Fernando Pessoa Revisited

Fernando Pessoa, Cartea nelinistirii. Compusa de Bernardo Soares, ajutor de contabil în orasul Lisabona, traducere, prefata si note de Dinu Flamând, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009.

„Las în aceasta carte
imaginea chipului meu mort.
Am fost asemeni ierbii si nu m-au smuls.“
(Alvaro de Campos, „Pe o carte pierduta într-o calatorie“)

„În sens strict, Fernando Pessoa nu exista.“ Sunt cuvintele lui Alvaro de Campos, inginer naval, consumator de opiu si amator de absint, având mereu atitudini de dandy futurist – si, nu în ultimul rând, unul din cei saptezeci si doi de heteronimi prin intermediul carora Fernando Pessoa a creat unele din paginile cele mai uluitoare ale poeziei întregului secol XX. Alaturi de el, C. R. Anon, filosof englez pasionat de problemele liberului arbitru si de aspectele determinisumuli, Ricardo Reis, monarhist portughez, poet de inspiratie horatiana si, uneori, profesor de latina, Alberto Caeiro, autorul „Pastorului turmelor“, una din cele mai subtile creatii de critica a limbajului si a metafizicii deopotriva, cu fragmente cel putin la fel de profunde si convingatoare cu unele din cele mai bune pagini ale lui Wittgenstein, sunt doar câteva din mastile adoptate de Pessoa de-a lungul activitatii sale literare ce reprezinta, în linii mari, o inedita prefigurare a conditiei postmoderne lipsite de o identitate unica si stabila, despre care s-a discutat atât de mult în ultimele decenii. Dar, dintre toti acestia, poate ca cel mai apropiat de ceea ce avea Pessoa mai profund este, daca e sa dam crezare marturiei autorului însusi, Bernardo Soares, autorul fictional al „Cartii nelinistirii“, subintitulata „Autobiografie fara evenimente“.
„Sunt plural ca universul“
Daca alegerea unui pseudonim – ori a mai multora – nu e ceva iesit din comun în domeniul literaturii sau al filosofiei, experienta „heteronimilor“, dupa cum Pessoa însusi i-a denumit, reprezinta o atitudine artistica fundamental diferita, câta vreme fiecare din aceste „voci“ literare are o tehnica specifica, un limbaj individual, un stil usor de identificat, raportându-se la o traditie culturala bine definita (de fiecare data, alta!) si, oricât de surprinzator ar putea sa para acest lucru, având biografii complexe si fiind pe deplin constienti de subtilul sistem de influente ce ia nastere, aproape pe nesimtite, între ei. Iar daca Octavio Paz îl caracteriza pe Caeiro drept „tot ceea ce Pessoa nu este – si ceva pe deasupra“, trebuie sa recunoastem ca, la sfârsitul lecturii „Cartii nelinistirii“, suntem tentati sa-i aplicam caracterizarea aceasta si lui Bernardo Soares. Partial, desigur. Caci fragmentarismul si tehnica omisiunii voite se dovedesc a fi însasi esenta spiritului lui Pessoa, fiind întruchipate, mai bine decât oriunde, în aceasta opera în proza, publicata abia dupa moartea sa si suscitând nenumarate controverse în critica literara. Controverse care au început, fireste, chiar cu amanuntul, recunoscut ca atare, de însusi editorul Richard Zenith, ca aceasta carte nu poate avea ceea ce, în sens strict, poarta numele de „editie definitiva“.  Scrisa de-a lungul a peste douazeci de ani, aparent, în intentia initiala a autorului fiind desemnata a apartine unui alt heteronim, Vicente Guedes, si transformându-se, treptat, în chiar decursul elaborarii sale, într-un soi de neasteptat testament literar al lui Bernardo Soares, „Cartea nelinistirii“ e, mai mult decât o „autobiografie“ în sensul consacrat al termenului, o culegere de gânduri, meditatii filosofice, amintiri imaginate si senzatii analizate pe larg, fapt de natura a implica cititorul în actul lecturii si de a-l face sa organizeze el însusi materialul vast al proiectului nedefinitivat al lui Pessoa. O imagine care trimite, fara îndoiala, la o veritabila „carte de nisip“, ca sa repetam celebra sintagma a lui Borges, dar, în egala masura, la pasiunea lui Pessoa pentru crearea unor identitati fictionale uimitoare – dovada fiind si amanuntul esential, dupa cum vom vedea, ca Pessoa însusi îl defineste pe Soares drept „un semi-heteronim“ al sau. Pe de alta parte, multitudinea heteronimilor imaginati de Fernando Pessoa e de natura sa exprime, mediat, si convingerea autorului portughez ca subiectivitatea individuala, elementul definitoriu al gândirii occidentale, este o simpla iluzie. Eul este plural („Sunt plural ca universul“, afirma, deloc întâmplator autorul portughez), iar dovada acestui fapt este întreaga activitate literara a lui Pessoa, care, procedând astfel, nu s-a limitat la a-si înregistra propriile experiente, ci a prefigurat una din orietarile care vor domina, ceva mai târziu, întreaga cultura europeana: o acuta constiinta a sinelui combinata cu lipsa vreunei viziuni unice ori statice a universului exterior. Tocmai de aceea, lipsit de sprijinul religiei sau al vechii credinte iluministe în progres, autorul se retrage în sine doar pentru a descoperi îndoiala, neîncrederea, elementele pe care Bernardo Soares, desemnat drept autor al „Cartii nelinistirii“, le repeta, în diferite tonalitati, de la începutul si pâna la sfârsitul textului sau.
Fictiunea bate realitatea
Pessoa, al carui nume, în paranteza fie spus, înseamna tocmai „persoana“ si, prin extinderea sensului, „masca“, nu e singurul autor din secolul XX care a încercat mereu sa aduca în centrul preocuparilor sale imaginea individului uman lipsit de o identitate determinata odata pentru totdeauna. Practic, experienta aceasta e prezenta si în opera lui Robert Musil, daca ne gândim la capodopera sa, adesea trecuta cu vederea, „Omul fara însusiri“. Pe de alta parte, atenti la detalii, vom descoperi, în „Cartea nelinistirii“, o intensitate oarecum înrudita cu aceea din cartea lui Rainer Maria Rilke, „Însemnarile lui Malte Laurids Brigge“ sau un ton ce aduce cu cel profetic al lui Nietzsche. Însa prin acest text Pessoa depaseste oricare alte opere mai mult sau mai putin înrudite ca factura, mai cu seama prin capacitatea de a pune accentul pe fundamentala relatie dintre vis, iluzie si realitate, dar si de a construi un spatiu fictional, o Lisabona realmente uimitoare în fiecare pagina, care-l depaseste, prin pregnanta, chiar si pe cel real, fiind, practic, mai mult decât simpla capitala a Portugaliei si transformându-se, treptat, într-un adevarat domeniu mitic. În acest fel, Pessoa se dovedeste pe deplin capabil a face, la nivelul literaturii, ceea ce unii contemporani sau critici de mai târziu l-au acuzat a nu fi fost în stare sa puna în practica  depasirea limitelor proprii, a propriei timiditati, triumf remarcabil al iluziei fictionale asupra lumii reale. Iar daca Adorno afirma ca, în perioada contemporana, o opera definitiva nu e altceva decât o minciuna, Fernando Pessoa, prin tulburatoarea sa „Carte a nelinistirii“, nu face decât sa demonstreze pâna la capat aceasta idee. Caci, scrisa de la început si pâna la sfârsit cu o melancolie identificabila, poate, doar în cele mai bune pagini ale liricii lui Pessoa însusi, opera aceasta cu adevarat unica în contextul literaturii universale, nu e nici simpla autobiografie, dar nici o culegere de meditatii filosofice si atât. Strângând parca laolata elemente ce trimit, parca, la însemnarile lui Coleridge, la jurnalul filosofic al lui Valéry sau la cel al lui Robert Musil, cronica absolut singulara a lui Pessoa reprezinta un complex mazaic de notatii filosofice sau psihologice, de vignete pseudo-autobiografice, de pagini de teorie literara si de aforisme reunite pentru a forma un soi de inedit manual al esecurilor asumate, acceptate si chiar asteptate. Iar daca e sa identificam elementul comun, firul ce leaga toate aceste fragmente, ajungem, fara îndoiala, la introspectie si la semnificatia pe care Pessoa o da visului, cu toate variantele sale. E ca si cum, iar si iarasi, autorul acestor pagini s-ar privi într-o uriasa oglinda, întrebându-se, obsedant, cu glas tare: „Cine sunt si ce ma determina sa scriu?“ Capacitatea de analiza si de autoironizare pot fi comparate, poate, doar cu cele mai reusite fragmente din opera unui Baudelaire, Melville sau, la nivel filosofic, Wittgenstein; plus, element oarecum neasteptat, numeroase note ale unui suprarealism sui-generis. Marile teme ale „Cartii nelinistirii“ sunt singuratatea, înstrainarea, plictisul în mijlocul unui oras receptat ca fundamental strain, dar care devine, cu toate acestea, o veritabila geografie absolut necesara realei cunoasteri de sine si constituirii unei estetici centrate pe contemplarea existentei. Numit, uneori, de critica, „un epicureu modernist“ sau, alteori, „un cinic postmodern“, Pessoa se dovedeste, în mod esential, a sti cum sa observe si, mai ales, sa exprime pâna la capat nu doar singuratatea omului epocii moderne, ci si esecul multor orientari ale filosofiei. Totul spus pe un ton inconfundabil si cu o extraordinara întelegere a umanitatii profunde a fiintei umane, dovada a credintei sale dintotdeauna ca, „daca ar putea sa gândeasca, inima s-ar opri.“
Strategia dublei intentii
Cu mult înainte ca postmodernismul sa se transforme într-o adevarata industrie academica – si nu numai – Fernando Pessoa a reusit sa exprime pe deplin însusi conceptul de deconstructie; si totusi, nu putini dintre cei care au dedicat laborioase studii ironiei postmoderne n-au ezitat nici o clipa sa-i ignore opera, fie din cine stie ce considerente pseudo-ideologice, fie, pur si simplu, din necunoastere… Dar Harold Bloom l-a inclus, în „Canonul occidental“, printre autorii esentiali ai secolului XX si ai literaturii universale în ansamblu, o onoare pe care, fara îndoiala, scriitorul portughez ar fi fost tentat s-o primeasca (si s-o priveasca) cu un zâmbet condescendent, atitudinea ce transpare din mai toate paginile „Cartii nelinistirii“. Caci, dorindu-se a fi „o autobiografie fara evenimente“, atribuita lui Bernardo Soares, aceasta carte impune pentru totdeauna imaginea scriitorului retras de buna voie din lume, dorindu-si a se impune ca o „figura inexistenta“, aflata pentru totdeauna în spatele si la adapostul mastilor heteronimilor sai, si, desigur, în spatele operei sale, dovada suprema a convingerii ca „literatura e marturisirea ca viata nu-i suficienta“.
Însa „Cartea nelinistirii“ prezinta, la tot pasul, o complicatie în plus, caci Pessoa subliniaza în repetate rânduri, subtextual – si prin intermediul scrisorilor adresate câtorva prieteni si colaboratori – ca personalitatea lui Bernardo Soares nu este identica cu a sa, dar nici diametral opusa. Dovada, dupa cum a încercat sa sugereze, ca autorul se afla el însusi sub influenta si în puterea creatiilor sale fictionale. Pe de alta parte, Soares, asa cum apare el din textul de fata, demonstreaza ca are, cel putin temporar, atitudini înrudite cu cele ale lui Alberto Caeiro, nefiind lipsit, însa, nici de note ce duc direct la clasicismul lui Ricardo Reis. Astfel, deloc întâmplator, Soares mediteaza asupra calatoriilor pe mare, mentioneaza date ce tin de tehnicile ingineresti si se plânge de propria sa nimicnicie pe care o resimte acut, asemenea lui Alvaro de Campos. De aici adevarata obsesie prezenta în „Cartea nelinistirii“ pentru ideea de pluralitate, pentru identitatile multiple, pentru relatia complicata stabilita între fiinta umana si cei de lânga ea. Si tot de aici insistenta lui Richard Zenith, editorul primei editii a acestei extraordinare creatii, ca cititorul sa nu-l confunde pe Fernando Pessoa cu Soares, câta vreme Pessoa a intentionat în mod clar sa produca o opera literara – dovada plicurile în care, înainte de moarte, pusese o serie de fragmente ale acestui text – iar Soares, pe de alta parte, s-a limitat doar a pune cap la cap aceste fragmente. Rezulta de aici, însa, mai cu seama un excelent exemplu de joc ironic în care cititorului i se cere sa se implice pâna la capat: caci juxtapunerea ideilor lui Pessoa cu realitatea imaginata a semi-heteronimului sau Soares marcheaza tocmai diferenta inerenta dintre o serie de apropieri aparente si de confuzii pe care Pessoa le include în mod voit în text, de aici convingerea unora dintre cititori da si a unei parti însemnate  a criticii ca biroul pe care Soares îl descrie cu obstinatie ar fi al lui Pessoa însusi…
Pe de alta parte, tot în acesta strategie a dublei intentii, daca n-o fi cumva mai degraba a unei intentii plurale, se înscrie însasi maniera de a construi textul „Cartii nelinistirii“: la fel cum Pessoa însusi a ales sa se prezinte sub forma atâtor heteronimi care nu ezita, în anumite momente, sa-si contrazica unii altora ideile, textul de fata pare, de asemenea, a se multiplica la infinit, receptarea depinzând mult de ordinea în care este facuta lectura fragmentelor doar aparent disparate. E ca si cum „Cartea nelinistirii“ ar fi un veritabil recitativ, implicând mai multe voci, mai multe tonuri esentiale pe care structura fals narativa si fals autobiografica se dezvolta. Tocmai de aceea, cu cât e mai elaborat vreunul dintre fragmente, cu atât mai ne(de)terminat pare a fi ansamblul, devenind expresia cea mai adecvata a însasi „nelinistirii“, nu a simplei nelinisti, ci  a unei nelinistiri care este, în ultima analiza, semnul marii literaturi în ansamblu. Doar în acest sens, autorul textului, Bernardo Soares, poate fi privit ca un „fragment“ desprins din Pessoa însusi, diferenta dintre cei doi fiind de gasit în diferenta mult discutata pe parcursul cartii, între realitate si imaginatie. Iar daca, dupa parerea lui Pessoa, „omul este mereu o transformare a altui om“, la fel si imaginatia se dovedeste a fi o modificare a realitatii.
O lume de senzatii fabricate
În fond, pentru nelinistitul autor al acestui nelinistitor text, imaginatia ofera chiar mai mult decât o evadare de pe teritoriul realitatii cotidiene, iar în acest sens, întelegem ca visele sale devin expresii ale unei realitati alternative, un soi de spatiu al idealitatii ce poate fi controlat astfel încât sa se suprapuna perfect peste mai vechiul domeniu al imaginatiei în sensul oarecum traditional al termenului. Doar astfel Soares se poate declara multumit de demersul sau si de finalitatea acestuia. Caci, spre deosebire, de pilda, de romanticii criticati, implicit, pentru respingerea actualitatii în favoarea unei super-realitati adesea fantastice, Bernardo Soares nu neaga ab initio actualul, ci doar reuse?te sa depaseasca toate conditionarile existentei cotidiene pentru a ajunge pe un tarâm care-l poate multumi pe deplin. Cu alte cuvinte, ca sa-l citam pe Pessoa însusi, „el alege sa interexiste“. De aceea, visele aduse la tot pasul în discutie sunt cât se poate de reale, în termenii conceptiei autorului si a semi-heteronimului sau: „Nu dorm niciodata: traiesc si visez sau, mai degraba, visez în viata de toate zilele ca în somn, care este, de asemenea, viata. Nu exista nici o întrerupere din starea mea constienta; daca înca n-am adormit sau daca dorm prost, simt tot ceea ce exista de jur împrejur si încep sa visez de îndata ce realmente am adormit. În acest fel, eu sunt o permanenta desfasurare de imagini, coerente sau incoerente, ce simuleaza mereu ca ar fi exterioare.“ Desigur, ideile acestea trebuie puse în directa legatura cu teoretizarile pe care Fernado Pessoa le facea „senzationismului“, noul curent literar la a carui impunere dorea sa contribuie, convins ca marea mutatie a lumii moderne nu consta în noile obiecte, ci într-o modificare a senzatiilor cunoscute, în felul în care omul percepe lumea. Iar încercarile repetate de a analiza senzatia duc, evident, la deformarea ei, de aici si fragmentarea lumii exterioare, dar si nevoia tot mai acuta de exprimare a ei, mai cu seama prin intermediul heteronimilor, imaginea cea mai adecvata a „noii lumi de senzatii fabricate“.
Prefata „Cartii nelinistirii“, mult discutata si ea, din varii perspective, este fragmentul esential al textului lui Pessoa, în ceea ce priveste impunerea tonului necesar comunicarii ironice indirecte. Apartinându-i lui Pessoa si facând uz, printre altele, de conventia manuscrisului gasit, aceasta introducere ofera pâna si o descriere fizica a lui Bernardo Soares, furnizând, de asemenea, detalii ale întâlnirii celor doi. Atmosfera este excelent prinsa, în linia clara a dramatizarii poetice, deja impusa de scriitorul portughez si în alte creatii. Caci, acum, tocmai ironia subtila a autorului este cea care îi da substanta lui Bernardo Soares: deocamdata, introducerea aceasta furnizeaza cititorului datele realitatii exterioare a lui Soares, iar textul care va urma este expresia realitatii sale interioare, Pessoa stiind, însa, cum sa sublinieze faptul ca realitatea imaginata este chiar mai adevarata decât cea numita, în mod consacrat, reala, aflata cumva la adapost, în spatele celei dintâi. Fernando Pessoa se dovedeste, astfel, capabil sa depaseasca stadiul ironiei socratice, considerate un prim stadiu prin intermediul caruia se poate ajunge la deplina constiinta de sine. Preluând o serie din ideile filosofului umanist portughez Francisco Sanches, ale carui teorii au anticipat gândirea carteziana, „Cartea nelinistirii“ demonstreaza, cu mijloacele marii literaturi, ca negatia implicata de unele dintre asertiunile lui Pessoa/Soares nu este, în fapt, decât semnul celei mai complete afirmatii, spunând, si în acest fel, câteva adevaruri esentiale referitoare la tragismul conditiei umane, marcate de imaginea unei perpetue sfâsieri a lui Orfeu tentat sa se transforme în Proteu pentru a depasi, macar în acest fel, incapacitatea de exprimare totala, atât de mult visata.