Socotit a fi „iadul“, dar si „tatal creatiei si mama culturii“, razboiul era considerat, din perspectiva antropologica si în relatie cu sarbatoarea (vazuta ca „paroxism al societatii primitive“), de Roger Caillois, într-un studiu scris nu mult dupa încheierea celei de-a doua conflagratii mondiale („Razboiul si sacrul“ s1949t, în vol. „Omul si sacrul“, Editura Nemira, 1997, pp. 182-201), drept „paroxism al societatii moderne“, „sarbatoare neagra si apoteoza pe dos“.
Activitate reala, concreta, dura, specifica, din pacate, omului, reprezentând, ca atare, o constanta antropologica(1), razboiul a fost „sursa de inspiratie“ pentru mari scriitori si artisti ai lumii, confruntarea violenta între tabere opuse stând în centrul unor capodopere ca „Iliada“ lui Homer, „Razboi si pace“ de Tolstoi, „Padurea spânzuratilor“ de Rebreanu, pentru a cita doar câteva titluri, restrânse la spatiul european, socotit a fi leaganul civilizatiei omenirii, dar, totodata, si teritoriul macinat de cele mai cumplite confruntari, ale caror urme nu s-au sters, si nici nu se pot sterge cu usurinta din memoria oamenilor. A contribuit la aceasta nu doar experienta traumatizanta a mii, sute de mii, milioane de combatanti, apartinând majoritatii natiunilor europene si tuturor straturilor sociale si având cele mai diverse conceptii, atitudini, ideologii(2), ci si operele de arta subsecvente evenimentelor – scrieri literare, piese de teatru, opere plastice si muzicale, filme artistice si documentare care au devenit memoria rezistenta a unui trecut mai apropiat sau mai îndepartat.
Dar omul de rând, luptatorul din linia întâi, soldatul, plecat „din câmp, de-acasa, de la plug“, cum a simtit el razboiul, cum l-a trait si cum i s-a imprimat acesta în memorie, cum si-a transmis experienta traita direct catre cei din preajma sau catre altii, mai putin cunoscuti? Un raspuns la aceste întrebari se poate gasi în literatura orala, în doua categorii distincte ale folclorului – în lirica populara, în „cântecele de catanie si razboi“, dar si în „ravasele versificate“, în scrisorile în versuri, foarte raspândite si cunoscute în anumite medii, pe de o parte, precum si, pe de alta parte, în povestirile (amintiri, relatari) de razboi orale, vechi si ele, dar intrate mai de curând în atentia folcloristilor, si care cunosc, la rândul lor, versiuni scripturale(3).
Un act de restitutie care merita mai mult decât o consemnare pasagera ca aceasta realizeaza sociologul/antropologul/etnologul francez Claude Karnoouh (n. 1940), prezent de câteva decenii în România si integrat vietii sociale, culturale, stiintifice de aici, autor al unor studii de analiza sociala pertinente (v. de ex. Claude Karnoouh, „Adio diferentei. Eseu asupra modernitatii târzii“, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, „Inventarea poporului-natiune. Cronici din România si Europa Orientala 1973-2007“. Traducere de Teodora Dumitru. Prefata de Sorin Antohi, Idea Design & Print, Cluj, 2011), nu întotdeauna primite cu aplauze, adesea recuzate de „o anumita parte a presei“, activ în scris si pe audiovizual, pe site-urile de socializare etc. Este vorba despre tiparirea, pentru prima data, sub titlul „Odiseea bravului soldat Alexa. O cronica rimata a Primului Razboi Mondial/L’Odyssée du brave soldat Alexa. Une chronique rimée de la Première Guerre Mondiale“ (Editura MNLR, f. a..s2013t) a unui caiet manuscris, aflat în posesia familiei celui care l-a scris, Paul Alexa, din localitatea Breb, jude)ul Maramures. Textul manuscris a fost dactilografiat de nepotul acestuia si descifrat, în vederea publicarii, de Claude Karnoouh „aidé de Mihai Pop“/ „cu ajutorul lui Mihai Pop“, marele profesor de folclor de la Universitatea din Bucuresti si, concomitent, director al Institutului de Etnografie si Folclor, sub a carui obladuire tânarul aspirant francez s-a familiarizat cu „terenul“ românesc, cu Maramuresul, „tara veche“, cu mitologicul sat Breb în care au poposit, începând cu anii ’70 ai secolului trecut, cohorte de folcloristi, etnologi, sociologi români si straini, pentru ca oricine venea, mai ales din afara, manifestând interes pentru cultura populara sau pentru sociologia rurala era îndrumat spre Mihai Pop, iar acesta indica directia Maramures, spatiul din care el însusi „descalecase“, imediat dupa Primul Razboi Mondial, la Bucuresti.
Aventura caietului-manuscris a început prin anii ’70 ai secolului trecut, mai precis în 1979, când un localnic, profesorul Patru Paul, i-a oferit „strainului“ dactilograma textului scris de bunicul sau, pe un caiet scolaresc, dupa întoarcerea din Razboi si din prizonieratul din Rusia. Versiunea pusa în pagina de editorul francez urmeaza textul batut la masina de profesorul Patru Paul, aranjat în „strofe“ decupate si numerotate în raport cu pozitia rândurilor scrise de Alexa Paul în caietul-manuscris, ramas în posesia familiei. Din pacate, nici o singura imagine a acestuia si nici din dactilograma prima nu însoteste textul tiparit, ceea ce face imposibila orice aproximare cu privire la procesul de „textualizare“ care a avut loc, adica de transformare a textului olograf, scris acum aproape 100 de ani, în „cronica rimata“ tiparita de Muzeul National al Literaturii Române în A.D. 2013.
Sunt peste 2000 de versuri (rezultate din segmentarea, dupa modelul versului popular, a „sirurilor“(4) scrise de Alexa „la rând“, adica fara pauze, fara punctuatie, fara majuscule etc.), o constructie narativa extrem de ampla, ceea ce îl îndreptateste pe editor sa o caracterizeze drept o „Odisee“, o epopee, deci, desi termenul de „odisee“, ca substantiv comun desemneaza o poveste de viata aventuroasa, un parcurs dificil, o „calatorie lunga si plina de aventuri; sir de întâmplari neprevazute. Viata plina de peripetii, schimbari neasteptate“ (Cf. „Dictionar enciclopedic“ V, s. v.) – si acesta pare sa fie sensul cu care este folosit în titlul cartii. Altminteri, asocierile cu personaje si locuri din „Odiseea“ lui Homer (Penelopa, Ithaca) sunt factice, mai de graba gazetaresti si intra în contradictie cu subtitlul dat tot de catre editor „o cronica rimata…“, ceea ce, în fond, scrierea lui Paul Alexa chiar ar putea fi, daca omitem faptul ca aceasta nu e un „jurnal“, ci o rememorare, la câtva timp dupa ce faptele s-au consumat, a unor întâmplari la care „scrietorul“ a fost partas. De fapt, în cazul unor astfel de „documente“, o cronologie stricta e greu de realizat. În cuprinsul „cronicii rimate“ (41c, vv. 1-13 si 41d, vv. 1-2), Paul Alexa din Breb, „care-i mai destept de cap“, îsi atribuie „paternitatea“ asupra textului, „ales – adica selectat, scris – de Alexa Paul“) si fixeaza momentul scrierii în perioada captivitatii la rusi. Nici „Anexa“ în proza, de la finele caietului, nu ne lamureste mai mult în legatura cu „timpul marturisirii“, desi unele convergente se pot identifica (a se compara, de ex., „strofa“ 44, vv. 1-34, p. 102, cu evocarea în proza, pp. 104-106, exercitiu util si pentru a deslusi procesul „versificarii“: „Am ajuns acasa la baron pe la ujina si ne-a dat o mâncare buna, ca tare am fost flamânzi, ca cât am venit pe tren 15 zile, nu am capatat de mâncare, numai la 3 sau 4 zile odata“ vs. „În vreo cincisprezece zile /Caci nu capatasem pâine/Far câte la patru zile/Dar nici sa manânci saici suspectez ca verbul era „sa mânci“, dupa pronuntia dialectala, localat odata bine/ …./Si ne duce catra casa/Într-o padure frumoasa/ Ne pune pe toti la masa/Si ne da cina frumoasa“. Daca socotim bine, s-a plecat din lagarul rusesc în 15 oct. 1916, s-au facut, pe drum 15 zile, deci s-a ajuns la „baronul Emilian“ pe 30 oct. 1916, ceea ce coincide cu data înscrisa la finele însemnarii în proza, „anul 1916“. Dar însemnarile contin informatii si despre anii 1917-1918, inclusiv un scurt concediu, de doua luni, din mai 1918 pâna în iulie, acelasi an.
Ramânând tot la nivelul foii de titlu, observam ca editorul orneaza numele lui Alexa cu epitetul „bravul soldat“, ceea ce trimite, deslusit, la „bravul soldat Svejk“ din scrierea omonima a scriitorului ceh Jaroslav Hasek (cf. „Postfata“, p. 114, unde editorul justifica alegerea determinantului, considerând „cronica“ lui Paul Alexa „demna versiune rurala a bravului soldat Svejk“). Dar nimic din scrierea ceva mai târzie a scriitorului ceh (aparuta în 1923) nu se regaseste în „memorialul“ taranului maramuresan, poate doar experienta comuna a celor doi în Primul Razboi Mondial, în calitate de combatanti, de etnii diferite, sub steagul unui Imperiu multinational, dar felul scrierii, atitudinea fata de razboi si fata de autoritatile Statului austriac din acea vreme, tipologia personajelor etc. sunt cu totul diferite.
Altminteri, „cronica rimata“ a soldatului Paul Alexa curge în tiparele „versului popular românesc cântat“ (cf. C. Brailoiu), singurul care îi era cunoscut „scrietorului“ (celui care scrie), diac (diacon, dascal) în satul lui, cu putina stiinta de carte cu slova latineasca, cu putine lecturi literare(5), altele decât cartile bisericesti, cu un univers de viata limitat la cel taranesc, cum bine scoate în evidenta editorul în notele sale si în postfata cu titlul „Prin foc si sabie – sau gândirea Totale Mobilmachung-ului si a Weltbürgerkrieg-ului la taranii din Carpati“, cele doua sintagme în limba germana fiind preluate de la gânditorul german Ernest Jünger (v. pp. 112-113, notele 272, 273).
Ca la baza scrierii sta modelul cântecului popular nu e nicio îndoiala – asa-zisele „strofe“, decupate de editor din textul scris la rând, încep, multe, cu formula „frunza verde“: „Frunza verde mar gutui“ (1a), „Frunza verde rupta-n zece“ (2a), „Frunza verde mar de fus“ (2b), „Frunza verde de-alamâie“ (2f, 33), „Frunza verde din fajet“ (4), „Frunza verde de matasa“ (5f) etc., etc.
În ceea ce priveste continutul, acesta urmeaza cu fidelitate cronologia evenimentelor reale – declansarea Razboiului, ordinul de chemare, despartirea de familie, plecarea la locul de adunare, încazarmarea, scurta permisie în sat, plecarea pe frontul rusesc, luptele aprige, ororile razboiului, prizonieratul, lipsa de mâncare, foamea, un leit-motiv al povestirilor de razboi, compensata, uneori cu o „masa frumoasa“ (epitet ornant folosit cu sensuri diverse în contexte diferite, echivalent, aici, cu „buna“, „îndestulatoare“, „gustoasa“ etc.), contactul cu militari (superiori) e alte nationalitati, vorbitori de alte limbi decât româna si detinatori de alte coduri culturale decât cel de „acasa“(6) – episoade epice împanate cu interludii lirice, toate/majoritatea „citate“ din cântecele populare de înstrainare, de catanie, de jale în circulatie la vremea aceea în Transilvania si în celelalte provincii românesti, cum demonstreaza fara putinta de tagada Const. Brailoiu în studiul sau magistral despre „Poeziile soldatului Tomut din razboiul 1914-1918“, Societatea Compozitorilor Români. Publicatiile Arhivei de Folklore XIII, Bucuresti, 1944.
Al doilea palier al textului, asupra caruia nu ne oprim acum, îl constituie notele si comentariile editorului, lasate de el însusi pe seama „folcloristilor hârsiti“, zice traducatoarea Teodora Dumitru, altminteri excelenta, ca echivalent la „folkloristes spécialistes“ (pp. 6-7), ceea ce nu este chiar acelasi lucru.
La 100 de ani de la începutul Primului Razboi Mondial, soldatul Paul Alexa din Breb, Maramures, combatant în aceasta prima conflagratie care a cuprins întreaga lume, lasa o marturie pretioasa, sincera, autentica, emotionanta despre multiplele fete ale unui fenomen care avea sa se repete, în alte coordonate, la alte dimensiuni, douazeci si ceva de ani mai târziu, pentru ca „istoria se repeta daca oamenii nu sunt în stare sa-i înteleaga învetatura“.
NOTE:
(1) Vezi, de ex., o evaluare succinta, din aceasta perspectiva, semnata de P. Descola si M. Izard, în „Dictionar de etnologie si antropologie“. Volum coordonat de Perre Bonte si Michel Izard s1991t. Trad. rom. Editura Polirom, 1999, s.v., pp. 563-566.
(2) O analiza extrem de pertinenta la D. Gusti, „Sociologia razboiului“ s1915t, republicat în D. Gusti, „Sociologia natiunii si a razboiului“. Editie îngrijita de Ilie Badescu, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1995, pp. 98-148. Fenomenul este prezentat „contrastiv“, din dubla perspectiva a „pacifistului“ si a „antipacifictului“, cu argumente si contraargumente, de o parte si de alta, din perspectiva istorica, etica, biologica, juridica, politica, economica, sociologica, aceasta din urma dezvoltata si amanuntita.
(3) Vezi în acest sens studiul înnoitor semnat de Ioana-Ruxandra Fruntelata, „Naratiunile personale în etnologia razboiului“, Editura Ager, 2004; de asemenea, pentru textele scrise, vezi „Scrieri taranesti. Documente olografe în Arhiva IEF“. Antologie de Laura Jiga Iliescu (coordonator), Anca Stere, Cristina Neamu, Cheiron, 2005.
(4) Aici cu sensul de „rânduri scrise“, nu cum crede editorul, nota 244, p. 94, 38b, v. 30, „O carte cu sirurele/ De la draga mea muiere“, ca ar fi vorba de „forma dialectala si diminutivata a lui fir, în Maramures“, desi mai jos concede ca e vorba de „siruri (rânduri) de text“. Notele lingvistice merita o discutie aparte!
(5) Desi doua versuri din „strofa“ 13a, vv. 4-5 amintesc socant de Vasile Alecsandri, „Penes Curcanul“: „Apoi în treacat ne-ntreba/De mergem la vreo nunta?/Noi raspundeam în hohot: – Ba,/Zburam la lupta crunta!“ fata de, la Paul Alexa: „ – Mergeti dragii mei la nunta ?/– Ba noi nu mergem la nunta /Ce mergem la lupta crunta“.
(6) Memorabila metafora-ghicitoare pentru „samovar“ si „ceai“: „Frunzulita de matasa/Dumnezeu sa va fereasca/De vaca lor cea ruseasca/Ca manânca numai jar/Si da laptele amar/Par nu are numai piele/Si da lapte cât îi cere./ Daca-i dai jar sa manânce/Toata ziua o poti mulge/Da laptele colorat/Si e foarte înfierbântat/Numai-o tâta vaca are/Dar laptele curge vale…“ (40b, vv. 7-36).