Muntii nostri aur poarta…
(Octavian Goga)
Daca cineva m-ar intreba care este cea mai durabila impresie din primele mele intalniri cu viata academica, la Filologia clujeana, la inceputul anilor saizeci, nu as ezita nici o fractiune de secunda sa ma opresc la cursul introductiv de teoria literaturii tinut de profesorul Ion Vlad, o autentica piatra de hotar spre anul doi. Sa fim drepti: cursul acela nu mi-a hotarat in vreun fel anume viitorul, nu m-a asezat pe o cale noua, nebanuita de mine pana atunci, nu mi-a revolutionat gusturile literare… nimic din toate aceste izbanzi didactice pe care un magistru se presupune ca si le trece in cont. Dar, sincer sa fiu, nici Luchian nu mi-a hotarat in vreun chip anume destinul; nici Chopin… Si totusi, profesorul Ion Vlad a ramas, pentru mine, o prezenta vie vreme de o jumatate de veac, invaluit intr-o aura care in zilele noastre se numeste carisma, si asta fiindca profesorul avea un aer apostolic in felul in care isi tinea cursurile – „oficia“ este un termen mai apropiat de realitate. Oricine citeste un text scris de Ion Vlad gaseste in el stiinta cat cuprinde, suficiente formulari juste, mari adevaruri, mai putin harul oratoric singular al dascalului nostru de teoria literaturii pe care doar studentii lui l-au incercat. Altfel spus, textul scris de Ion Vlad este asemenea unui copac falnic cu o coroana rotunda in care… nu-si fac cuib pasarile. El raspunde, in rest, oricarei definitii silvice: este verde, are trunchi viguros, crengi cu frunze care tremura in albastrul cerului…, dar de pe ramurile lui nu se aude cantand nici o pasare. Si un copac in care nu canta pasarile este un obiect insufletit doar de adierea vantului.
Cele 300 de suflete, cate numara anul nostru, paraseau sala de cursuri in tacere, smulsi, parca, din adancul somn hipnotic in care fuseseram cufundati vreme de doua ore, solemni, coplesiti de intalnirea cu profesorul nostru. Nu stiu daca Ion Vlad isi regiza cursul de literatura; probabil ca nu. Nu stiu daca profesorul Ion Vlad isi dadea seama de efectul pe care-l avea asupra noastra. Cert este ca orele lui se desfasurau, invariabil, in acelasi mod: in prima parte, prelegerea era mai degraba monotona, aproape terna, nelasand nici cea mai vaga banuiala despre ce avea sa urmeze in scurt timp. Profesorul lansa, abil, asupra capetelor noastre aplecate pe caietele de notite o tesatura densa de notiuni abstracte de teoria literaturii, asemenea unei plase in care ne prindea pe toti. Din cand in cand, protejat de o frunte hugoliana care domina catedra, intindea, brusc, mana in aer vrand parca sa surprinda un cuvant care ii patrundea, nevazut de noi, spatiul, exact in momentul cand avea cea mai mare nevoie de el pentru a preciza o notiune, pentru a sublinia o idee, pentru a fixa un gand. Si, intotdeauna, cuvantul acrosat era cel just. Apoi, incet, incet, profesorul se anima, se ridica in picioare, devenea amenintator, spatiul din jurul sau nu-i mai era suficient pentru vanatoarea de cuvinte, vocea ii devenea percutanta, privirea lui sfredelea aerul pana in ultimul rand al aulei, punea stapanire pe tot si pe toate. Tinuta de o mare eleganta, gestul barbatesc, vocea transanta, privirea vultureasca si, mai ales, patosul sobru pe care-l punea in prelegere, totul transforma un simplu curs intr-o sedinta de hipnotism din care abia ne smulgea sunetul ascutit al clopotelului marcand pauza. In partea a doua, lucrurile se repetau aproape identic cu prima parte: adagio, allegro, con fuoco… pana suna, vai, din nou, clopotelul, de data asta anuntand sfarsitul cursului. Nu intamplator am folosit termeni muzicali pentru a defini diferitele momente ale prelegerii lui Ion Vlad, fiindca, daca ar fi sa-i gasesc un echivalent modului cum isi tinea lectia profesorul nostru, dinamica unei simfonii mi se pare cel mai potrivit.
Una dintre cele mai memorabile prelegeri i-a fost dedicata povestirii „Fefeleaga“ de Agarbiceanu. Intra in moda, in acele timpuri, structuralismul si, daca nu ma insel (ceea ce este foarte posibil, dupa atata amar de vreme), profesorul Ion Vlad a abordat textul in aceasta noua cheie teoretica. In acei ani, incepeam, incet, incet, sa-l abandonam pe Novicov in favoarea lui Northrop Frye, in vietile noastre isi facea loc Umberto Eco, de la Martin Esslin aflam despre teatrul absurdului…
Nu este intentia mea sa reconstitui expozeul dedicat povestirii „Fefeleaga“ de Agarbiceanu. (El se gaseste, cu siguranta, in vreunul dintre volumele publicate de profesorul Vlad.) De altfel, cred ca mi-ar fi imposibil. Provocarea consta in a incerca eu insumi sa propun o perspectiva proprie asupra acestei piese literare, ca un sincer omagiu adus venerabilului magistru clujean.
Doua intamplari cu caracter literar/cinematografic au impins aceasta intentie spre o forma scrisa. Mai intai, o nota apartinand lui Radu Cosasu, din „Supravietuirile 6: In jungla unui bloc de gheata“: „O mina franceza pune in vanzare ultimul ei cal orb – 1.700 de franci – , bun pentru abator; il cumpara insa un om bun, un domn Honoré, un om sarac, chior de sarac, atat de sarac, incat, pentru a obtine cei 1.700 de franci, isi vinde rabla de masina. Calul orb va paste la soare pana in ziua mortii“. A doua, se refera la un recent film al lui Spielberg, „War Horse“. Filmul a facut suficiente valuri mediatice pentru a nu mai fi nevoie sa insist. El porneste de la date reale, referitoare la soarta tragica a acestor nobile patrupede in primul razboi mondial. Ambele trimiteri – Cosasu si Spielberg – pornesc de la emotionanta legatura sufleteasca dintre om si cal, legatura necunoscuta oraseanului.
Intr-un fel, Bator, calul Fefeleagai este si el un cal de razboi (BÁTOR: forma maghiara, insemnand „razboinic“)!
Povestirea lui Agarbiceanu are ca personaj principal, se stie, o femeie – Fefeleaga, care se lupta cu greutatile vietii. Fireste, ne putem pune intrebarea de ce si-a ales prozatorul tocmai o femeie – si nu un barbat – pentru un rol teribil de solicitant. Nu sunt oare barbatii mai bine echipati pentru numeroasele incercari la care ne supune existenta, uneori aspra pana la cruzime? Daca, pentru Sadoveanu, experimentatul jucator de sah, Regina (Vitoria Lipan) si nu Regele este cea mai importanta piesa pe tabla de joc, Agarbiceanu a ales sa plaseze in mijlocul povestirii sale o femeie, si asta pentru a sublinia si mai mult, prin contrast, nebanuita capacitate de a indura a omului. Pe scurt, prin insasi marea ei fragilitate structurala, femeia este mai apta decat barbatul sa ilustreze binecunoscutul proverb: „Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate duce“; dat fiind ca viata, potrivit preceptelor bisericesti, cel putin, „este durere si nu bal“.
Numele personajului principal din povestirea lui Agarbiceanu – Fefeleaga –, merita si el luat in consideratie. Inainte de a-i muri sotul – Dinu –, eroina noastra era cunoscuta de oamenii din sat ca „Maria a lui Dinu“, potrivit traditiei care face din sotie parte din avutia barbatului. Dupa moartea acestuia, insa, era firesc sa nu i se mai spuna la fel, din moment ce sotul nu mai exista, prin disparitia lui anuland, practic, sotiei statutul de onorabilitate exemplara. Urmeaza un al doilea pas, in care in locul numelui cu o demnitate recunoscuta in comunitate, „Maria a lui Dinu,“ aceeasi comunitate ii da o porecla, cu evidenta tenta derizorie. Porecla este un alt fel de personalizare, in genere cu semn negativ, facuta in chip ironic, daca nu chiar caricatural. Fefeleaga, ca nume, este un manunchi de sunete onomatopeice dominat de fricative, altfel deloc agreabile la auz si fara un sens precis, sau, oricum, nu unul plin de demnitate. Pe seama acestei porecle se poate glosa indelung, dar nici una dintre solutiile la care ne-am putea opri nu este datatoare de incredere. Tot cu un son onomatopeic este botezat si calul, Bator, son care sugereaza prin alternanta lui B si a lui T mersul lui agale: ba-tor, ba-tor…
Din nobila stirpe a lui Bucifal si a lui Rocinante, Bator este ruda saraca, clasa muncitoare. Ce-i drept, nici Fefeleaga nu are titlurile de noblete ale lui Sisif, regele despre care se spune ca „a pus Moartea in lanturi“, ca „si-a ingaduit unele libertati fata de zei, carora le-a tradat secretele“, ca „nu s-a temut de fulgerele ceresti si a ales binecuvantarea apei“ etc. – toate astea, apud Camus. Ea este un om obisnuit, care-si castiga traiul, asemenea tuturor oamenilor obisnuiti, cu sudoarea fruntii, asa cum le-a fost dat de Tatal ceresc.
Nu in ultimul rand, se pune intrebarea de ce nu da Agarbiceanu un nume spatiului unde „se petrece actiunea“, locului unde patimeste Fefeleaga. In decursul povestirii, apare doar genericul „sat“, fara nici o precizare topografica, la modul cat se poate de neutru, fara nici o conotatie geografica sau sentimentala. De pilda: „Ajunsi in sat, descarca piatra… etc.“, sau „Satul era tot asa ca si pan’traia Dinu….“ etc. (Asupra acestei fraze vom reveni, fiindca, vom vedea, merita.) Sa nu fie pentru a conferi in felul acesta un mai mare grad de generalizare situatiei dramatice in care este plasata Fefeleaga? Sa nu fie pentru ca autorul vrea sa ne sugereze ca „satul“ – indiferent de numele lui, pana la urma, si de pozitia lui pe mapamond –, se vrea, in fapt, reprezentativ pentru aceasta imensa vale a plangerilor in care ne ducem cu totii crucea? Intentia de a atinge sfera inalta a ideilor il urmareste tot timpul pe Agarbiceanu.
Nu putini comentatori au vazut in Fefeleaga un Sisif autohton. Observatia tine de evidenta, dar numai atat. Personajul lui Agarbiceanu urca si coboara acelasi munte, de patruzeci si cinci de ani – practic, o condamnare pe viata –, tragandu-l de capastru pe Bator, de parca ar fi o pedeapsa cereasca (numai asa isi poate ajuta cei cinci copii) – si chiar este o pedeapsa cereasca. Asemenea lui Sisif, Fefeleaga nu are alternativa. Oricat ar fi de tentanta asemanarea dintre cele doua personaje, diferenta dintre ele este totusi notabila. Sisif, in viziunea lui Homer, ispaseste o pedeapsa pentru ca a sfidat vointa zeilor. El este un rebel pus la locul lui, aplicandu-i-se o corectie; faptul ca aceasta este justa, severa etc. conteaza mai putin. Putem simpatiza cu el, in cele din urma, dar nu putem sa ignoram ca in destinul lui se amesteca si o anumita doza de vinovatie, care, vai, poate, la o adica, sa justifice pedeapsa. Incomparabil mai dura este situatia Fefeleagai: ea este un om simplu, care nu a gresit cu nimic divinitatii; ea ispaseste o pedeapsa de care nu se face vinovata, este, cu alte cuvinte, o victima inocenta. Sisif reprezinta exceptia, Fefeleaga, regula. De aceea, se bucura de intreaga noastra simpatie.
Nu doar satul de bastina al Fefeleagai nu are nume, dar nici targul in care-l vinde pe Bator. Personalizarea este folosita cu parcimonie, din preocuparea de a conferi povestirii un orizont de intelegere cat mai amplu, mai general. Astfel ca, in cele din urma, Fefeleaga devine o metafora grea de semnificatii pentru conditia umana in ansamblul ei. Procesul de creatie il conduce pe Agarbiceanu de la un (posibil) personaj real, chiar identificabil si, poate, comun pentru oamenii din zona Apusenilor, carora autorul le-a cunoscut necazurile, fiindca a trait in mijlocul lor o bucata de vreme – si s-a ridicat la o treapta superioara de abstractizare, de generalizare, specifica artei adevarate. In acest proces de esentializare, Agarbiceanu nu pierde nici o clipa din vedere, totusi, elementul profund uman al personajului principal, pe care evita sa-l transforme intr-o idee seaca, schematica, in simplu element demonstrativ.
Universul in care traieste Fefeleaga este ostil, dur, arid, precum pietrele in intimitatea carora isi duce existenta, cu oameni batjocoritori si insensibili. „Femeia“, scrie Agarbiceanu, „este inalta, uscata, cu obrajii stricati de varsat, arsi de soare si de vant“. Este greu de ignorat comentariul inspirat al lui Camus relativ la Sisif: „O fata care trudeste atat de aproape de piatra s-a schimbat ea insasi in piatra“. In asemenea conditii, nu este de mirare lipsa de caldura a consatenilor la necazurile apropiatilor. Trebuie sa subliniem ca grifa geniului nu se recunoaste doar in ambitia proiectului epic pe care ni-l propune un prozator, ci si in subtilitatea detaliilor cu care il sustine. La moartea lui Dinu, sotul Mariei, de pilda, Agarbiceanu propune o formula demna de cele mai prestigioase nume ale literaturii universale pentru a sanctiona lipsa de reactie a universului la suferinta individului. „Satul era tot asa ca si pan’ traia Dinu. Oamenii isi vedeau de lucru, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat“ – spune, sec, autorul. A te astepta la o alta reactie din partea satului ar fi ca si cum ai nega rosturile lumii. A propune o formula mai concentrata, mai expresiva, de a pune un diagnostic acestei lumi ar fi greu de imaginat. La fel de sugestiva este prezentata, printr-un singur verb, legatura dintre Fefeleaga si Bator, implicarea femeii in efortul calului – asa cum calul isi ajuta stapana. Fraza care deschide povestirea ni se pare antologica: „Dis-de-dimineata o vezi pe drum, tarandu-si calul de capastru“ (s.n.). Este evident, Fefeleaga nu merge alaturi (inainte, in urma etc.) de Bator, nu-l conduce, il taraste, cei doi fac aproape corp comun, povara dusa de cal este dusa si de femeie.
Am pomenit mai la deal de Sisif. Nu putini comentatori au invocat sursa mitologica la care se raporteaza Agarbiceanu. Trebuie spus, insa, ca Fefeleaga nu are atat in comun cu Sisiful homeric, cat cu cel camusian. Daca, in linii generale, destinul celor doua variante de Sisif este identic, Homer, trebuie spus, ofera doar „o baza de plecare“ anecdotica, asupra careia Albert Camus s-a aplecat investindu-l cu un autentic fior tragic. Ganditorul francez ne propune, prin meditatia sa bine argumentata, un model perfect al existentei absurde, fata de care omul modern isi declara profundul atasament, din punct de vedere existential.
Camus vede „acest om (n.n. om, nota bene!) cum coboara cu pasul greoi, dar masurat, catre chinul sau fara sfarsit. In fiecare din aceste clipe cand paraseste inaltimile… este superior destinului sau. E mai puternic decat stanca lui“. Nu altceva se poate spune despre Fefeleaga. In momentul in care coboara muntele cu sacii plini de pietre, stie ca isi face datoria fata de ai sai. De aceea, este deosebit de semnificativ faptul ca nu se revolta nici o clipa impotriva destinului nemilos, prin asta chiar afirmandu-si victoria impotriva absurdului. Rand pe rand, unul cate unul, sotul si cei cinci copii sunt luati de o moarte nemiloasa, dar nici o clipa nu se lasa coplesita de amaraciune, de disperare, nu ridica privirea plina de repros catre ceruri. Tot raul care-i vine, stie prea bine, este impacata cu destinul, trebuie primit fara cracnire. Asa spune invatatura crestina. Acest fapt nu reprezinta insa nicidecum un motiv sa stea cu mainile incrucisate sau sa-si planga de mila, sa se lase prada fatalismului. Fefeleaga face cu incapatanare tot ce tine de puterile ei – „vom face ce vom putea“, cu un devotament nesfarsit fata de familie, incredintandu-se, in rest, vointei divine. Acceptand raul care o copleseste incetul cu incetul, Fefeleaga se ridica deasupra lui prin refuzul de a capitula. Sisif se ridica deasupra destinului sau prin dispret, Fefeleaga prin acceptare.
Sunt numerosi criticii care s-au pronuntat asupra operei lui Agarbiceanu. Niciunul insa nu a formulat, dupa parerea noastra, o apreciere mai justa decat Al. Ciura, în 1912: „Pana la Agarbiceanu“, spune acesta, „nimeni nu a rascolit intunerecul si suferintele fara numar ce apasa viata milioanelor de muncitori ce se pierd in negura uitarii si a tacerii. Pana la el, scriitorii se margineau la suprafata idilica si amagitoare a vietii de la tara; condeiul lui Agarbiceanu a rupt aceasta panza mincinoasa…“
Dintre multele variante interpretative ale mitului lui Sisif, formula infuzata de morala crestina propusa de „Fefeleaga“ ni se pare cea mai in consonanta cu sufletul romanesc. Ea este totodata datatoare de speranta, in ciuda umbrelor mortii care o invaluie, prin recursul la fidelitate, la devotament, la luciditate si curaj. De aceea, sunt surprins ca nici un sculptor nu si-a asumat inca misiunea sa ciopleasca in piatra figura aspra a Fefeleagai si a lui Bator, al caror monument l-as vedea plasat (unde altundeva?) in fata Catedralei Nemuririi Neamului.