, facilitând pseudo-motivatiile sistemelor politice autoritare si totalitare a secolului XX“ (Neumann, op. cit., p. 38). Implementarea acestui gen de discurs al elitelor intelectuale a fost posibila si datorita inexistentei unei contraponderi pe care o clasa de mijloc solida ar fi facut-o posibila, dar si datorita faptului ca intelectualii români din secolele XVIII si XIX au considerat nationalismul virulent si mistic drept un vehicul pentru propagarea intereselor politice conjuncturale (Neumann, op. cit., pp. 48, 85-86). Principala directie din actuala istoriografie româna (de inspiratie post-junimista, as adauga) persista în reproducerea cliseelor si a stereotipurilor nationaliste care fac astfel de capcane ideologice posibile.
Un alt motiv al abundentei si actualitatii cliseelor nationaliste este dat de faptul ca „identitatile politice“ ale Europei Central-Estice nu sunt opera birocratilor si a avocatilor, asa cum s-a întâmplat în Occident, ci a „lingvistilor, istoricilor si politicienilor“ (Neumann, op. cit., p. 47). Sigur, aici putem largi contextul explicativ, asa cum procedeaza sociologul american Trond Gilberg („Nationalism and communism in Romania. The rise and fall of Ceausescu’s personal dictatorship“, Westview Press, 1990), observând ca modernitatea est-europeana este opera statului, fiind implementata de sus în jos, pe când modernitatea occidentala se dezvolta dintr-o perspectiva inversa, orientata împotriva statului. Explicatiile de genul societatii civile bine articulate care a facut posibila o modernizare autentica în vestul continentului nu sunt, în ceea ce ma priveste, sustenabile. Factorii economici trebuie avuti în vedere. În trecerea de la feudalism la mercantilism, nimic altceva decât o forma incipienta de capitalism aflata sub protectia statului (v. Michel Beaud, „Istoria capitalismului. De la 1500 pâna în 2000“, Cartier, 2001), impulsionata de catre colonizarea europeana a unei mari parti a globului, proces pe care Karl Marx l-a numit „acumulare primitiva“ (profit pe care capitalismul embrionar nu îl obtine pe piata, prin mijloace concurentiale, ci prin jefuirea, exploatarea si distrugerea culturala si fizica a populatiilor non-europene, si care sta la baza ascensiunii sale ulterioare) – apar germenii unei disocieri functionale între politica si economie. Considerând, în secolele XVII si mai ales XVIII, ca statul a devenit din protector un impediment la adresa dezvoltarii afacerilor si a multiplicarii profiturilor, marii comercianti si industriasi se reorienteaza discursiv, punând accent pe ceea ce a început sa se numeasca piata libera. Marele capital devine din subaltern, un partener al statului, aspirând chiar sa îl plaseze într-o pozitie de inferioritate. Parteneriatul capital-stat nu se dizolva, asa cum considera liberalii, ci se reinventeaza doar pe alte coordonate ideologice.
În Europa de Est, subdezvoltarea în raport cu Occidentul este opera câtorva factori economici si politici de anvergura, factori care au antrenat la rândul lor mentalitati si culturi diferite. În primul rând, populatiile din Europa de Est, aflate sub dominatia diferitelor imperii, în special a celui Otoman, a carui birocratie greoaie si ineficienta, dublata de o coruptie pe masura, le-a fost impusa – nu au cunoscut o fragmentare politica comparabila cu cea a pandantului vestic al continentului, fapt care nu a încurajat concurenta economica în aceeasi masura. Apoi, descoperirile geografice facute posibile de dinamica tot mai concurentiala a Occidentului au antrenat un flux de resurse materiale fara precedent, care a stat ulterior la baza revolutiei industriale. Nu în ultimul rând, factorii geografici au stat la baza evolutii tot mai divergente a celor doua Europe. Vestul, atomizat politic, cu o populatie în crestere si dispunând de un teritoriu tot mai redus, s-a concentrat tot mai mult pe inovatie tehnologica si pe finantarea unor noi campanii de colonizare: concurenta acerba a principilor vest-europeni, care au preluat si perfectionat inventii chineze ca busola, praful de pusca si hârtia – a contribuit enorm la dezvoltarea tehnologica si economica a acestei parti a continentului. În Est, în schimb, o populatie mai rara, dispersata pe un teritoriu mai extins, nu a întâmpinat genul acesta de probleme. În plus, dezvoltarea politica proprie a popoarelor din Est a urmat un curs dependent, nu autonom. Un nobil est-european se putea îmbogati mult mai usor defrisând o padure sau asanând o mlastina si întemeind noi sate de pe urma carora sa îsi sporeasca veniturile. Nobilul vest-european nu avea la dispozitie genul acesta de resurse, fiind constrâns sa se bazeze pe finantarea campaniilor maritime sau a inovatiilor tehnologice, sursa a intensificarii productivitatii muncii (v. Daniel Chirot (coord.), „Originile înapoierii în Europa de Est“, Corint, 2004).
Principalul curent istoriografic din România tine prea putin sau deloc cont de aceste evolutii, justificând în schimb subdezvoltarea tarii ca urmare a lipsurilor datorate înfruntarii aproape permanente cu Imperiul Otoman sau, mai nou, a unor comploturi si întelegeri de culise la nivel international în care România apare ca victima a „tradarii“ Occidentului, fapt care o împinge în sfera geopolitica sovietica; astazi, acelasi Occident dezavantajeaza în fel si chip dezvoltarea tarii. În aceasta logica, Occidentul s-a putut dezvolta datorita vitregiilor pe care românii din principate au trebuit sa le îndure: ei sunt martirii care au îndurat greul, în timp ce altii au cules roadele. În perioada comunista, genul acesta de discurs nationalist a fost exacerbat – cazul protocronismului este cel mai concludent – oferindu-i-se un suport ideologic diferit. S-a trecut, cu alte cuvinte, de la conservatorism la leninism. Dar aspiratiile politice au ramas. Ba chiar au fost amplificate. Nu strica sa amintim aici celor care acuza, pe buna dreptate, distorsionarea ideologica a istoriografiei comuniste ca istoriografia pre-comunista nu a fost cu nimic mai prejos în aceasta privinta. Doar directia din care a fost ideologizata a fost diferita, rezonând cu aspiratiile nationaliste ale iubitorilor României Mari si cu mitul prosperitatii si al efervescentei culturale interbelice. Efervescenta pe care nu intentionez sa o neg, ci doar sa denunt instrumentarea ei pe coordonate metafizice si mistice îngrijorator de apropiate de cele de provenienta legionara (Victor Neumann, „Ideologie si fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrala“, Polirom, 2001, pp. 103-120). Nu numai Ceausescu, ci si Antonescu, Carol al II-lea, chiar si Carol I – toti au încercat sa construiasca un „om nou“, ale carui obiective personale sa coincida în cele din urma cu obiectivele politice ale momentului. Daca denuntam istoriografia comunista doar pentru a o înlocui cu o istoriografie de tip interbelic, bazata pe ideologia, puritatea spirituala si nobletea caracterului „neamului“ asa cum o întelegea Nicolae Iorga – nu facem nici un progres. Dimpotriva, ramânem captivii unui tip de discurs la fel de ideologizat si la fel de periculos. Un discurs pe care fostul disident polonez Adam Michnik l-a condamnat în termeni duri la începutul anilor 1990: „Nu avem niciun fel de simpatii comuniste. Suntem fericiti ca am apucat sa vedem sfârsitul Poloniei Populare si credem ca schimbarile care au avut loc sunt benefice. Pe de alta parte însa, nu avem niciun fel de simpatie pentru ostilitatea absoluta si mentalitatea agresiva – de sorginte bolsevica – de care dau dovada multi dintre asa-zisii decomunizatori. Nu propovaduim amnezia colectiva, dar nici nu încurajam ura oarba“ („Restauratia de catifea“, Polirom, 2001, p. 242).
Discursul istoriografic al conservatorilor, pe lânga obtuzitatea ideologica de care da dovada, este critic la adresa altor stiinte socio-umane care se aventureaza pe terenul istoric. De fapt, istoria reprezinta un larg bazin empiric pe care diferitele stiinte socio-umane îl modeleaza conform unor metodologii proprii. Conservatorismul istoriografic român se erijeaza însa în unicul depozitar al faptelor istorice si al interpretarii lor. O astfel de atitudine nu denota altceva decât un pozitivism vetust, tipic secolului XIX, cu pretentii exacerbate de stiintificitate si, mai ales, de unicitate. Asa cum capitalismul a reusit sa inoculeze societatilor occidentale marfa ca fetis, istoriografia conservatoare aspira sa impuna la rândul ei un fel de fetisism al faptelor. „Lasati documentele (de arhiva) sa vorbeasca“ este un dicton istoric celebru. Nu si întemeiat. Falsul obiectivism de la care istoriografia conservatoare se revendica rezida în aceea ca faptele în sine nu contribuie cu nimic la demersurile de natura stiintifica în absenta interpretarii lor adecvate. Prin interpretare adecvata înteleg rigurozitatea metodologica specifica fiecarei discipline si, cel putin la fel de important, masura în care interpretarea contribuie la emanciparea sociala, la augmentarea tolerantei, predispune la intersubiectivitate si la relationare sociala în sensul surmontarii prejudecatilor cu potential conflictogen, facilitând totodata constientizarea inegalitatilor economice, sociale, intelectuale, politice s.a.m.d. de pe urma carora beneficiaza întotdeauna o minoritate care nu urmareste altceva decât extinderea si consolidarea monopolului propriei dominatii.
Conservatorismul istoriografic românesc nu reuseste deci sa aduca în prim-plan interpretari adecvate, ci partizane, a caror stiintificitate este întotdeauna subordonata unor mize diferite, preponderent politice. Dupa 1989, mizele par sa fi capatat un colorit ideologic în primul rând, în sensul îndepartarii de obiective politice imediate si al mentinerii pe o pozitie privilegiata, sursa de diverse beneficii si sinecuri. Si tot dupa 1989, discursul (liberal-conservator), apoi discursurile (liberale, conservatoare, nationaliste, populiste, socialiste, anarhiste, ecologiste, feministe, socio-constructiviste – si lista poate continua) de factura politologica, preocupate la rândul lor, printre altele, de întelegerea istoriei recente – au fost si înca sunt minimalizate sau ridiculizate pe motiv ca elaboreaza teorii si concepte fara o suficienta acoperire empirica si contribuie pe aceasta cale la ambiguizarea, nu la elucidarea trecutului. Poezia e una, stiinta e alta, par sa afirme istoricii conservatori. Sovietologia a esuat pentru ca stiinta politica în general, spre deosebire de istorie, nu este în stare sa prezica sau macar sa aproximeze cursul evenimentelor – mi s-a sugerat nu demult. Dar cauzele acestui esec sunt financiare si politice în aceeasi masura, având de-a face prea putin sau chiar deloc cu validitatea stiintifica a disciplinei. Sovietologia a esuat pentru ca o mare parte a institutelor de cercetare americane au fost finantate în anii 1980, pe vremea presedintiei lui Ronald Reagan, pentru a relua, mai mult sau mai putin voalat, ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. Schimbarea reala pe care a adus-o intrarea în scena a lui Mihai Gorbaciov a fost minimalizata tocmai pentru a nu contrasta cu discursul american oficial si pentru a justifica astfel fondurile primite. În scurt timp, realitatea s-a îndepartat de discurs de dragul securizarii privilegiilor obtinute pe filiera politica, motivatiile stiintifice fiind plasate în plan secund.
Rudimentara, rigida si periculoasa sub aspect ideologic, abordarea istoriografica de tip conservator nu întelege ca exista si alte tipuri de discurs în afara de al sau, alte traditii de interpretare si de actionare asupra lumii. Surplusul de conceptualizare comporta propriile deficiente, dar la fel se întâmpla si cu evenimentializarea în exces. Dincolo de pluralitatea discursurilor asupra istoriei recente, istoricii în general (chiar si sau în special cei conservatori) au numai de câstigat din colaborarea cu politologii. Si reciproca este la fel de valabila. Dupa cum bine scrie Hayden White în „Metahistory“, „istoria autentica si filozofia speculativa asupra istoriei pot fi distinse doar ca accent, nu si în propriile continuturi. În istoria autentica, elementul constructiei este plasat în interiorul narativei, în timp ce elementului datelor «gasite» îi este permis sa ocupe o pozitie proeminenta în cadrul discursului însusi. În filozofia speculativa a istoriei avem de-a face cu reversul. Aici elementul constructiei conceptuale este adus în prim-plan, explicit utilizat si sistematic aparat, datele fiind folosite în primul rând pentru ilustrare sau exemplificare. Concluzionez, deci, ca fiecare filozofie a istoriei contine în interiorul sau elementele unei istorii autentice, asa cum fiecare istorie adecvata contine în sine elementele unei filozofii mature a istoriei“. Ar fi deci indicat ca istoriografia conservatoare sa armonizeze datele la care face trimitere (de cele mai multe ori incomplete, pentru a nu invalida obiectivul propus) cu schematica si periculoasa filosofie a istoriei de la care se revendica. O astfel de armonizare ar conduce la acceptarea diversitatii interpretative si a pluralitatii discursive si, cine stie, poate chiar la renuntarea la pernicioasele mituri romantice ale natiunii, ale liderului providential, ale continuitatii istorice, ale omogenitatii etnice, ale tradarilor internationale, ale transformarii „civilizatiei dacice“ în fundament pentru cea romana si implicit cea europeana etc. La urma urmelor, faptele îsi ofera lor însilor o teorie adecvata; distorsionarea lor cu scopul de a le încadra pe coordonate ideatice prestabilite se traduce prin ideologii coercitive si regimuri politice autoritare.
Istoria conceptuala avansata de profesorul Reinhart Koselleck poate contribui cu succes la reconcilierea dintre istorici si politologi. Spre deosebire de istoria ideilor, preocupata preponderent de trecut, istoria conceptuala are în vedere modalitatile prin care anumite concepte individuale configureaza procese culturale, politice si sociale cu miza trecuta, prezenta si mai ales viitoare – într-un limbaj politic ale carui constiinta de sine si istoricitate istoria conceptuala îsi propune sa le aduca la lumina. Cu ajutorul conceptelor, fara a pune pe plan secund adunarea de fapte „brute“, istoria conceptuala, la care ar contribui istorici si politologi deopotriva, ar putea elucida cu succes o pleiada de termeni cheie care definesc istoria recenta si moderna a României, dar a caror încarcatura semantica ramâne tributara unor clisee care descurajeaza acceptarea diversitatii interetnice si a culturii democratice. Victor Neumann enumera mai multi astfel de termeni, dintre care citez selectiv: români, cetateni, maghiari, tigani, evrei, capitalism, populism, comunism, modernitate, libertate, nationalism, democratie, politica, presa, coruptie, elita, proprietate, ruralitate, revolutie, strainatate („Essays…“, pp. 179-191).
Numai împreuna, trecând peste susceptibilitati, orgolii si mefiente nefondate – istoricii si politologii pot consolida o mai buna întelegere a identitatii politice a României de astazi, aplecându-se asupra trecutului în beneficiul prezentului si mai ales al viitorului. Un prezent si un viitor în care accentuarea excesiva a consumului, a logicii pietei si dezmembrarea progresiva a securitatii sociale sunt puse în practica nu numai prin mijloace materiale, ci si pseudo-stiintifice, si unde xenofobia reintra în discursul elitelor politice pentru a eluda cauzele structurale care au facut posibil actualul marasm – iata principalele pericole împotriva carora istoricii si politologii ar trebui sa îsi uneasca fortele. Pentru ca atât istoria, cât si politologia pot fi cu usurinta îndepartate de pe coordonatele lor stiintifice pentru a servi interese particulare, de cele mai multe ori politice. Iar atunci când se ajunge în acest punct – si s-a ajuns mult prea des, în toata istoria moderna a României – istoricii si politologii nu mai pot fi considerati intelectuali deoarece îsi suspenda voluntar facultatile critice care ofera masura propriilor identitati stiintifice pentru a se transforma în nimic altceva decât niste functionari publici. „Devenind angajati fatis într-o confruntare a carei miza nu este câtusi de putin una principiala, sarcina lor este exact aceeasi de a-i conferi o asemenea coloratura“ (Michael Shafir, „Intelectualii? Publici?“, în Sorin Adam Matei, Mona Momescu, (coord.), „Idolii Forului“, Corint, 2010, p. 20). Cu alte cuvinte, intelectualii autentici, fie ei istorici, politologi si nu numai, trebuie sa vegheze în permanenta la derapajele anti-democratice de a caror tentatie nicio putere politica nu este ferita, mai ales în vremuri de criza. Si probabil cel mai frecvent (si putin analizat) derapaj de acest fel consta în încercarea elitelor politice de a metamorfoza propriile interese în dorinte si necesitati individuale. Herbert Marcuse observa si elucida magistral procesul înca de acum o jumatate de secol într-un fragment care merita reprodus pe larg: „Oricarei manipulari în interesul unor anumite întreprinderi, al unor anumite orientari politice si interese politice i se suprapune telul general si obiectiv de a-l concilia pe individ cu forma de viata pe care i-o impune societatea. Deoarece într-o asemenea conciliere intervine o însemnata represiune suplimentara, este necesar sa se obtina o mediere libidinala – cu marfa pe care individul urmeaza s-o cumpere (sau s-o vânda), cu serviciile pe care el urmeaza sa le utilizeze (sau sa le execute), cu candidatii pe care el urmeaza sa-i aleaga, cu desfatarea pe care el urmeaza s-o guste, cu simbolul statutar pe care el urmeaza sa si-l însuseasca; este o necesitate stringenta, fiindca de productia si consumul neîntrerupt al acestor marfuri depinde însasi existenta societatii. Cu alte cuvinte: trebuintele sociale si politice trebuie sa se transforme în trebuinte individuale, pulsionale. Iar în masura în care productivitatea acestei societati nu se poate dispensa de productia de masa si de consumul de masa aceste trebuinte trebuie sa fie standardizate, coordonate si generalizate. Desigur, un astfel de control nu este rezultatul unei conspiratii, el nu este exercitat de catre o anumita instanta (desi tendinta de centralizare este în crestere); dimpotriva, masurile de control sunt distribuite în întreaga societate, ele fiind exercitate (într-o masura foarte diferita) de catre vecini, «peer groups», mass media, asociatii si guvern. Ce-i drept, acest control devine eficient, sau pur si simplu posibil, numai datorita stiintei, în special sociologiei si psihologiei; ca sociologie industriala si psihologie industriala sau, cu un eufemism, ca «stiinta a relatiilor umane», asemenea masuri de control au devenit un instrument de neînlocuit în mâna puterilor dominante“ (Herbert Marcuse, „Scrieri filozofice“, Editura Politica, 1977, pp. 244-245). Iata ce fel de stiinte nu trebuie sa devina istoria si politologia, în ciuda presiunilor aproape coplesitoare în acest sens. Istoricii se uita în primul rând la copaci, politologii la padure, îmi spunea odata Michael Shafir. Ne uitam, pâna la urma, la aceeasi realitate si cautam sa contribuim pe cât posibil la ameliorarea ei, chiar daca din perspective diferite. Gresesc?