Ajuns la cea de-a 13-a ediţie, Ethno Jazz Festival de la Chişinău se află într-o fază de consolidare a statutului său, atât ca reper al vieţii culturale dintre Prut şi Nistru, cât şi ca element de referinţă pe harta jazzului internaţional. Această evoluţie a fost posibilă, în primul rând, datorită coerenţei şi tenacităţii echipei organizatorice conduse de directorul artistic Anatol Ştefăneţ (altminteri, unul dintre principalii reprezentanţi ai violei în istoria jazzului), secondat cu discreţie şi eficacitate de către Natalia Ştefăneţ, Mariana Postică şi Lucia Cazacu. La conferinţa de presă ce a precedat festivalul, Anatol amintea contribuţia esenţială a câtorva inimoşi sponsori la înflorirea evenimentului: Agenţia Elveţiană pentru Dezvoltare şi Cooperare, Ministerul Culturii al Republicii Moldova, Primăria Municipiului Chişinău, Moldindconbank, Ambasadele Suediei şi Turciei, Alliance Française de Moldavie, Institutul Polonez Bucureşti, Misiunea OSCE în Moldova, Goethe Institut, Forumul Cultural Austriac, Vinăria Bostavan… Pe cât sună de fastidios o asemenea înşiruire, pe atât de eficient a funcţionat cooperarea dintre organizatori şi instituţiile în cauză.
Pentru prima dată, Festivalul a avut ca principal loc de desfăşurare a concertelor sala Filarmonicii din Chişinău. Acustica a compensat oarecum uzura morală a edificiului, mai puţin confortabil decât locaţiile precedente. Important e însă că publicul – inestimabil atu pentru artele spectacolului – a rămas la fel de receptiv, sensibil şi… tânăr (nu doar în sensul figurat al termenului). Consemnările mele încearcă o reconstituire cronologică a celor văzute şi ascultate în cele patru gale festivaliere.
Recitalul de debut a aparţinut grupului vocal Univox, probabil cea mai titrată formaţie a jazzului basarabean după Trigon. În acest caz, principalul merit îi revine Ilonei Stepan – ea însăşi vocalistă cu un agreabil timbru alto – care a reuşit să menţină şi să dezvolte, de aproape două decenii, abilităţile colaboratorilor săi. În formula actuală i-am recunoscut pe Nicolai Andrus/bas, Valeriu Vântu/tenor, Andrei Otean/bariton, cărora li s-au alăturat solista Geta Burlacu – o altistă de reală forţă expresivă, în buna tradiţie a descendentelor din stirpea artistică a Mariei Tănase –, precum şi doi instrumentişti de marcă: trompetistul Petru Haruţă şi percuţionistul Gari Tverdohleb. A rezultat un spectacol savuros, centrat îndeosebi pe ingenioasa utilizare a patrimoniului folcloric naţional, unde limba română şi-a aflat meritata valorificare în spirit jazzistic. Îmbibată de melodicitate şi ritmuri subiacente, muzica i-a cucerit pe auditori – de la emoţionantele inflexiuni ale Doinei, până la reluarea unor piese de mare pondere din repertoriul universal, cum ar fi Caravan. Tema, compusă de Tizol şi consacrată de orchestra lui Ellington deja în 1936, a fost astfel remodelată, încât trompeta să-i teleporteze pe ascultători dinspre patria jazzului către tărâmuri autohton-orientale.
O revelaţie s-a dovedit Médéric Collignon, liderul formaţiei 4tet Jus de Bocse. Personalitate puternică, el se exprimă scenic mai ales ca mânuitor al cornetului (în varianta „comprimată”, înrudită cu celebrul „pocket trumpet” al lui Don Cherry), dublat de o ustensilă electronică prin care îşi filtrează efectele vocale în registru supraacut. Tehnica briantă combinată cu un temperament incendiar generează efecte de-a dreptul étonnante. În fapt, ludic-inchietantul muzician reprezintă din plin spiritul galic aplicat jazzului postmodern (dacă ar fi să căutăm vagi urme de ethno în prestaţia sa). Cred că Boris Vian, figura paradigmatică a fuziunii dintre cuvânt şi jazz în literatura franceză (activ şi ca trompetist), ar fi savurat din plin un asemenea spectacol, pigmentat cu excese joculare avându-i în ariergardă pe Yves Robilliard/pian, Emmanuel Harang/bas şi Philippe Gleizes/baterie. Nu mă miră că ultraversatilul Collignon a făcut parte tocmai din varianta Orchestrei Naţionale de Jazz a Franţei condusă de violoncelistul avangardei italiene, Paolo Damiani (din păcate, nenumăratele mele tentative de a-i convinge pe promotori să-l prezinte pe acesta din urmă publicului din România au rămas fără succes).
Din Germania a venit la Chişinău un trio cu un caracter mult mai puţin dramatic decât cel comentat în precedentul paragraf. Pianistul Walter Lang, adoptând o postură scenică similară celei preferate de Ahmad Jamal (cu spatele spre secţia ritmică), manifestă o atitudine senină faţă de lume şi artă. Atitudine convertită muzicalmente în teme şi variaţiuni sprinţare, orientate spre evidenţierea vocalistului şi percuţionistului Njami Sitson, originar din Camerun. Celor doi li se alătură basistul Sven Faller, atât pentru (destul de previzibilele) grooves de factură afro, cât şi pentru luminoase unisonuri sau inventive break-uri. Demne de interes inserţiile vocabulelor din limba medjumba în fluxul jazzistic, precum şi recursul la splendida Insulă Krk din Arhipelagul Croat al Mării Adriatice ca inspiraţie a compoziţiei omonime a lui Lang.
Pe coordonate oarecum similare a evoluat trio-ul austriac Indian Air. În acest caz, însă, centrul de greutate al proiectului s-a mutat din Africa în India, cu muzica gira în jurul sitarului, ale cărui sonorităţi specifice erau extrase de Klaus Falschlunger şi interferate cu cele ale clarinetului-bas sau flautului / Andreas Gilgenberg şi percuţiei / Tobias Steinberger (acesta din urmă, aureolat de studiul tobelor orientale – mizhar sirian, bendir turcesc, riqq egiptean, kandjira indiană – efectuat în cadrul facultăţii de jazz şi muzică improvizată a Universităţii Mozarteum din Salzburg). După cum era de aşteptat, o asemenea combinaţie mizează îndeosebi pe efectele de atmosferă, derivând din structuri formale şi modulaţii de raga indiană. Dincolo de bine şi de… jazz, putem vorbi în acest caz mai curând despre expresia sonoră a unei concepţii pacifist-globaliste, cu frecvente conotaţii new age / ambientale şi – cum s-a văzut la Chişinău – cu priză la public.
India a beneficiat de o reprezentare la vârf, datorată celebrului percuţionist Trilok Gurtu. Acesta şi-a prezentat noul program şi noua formaţie (numită chiar Trilok Gurtu New Band), net superioare celor cu care apăruse pe scena Operei din Cluj nu cu mult timp în urmă. Conceptual vorbind, recitalul a reuşit să demonstreze resursele de vitalitate ale aşa-numitului stil de fuziune, impus de Miles Davis şi de colosala sa pleiadă de instrumentişti pe la finele anilor 1960. Dacă pe parcursul deceniilor jazzul de tip fusion păruse a se dilua, depersonaliza şi manieriza în mod iremediabil, iată că Gurtu şi tinerii săi „complici” sunt capabili să-l remodeleze convingător. Am făcut astfel cunoştinţă cu Tulug Tirpan – un pianist turc, deja consacrat la Istanbul – agil, vital, inventând decupaje melodico-ritmice proaspete, clare, expansiv-comunicative; basistul hispano-german Jonathan Ihlenfeld Cunado – dătător de speranţe că geniul lui Carles Benavent nu va rămâne fără continuatori; Frederick Koster, un virulent trompetist, capabil să poarte mai departe flama aprinsă de Dizzy Gillespie, Don Cherry şi Miles (nu întâmplător, piesa inaugurală pornea de la exploziva temă Manteca a lui Gillespie). În aceste condiţii, estetica jazz-rock a fost revizitată cu un impetus nou, datorat strălucirii percuţionistice a guru-ului Gurtu, dar şi capacităţilor de interacţionare ale coechipierilor. Cu alte cuvinte, copleşitoarea complexitate ritmică – instigată de lider – a fost „pusă în pagină” cu maximă acurateţe. Nu putea lipsi momentul cu totul special de „muzică concretă”, realizat de protagonist prin manevrări de lichide, furtunuri, căldări etc., scufundarea gongurilor în apă, intonaţii ritualice în limba marathi etc.
Un hiatus în cadrul festivalului l-a reprezentat grupul JazzKamikaze – un fel de selecţionată scandinavă a tinerei generaţii, avându-i în frunte pe danezul Morten Schantz/keyboards, voce şi norvegianul Marius Neset/saxofoane. Programatic, denumirea formaţiei se raportează la sensul etimologic al termenului nipon, echivalabil prin „vânt puternic”. Însă, conform celor arătate la Chişinău, s-ar fi părut că junii interpreţi se refereau mai curând la o tentativă de… suicidare a jazzului. Fapt e că procentajul de recital atribuibil particulelor ethno şi jazz din titulatura festivalului era (cu toată indulgenţa) anemic. Nu mă deranjează asimilarea în jazz a unei multitudini de influenţe, însă în cazul de faţă elementele de show rock atingeau stridenţe neavenite, devenind – în combinaţie cu jocurile de lumini – quasi-insuportabile. În atari condiţiuni, cred cu toată seriozitatea că o formaţie precum Zdob şi Zdub ar avea mai multe justificări să fie invitată la Ethno Jazz Festival: doza de ethno este asigurată; unele pasaje ritmice, utilizarea trompetei şi a tobei posedă un anume swing moldav sui generis; trupa e capabilă să dinamizeze publicul şi îşi surclasează colegii din Scandinavia la capitolul umor; în fine, Anatol Ştefăneţ preconizează pentru proxima ediţie o binevenită augmentare a elementului autohton până la 50% dintre interpreţii invitaţi – atunci de ce nu şi Zdob şi Zdub?
Graţie implicării Institutului Polonez din Bucureşti, l-am putut revedea la Chişinău pe sensibilul vocalist Grzegorz Karnas. El s-a afirmat în postura de performer vocal, capabil să confere o dimensiune jazzistico-improvizatorică sofisticatei fonetici a limbii sale materne. Reuşita începe acolo unde sensul propriu-zis al textului polonez e astfel remodelat, încât să evidenţieze valenţele universale ale învelişurilor sale sonore. Rezultă un fel de parlando-cantando rubato de o frapantă originalitate, susţinut ca în transă de ostinato-urile şi divagaţiile modale ale celor trei instrumentişti din formaţie: Miklos Lukacs/ţambal, Michal Jarosz/contrabas, Sebastian Frankiewicz/baterie.
Un recital de zile mari au oferit pianistul Nik Bärtsch şi bas-clarintetistul Sha (pseudonimul lui Stefan Haslebacher). Tandemul venit de la Zürich constituie, de fapt, nucleul formaţiei Ronin, una dintre cele mai influente pe scena jazzistică a începutului de secol XXI. De data asta, programul s-a concentrat exclusiv asupra a două trimbruri instrumentale: pianul de concert (în speţă, un Steinway & Sons) şi clarinetul-bas. Aş zice că renunţarea la sonorităţile „chirurgicale” ale sintetizatoarelor a avut un efect benefic asupra impactului artistic. Adaosul de ustensile ar fi sunat pleonastic, din moment ce interacţiunea celor doi funcţionează cu preciziunea unui orologiu helvet. Din punct de vedere formal, compoziţiile purtând marca Ronin se alcătuiesc prin permutări şi reconfigurări de structuri modulare, conform unei logici… poetico-matematice. Un joc perpetuu între ariditatea formulelor repetitive, macerante precum picătura chinezească şi gratificante rafinamente ritmico-armonice cu vătuite ecouri de orgii jazzistice. Pendularea între ascetism şi extaz se înscrie într-o concepţie pe care Bärtsch o denumeşte zen-funk şi care, până la urmă, se constituie într-o altă metaforă a timpului, sub forma unor haiku-uri extinse. Dincolo de concepte, creaţiile Ronin reuşesc să menţină vii misterul şi seducţia muzicii în dezesperantul nostru univers.
Recitalul final, rezervat prin tradiţie formaţiei-amfitrion, Trigon, a fost la înălţimea aşteptărilor şi mai mult decât atât. Toţi cei patru muzicieni continuă a se autoperfecţiona de la an la an, conform unei sănătoase mentalităţi de campioni. În fapt, nu e deloc facil să-ţi menţii rangul de grupare de referinţă în domeniul transpunerii jazzistice a tradiţiilor muzicale din arealul românităţii. Dorel Burlacu ţese fermecătoare fundaluri armonice şi linii basistice pe claviaturi (suplinind inteligent absenţa unui bas propriu-zis); Valentin Bogheanu – cuprins parcă de un avânt recuperator pentru anii cât absentase din Trigon – se lansează în solo-uri tot mai audacioase pe instrumente dintre cele mai solicitante – flugelhorn, sax sopran, caval, precum şi propria sa voce; Gari Tverdohleb acţionează cu incomparabilă eleganţă şi ales simţ al nuanţelor asupra arsenalului percusiv (inclusiv prin jucăuşe solo-uri de xilofon), sporind efectele de culoare ale ansamblului. Ce să mai vorbim despre Anatol Ştefăneţ? El se reafirmă de fiecare dată ca Maestru înnăscut al violei, conceptualist vizionar capabil să lege şi să dezlege lumi muzicale, să-şi exprime la cea mai înaltă tensiune identitatea şi universalitatea. Piese precum Doina, Dodă-dodă, Horantella sau virtuozissima combinaţiune dintre Ciocârlia şi Zborul cărăbuşului generează în ascultător tempeste de emoţii, comparabile cu acelea datorate autenticelor capodopere. Ca „bonus” recitalul s-a încheiat printr-o promiţătoare colaborare între Trigon şi vocalista Nadia Trohin. Juna basarabeancă – plină de vervă după succesele recente de la festivalurile din Alba Iulia şi Tulcea – a revizitat lumea sonoră a Mariei Tănase, cu empatie, dar fără a-şi renega propriile însuşiri vocal-artistice. O nouă stea în urcare pe firmamentul jazzului moldo-român…
Ca de fiecare dată la Chişinău, avui parte de reconfortante întâlniri cu oameni de bine ce gravitează în sfera vieţii culturale: jurnalistul şi pictorul Vasile Botnaru, cu ale sale tablouri generos oferite invitaţilor Festivalului şi cu aleasa-i aptitudine de a dialoga pe teme de jazz la microfonul Europei Libere; Vitalie Ciobanu şi Vasile Gârneţ menţinând viu spiritul libertar al Contrafort-ului; Cristian Tabără dinamizând dezbaterile pe teme intelectuale în cadrul Televiziunii Publika; frugale, dar agreabile convorbiri cu compozitorul Ghenadie Ciobanu (doctor honoris causa al Academiei de Muzică din Cluj), poetul Valeriu Matei, jurnaliştii Victor Buruiană, Mircea Dascaliuc, Veronica Ghimp… Regret că timpul fu iarăşi prea scurt şi mi-au rămas atâţia amici nesalutaţi, atâtea locuri încă nevizitate. Oricum, profitând de intenţia enunţată de Anatol Ştefăneţ – „50% muzicieni autohtoni în proximul festival” – îmi transmit de pe acum propunerea: Corneliu Stroe şi al său grup Balcanamera (cu Liviu Mărculescu la trombon, Elena Trohin / pian & vocal, Eugen Amarandei / bas şi sax bariton) ar merita din plin să se afle printre privilegiaţii invitaţi (atât de rari până acuma) din România. O excelentă temă de cooperare între Ethno Jazz Festival şi ICR „Mihai Eminescu” din Chişinău.
