Ioan Pintea, Proximitati si marturisiri, Bucuresti, Editura Cartea Româneascã, 2011
Cine se gandeste la noul jurnal al lui Ioan Pintea ca la o carte de cateheza ortodoxa se poate insela usor. Poetul bistritean este fara doar si poate una dintre prezentele nonconformiste ale spatiului cultural crestin-ortodox roman. Desi catalogarea poate parea initial putin ciudata, mai ales daca ne gandim la vocatia profund religioasa a poetului si eseistului Ioan Pintea si la etichetele „cuminti“ care i-au fost aplicate pana acum, nonconformismul sau tine mai mult de o permanenta evitare a canonicitatii excesive si de umanizarea discursului bisericesc. Pentru ca rar ajungi sa citesti un jurnal (sau, oricum, o colectie de memorii si mici studii culturale) al carui autor, desi bine ancorat in cutumele ortodoxe, reuseste sa depaseasca rigiditatea canonica si sa devina un laic incurabil. „Proximitati si marturisiri“ devine in astfel de momente o metoda de combinare a normelor crestine cu discursivitatea „eretica“ (am putea exagera) a dragostei pentru cultura.
Ucenicia la Steinhardt
Unele dintre cele mai interesante momente ale jurnalului sunt date de amintirile cu N. Steinhardt, alaturi de care Ioan Pintea si-a construit de fapt bazele culturale si conceptuale. Nu e de mirare ca „ucenicia“ nu ii pare deloc o povara acum, ci simte mereu ca a fost unul dintre putinii norocosi care au putut fi aproape de un asemenea personaj cu impact cultural major. Ioan Pintea nu sufera, deci, de complexul ucenicului care vrea mai mereu sa isi depaseasca maestrul si nici nu cauta sa il submineze pe Steinhardt pentru a se pune el insusi in lumina. Pentru ca este cu adevarat dificil sa vorbesti despre un asemenea personaj mai mereu (insertiile sapientiale steinhardtiene si amintirile cu monahul sunt prezente constant in evocari) fara a-ti pune propria ucenicie, de fapt, in valoare. Asta probabil si datorita invataturii de credinta si dragoste pe care autorul „Proximitatilor si marturisirilor“ si-a insusit-o: „Povestea inscriptiei spune multe despre calugarirea sincera a ovreiului Nicu-Aurelian Steinhardt. Nu numai ca a dorit sa fie roman, nu numai ca a dorit sa fie crestin-ortodox, nu numai ca a dorit sa ajunga monah, dar in cele din urma a poftit din inima sa fie… maramuresean… Mai sa fie! L-am intrebat la un moment dat: «Unii spun ca v-ati calugarit din interes. Ce le spuneti?» «Le raspund pe sleau: au dreptate, de trei ori le dau dreptate, din interes, din cel mai mare interes, absolut din interes: doresc din inima si cuget sa ma mantuiesc. Asta mi-e scopul! Asta mi-e interesul!», «Ce inseamna sa fii ucenic? Sa te pleci cu mintea, spune Teofil Paraian de la Sambata. Nu esti tu mai destept decat Avva. Nu stii tu mai multe decat Mai Mult Stiutorul. Esti Nestiutorul. Esti prost. Nu ca si cum, ci pur si simplu, in sensul inalt al saraciei cu duhul. Adica fericit. Iti golesti mintea de prostia inteligentei orgolioase. Accepti porunca, raspunsul ferm al Celuilalt. Asemeni lui Petru la pescuirea minunata»“.
Depasirea preconceptiilor „popesti“
Luand mereu apararea lui Steinhardt, incercand mai mult sa promoveze „liberalizarea“ ortodoxiei si intoarcerea catre valorile principiale ale credintei, Ioan Pintea nu face altceva decat sa capteze mult mai usor atentia si simpatia cititorilor. In aceste zone riscurile de a deveni un propovaduitor, un invatator dogmatic sau un judecator al valorilor se reduc drastic. Asta pentru ca autorul decide sa impartaseasca invatatura crestina fara a deveni intruziv si isi recunoaste permanent slabiciunile lumesti. Cele mai bune exemple pentru aceasta stare permanenta de destainuire sunt notele sale de lectura. El nu numai ca discuta literatura „necanonica“, dar o face intr-un mod vadit reactionar, pledand mereu pentru discernamant autentic si depasirea preconceptiilor – ne spune simpatic – „popesti“: „In «Jurnal»-ul lui Kafka personajele se misca precum intr-un roman. Am impresia ca citesc, pe ici pe colo, o carte de fictiune. Doua fragmente din Caietul al noualea ma arunca direct in Daniel Harms. Dickens, Goethe, Tolstoi, Dostoievski, Flaubert, Musil ma trezesc la realitate: e vorba totusi de un jurnal“, „Ce au descoperit cei doi mari scriitori englezi – Virginia Woolf si Oscar Wilde – in literatura rusa? Woolf: sufletul. Wilde: mila“.
Aceasta disidenta a lui Ioan Pintea, care cere subtil remanierea reperelor culturale ortodoxe, explicand ca pana si Nabokov sau Cummings au cate ceva de spus in legatura cu dragostea si ca ei sunt mai mult invatatori decat instigatori, este desprinsa din cele mai laice (si – culmea! – mai benefice, totodata) mentalitati ale Bisericii ortodoxe: „Intalnirile cu Alexandr Soljenitîn sunt un foarte important capitol din istoria teologiei si a literaturii cvasi-cunoscut. Ramane sa fie interpretat. Numai in scrierile Parintelui ma reintalnesc cu cativa dintre autorii mei dragi, prea putini sau deloc frecventati de Biserica si de fetele bisericesti. Ivan Bunin, Julien Green, Ana Ahmatova, Brodski, Nabokov, Cummings. Citarea lor mi se pare absolut semnificativa, impotriva tuturor cutumelor false si stereotipurilor popesti, temeinica si plina de invataminte“. De aici usurinta de a interpreta mai departe scrierile lui Cosasu, Cartarescu si Nimigean. Astfel de momente in jurnal nu au cum sa dea gres in relatia cu cititorul. Mai ales daca cititorul este, de fapt, deschis oricaror interpretari libere. Iar combinatia dintre destainuirea reactionara, spiritul viu si discursivitatea calma – desprinsa parca din Pateric – devine metoda optima pentru o dualitate a lecturii, solicitanta si terapeutica in acelasi timp: „Sunt momente cand Domnul nu trebuie sa ajute! Treburile mici, insignifiante, marunte, nu trebuie trecute in grija lui! In grija lui trebuie pasat ceea ce cu niciun chip nu poti rezolva de unul singur. Sunt incercari, greutati, situatii pe viata si pe moarte, care, dupa cum spune Eugen Ionescu, sunt de rezolvat la «mintea omului»“.
In mod firesc insa, linistea care se infiltreaza in discurs devine la un moment dat baza pentru expansiunea nostalgica. Ioan Pintea este atat un examinator al starilor de bucurie duhovniceasca, cat si (inevitabil) un melancolic incurabil. Deplange atat situatii concrete ale vietii culturale romanesti, cat si dimensiunea macro a societatii contemporane: „Citesc «Lauda taranului roman» cu spaima si ingandurat. Fiinta aceasta despre care scrie atat de profund si just Liviu Rebreanu a disparut aproape cu desavarsire. Reformata si total transformata, ea a devenit produsul unei chimii de laborator social care, din pacate, nu mai raspunde azi cu niciun pret intrebarilor perene“. Scaparea in astfel de momente pare sa vina doar prin intermediul unui soi de „jurnal bucolic al Rohiei“. Pentru ca aici se gaseste (tindem sa fim convinsi) teritoriul pacii. Si odata cu linistea „zgomotos de idilica“ vine si premonitia umanizarii, adica renuntarea totala la orice exercitiu conceptual: „O zi cu adevarat parohiala. La prasit porumb si cartofi impreuna cu dragii mei enoriasi in gradina bisericii. Uit pentru moment de toate cartile, toate lecturile. Nimic din ceea ce am citit nu-mi mai foloseste aici. Literatura nu mai are putere. Viata isi spune cuvantul“, „Ma simt foarte bine si fericit sub parul batran de la casa parohiala. L-am fotografiat de cateva ori: sub cerul senin, in soare, in furtuna, sub ploaie“. La fel, aerul de „testament spiritual“ pe care il incearca jurnalul (pentru Andrei si Ioana) poarta cu sine una dintre atmosferele cele mai prielnice: „Catre Andrei. Nu fi trist! Tristetea e pacat. Ea este umbrirea bucuriei, spune Petru Cretia. s…t Adu-ti aminte de Ezdra: ziua aceasta este sfanta. Nu fiti tristi!“.
In astfel de momente, poezia lui Ioan Pintea pare o aventura de tinerete. Pentru ca se pare ca adevarata sa vocatie este cea de marturisitor si de povestitor. Niciodata radical sau intruziv, inca suferind de o curiozitate culturala „ciudata“ (in cel mai bun sens), el se spovedeste, de fapt, cititorilor. Si asta face din „Proximitati si marturisiri“ unul dintre cele mai bune momente ale diaristicii recente. Intr-o nota mai glumeata insa, pot spune ca intr-un punct anume nu are dreptate Ioan Pintea, si nici Steinhardt: in Rai s-ar putea sa nu se intre pe muzica lui Mozart, ci mai curand pe a lui Thom Yorke.