Fereastra spre viata ascunsa din noi*

Primul din cele sase volume dedicate „Principiilor medicinii existentialiste“ sau „Semioticii vietii banale“, „Catharsis I. Emotii, umor, râs si plâns“, scris de profesorul israelian de limba româna Jean Askenasy, poate fi citita cu ochii specialistului neurolog, al psihiatrului, filozofului, literatului.

Cartea are un accent de confidenta subiacent, oferindu-ti senzatia ca ai patruns in viata launtrica a omului de stiinta si a omului de litere (fiindca Jean Askenasy vadeste evidente inzestrari literare), care nu ezita sa-ti marturiseasca intreg spectrul trairilor sale: de la negru-violet (angoase) la „vis de-albastru si azur“ (umor, ironie, caricatura – intregite de ilustratii semnificative). Sa fie o meditatie asupra inadecvarii la existenta a omului, care nu pare facut pentru a trai asa-cum-e, si el o stie foarte bine, drept pentru care cauta si gaseste subterfugii eliberatoare (catharsis-ul)? Poate si de aceea ridicolul, generator de râs, se arata in viata omului in cele mai variate ipostaze, de la cele normale, care fac mai putin obiectul analizei cercetatorului, la cele patologice. Dar cine poate afirma cu mâna pe inima ca se bucura de normalitate psihica absoluta?! Cartea este scrisa cu intelepciune pe un fundal de permanenta precaritate si neintrerupta amenintare (formele de maladie mintala puse sub lupa). Autorul penduleaza intre distantarea de obiectul cercetat a omului de stiinta si experientele propriei vieti: codificate, inchise in sticlute de farmacie si etichetate savant. Toata aceasta invaluire in mister – metafora poate fi surâsul „sfumato“ – ambiguu, enigmatic al Giocondei, laitmotiv mai mult sau mai putin vizibil al cartii – confera atractivitate lecturii.
Este o carte in care se vede clar materia prima a vulnerabilitatii cu care am venit pe lume, legitimându-se prin sinceritatea examenului de constiinta individuala si colectiva la care ne supune autorul. El nu ascunde, nu dezminte, nu travesteste temeiurile anxietatii umane, pentru care somnul si visul in somn – specialitatea profesorului Askenasy –  sunt o fereastra spre viata ascunsa la care faceam referire in rândurile de mai sus. Poate ca nevoia de catharsis pentru uz scolar, din partea de inceput a cartii – terapie sufleteasca si medicala la Aristotel, care se intâlneste, in timpurile moderne cu psihanaliza freudiana –, sa fie o replica la fraza lui Tolstoi, reprodusa de Max Weber in „Stiinta ca profesie“, despre Avraham murind „batrân si satul de zile“ (parafraza biblica). Realitatea e ca omul nu se satura vreodata de viata, de unde si atacul de panica – emotia, aceeasi la om si la animal (Darwin). Jean Askenasy vorbeste despre „reactii corporale ale fricii“ si despre „emotia primejdiei“ care, pentru cercetator, este interesanta prin „locul“ unde o „memorizeaza creierul“. Inevitabil survin clasificarile: „creierul gânditor si emotional; memoria declarativa, auditiva, explicativa; capacitatea creierului de identificare pe cale cognitiva a evenimentului emotional“. Dar, dincolo de ele, se insinueaza una dintre problemele importante, generatoare de stres, ale omului modern: invazia spatiului privat in cel public, a spatiului public in cel privat. Scriitorul Jean Askenasy are intotdeauna darul de a pune punctul pe i, aratând ca emotia, in care intra orgoliul, rusinea, gratitudinea s.a., nu este legata de gândire, ca ceea ce a fost numit „sentiment“ este rezultatul interpretarii cognitive a emotiei.
Slalomul ideatic, care face farmecul cartii, intre rigoare stiintifica (un exemplu – modificarea de personalitate, cu un studiu de caz) si trecere a granitei dinspre psihiatrie spre literatura (comunicarea interumana prin trasaturile fetei sau tonalitatile vocii; caracterizarea personajului prin vorbire, inclusiv – derapaje gramaticale) este modul lui Jean Askenasy de a privi cum curge viata lumii. Capacitatile umane innascute – senzatiile vizuale, auditive, olfactive, gustative – sunt, la un capat, analizate din unghi stiintific („creierul emotional“) si privite, la celalalt capat, din unghi literar.
Jean Askenasy face parte din categoria oamenilor de stiinta care nu ignora problemele individului si nu ignora problemele vietii sociale contemporane. Una din cele mai grave, din nefericire, perene, este violenta si potentialul de criminalitate din natura umana, pe care neuropsihiatrul le judeca medical si literatul face o incizie – metaforic vorbind – in carnea fenomenului. Exactitatea si melancolia combinate dau, oare, umorul? Sa fie umorul canalizarea tuturor energiilor de supravietuire existente in om pentru a putea depasi tragicul existential? In orice caz, umorul vine din „creierul emotional“. Este asertiunea medicului. Dupa care urmeaza o reflectie a scriitorului: umorul este „o descarcare de energie“. Se face clasicul apel la Rabelais: strânsa asociere intre starea de bine a organismului (cu precadere, in bolile cronice) si umor. Definitiile râsului normal (adecvat) si patologic (isteric, al maniacului, al schizofrenicului, al bolnavului de Angelman), râsul – vestitor al unor maladii latente, cu analizele aferente, sunt contrapunctate de pagini de istorie literara, pornind de la ideea ca „marii creatori literari pot anticipa stiinta“. Autorul se refera la Dostoievski, Dikens s.a. Inevitabila – investigarea râsului cu instrumentele filozofiei (Bergson).
Desi intrarea in zona surâsului se face pe poarta zilnica a specialistului in problemele somnului („surâsul in somn cu vise si fara“), aceasta zona este una din cele mai pretabile la interpretare literara, fapt de care beneficiaza copios profesorul Askenasy, analizând „surâsul de circumstanta“, „substratul“ lui „psihologic“, aparitia si disparitia surâsului in functie de „ceea ce se intâmpla in ochii privitorului“.
Plânsul la copii si adulti, plânsul normal si plânsul patologic la copii („plânsul – strigat de pisica“, „plânsul copilului mongoloid“) sunt alte teritorii emotionale observate din ambele puncte de vedere: medical si literar. Nelinistea fara nume, munca full-time, durerile sufletesti nerostite, neputinta, lipsa de perspectiva, singuratatea sunt numai câteva sugestii ale literatului privind izvoarele plânsului.
A munci intelectual inseamna pentru profesorul Askenasy a fi in viata. Deceptiile nu l-au dezamagit, obstacolele nu l-au impins spre resemnare, contactul zilnic cu suferinta umana in formele ei cronice, deprimante si, adesea, fara leac nu l-au uscat sufleteste. Pentru ca, de ce sa n-o recunoastem?, exista si aceasta forma de aparare a organismului in fata asaltului dezechilibrelor psihice, pe care medicul neuropsihiatru incearca sa le stopeze cu mijloacele medicale actuale aflate la indemâna sa. Jean Askenasy nu inceteaza sa creada in emergenta inteligentei umane si, implicit, a cunoasterii. Este ceea ce se desprinde din concluziile cartii: „Drumul parcurs de la transformarea strigatelor de triumf ale neandartalianului la formele sofisticate de umor cognitiv-emotional, exprimat prin surâs si râs, este drumul parcurs de evolutia creierului. Evolutia de la rânjetul primatelor superioare la sofisticatul surâs al Madonnei reprezinta traiectoria progresului omenirii“. O carte-poem despre simbioza fiziologie-emotie.

*Jean Askenasy, „Emotii, umor, râs si plâns“, Editura Viata Medicala Româneasca, Bucuresti, 2009