Pentru deschiderea actualei stagiuni a Operei Nationale Române din Timisoara, directorul general Corneliu Murgu a propus un titlu de opera franceza, „Faust“ de Gounod, noua productie ce urmeaza precedentei din anii ’90. Practica reluarii în noi viziuni a unor opusuri celebre, ce fac parte din repertoriul obligatoriu al scenelor lirice, este curenta si raspunde apetentei publicului pentru spectaculos si diversitate stilistica, aici printr-o „grand-opéra“ care include în afara ariilor, duetelor, corurilor binecunoscute si un întreg tablou de balet. Desi dispune de forte indigene notabile pentru construirea unei bune distributii, o abilitate recunoscuta a managerului, Corneliu Murgu a dorit ca premiera sa fie un eveniment adevarat si a invitat vedete internationale, renumitul bas Roberto Scandiuzzi (Mefisto) si reputata soprana Nicoleta Ardelean (Margareta). În privinta realizatorilor, ca autor total, italianul Mario De Carlo a semnat regia, decorurile si costumele iar conationalul sau David Crescenzi s-a aflat în fosa Operei, ambii fiind colaboratori vechi ai teatrului din municipiul de pe Bega. De fapt, si Scandiuzzi mai aparuse pe scena timisoreana într-un concert cu „Attila“ de Verdi, acum ceva vreme. Nu în ultimul rând, prezenta cunoscutului Razvan Mazilu, în calitate de coregraf, a fost un lux cu care Corneliu Murgu a câstigat o data în plus.
Demoni printre noi
Spectacolul „Faust“ captiveaza prin simplitatea si esentializarea prin simboluri a decorurilor, prin costumele frumoase si desenate în varietate coloristica, prin jocul de scena minutios gândit. Suntem într-un ambient clasic, cu directionare catre Evul Mediu flamand, în care cadrajele de detaliu si proiectiile pe fundal par ca fac parte din pânzele marilor maestri. Într-adevar, cheia atmosferei sta în autenticitatea costumelor coristilor, în atitudinile si miscarile lor în cele doua mari scene de ansamblu, tablourile chermezei si corului soldatilor. Pacat ca autorul lighting-design-ului nu este mentionat în program (se poate presupune, tot regizorul) pentru ca l-as fi felicitat pentru proiectii (în afara celor amintite, ce frumoasa este scena din biserica!) si i-as fi reprosat urmarirea imprecisa a unor personaje (Mefisto, actul I) sau schimbari de lumini mai putin coerente (actul al II-lea).
Simbolistica lui Mario De Carlo merge în mai multe sensuri, de la globul pamântesc care domina cabinetul batrânului Faust si care devine la final închisoarea Margaretei si pâna la gheara monstruoasa ce stapâneste gradina pura a eroinei. Mefisto însusi îi fixeaza rolul malefic si o învaluie la începutul actului al III-lea în mantia lui, într-un inspirat grupaj, alaturi de larve albe târâtoare, ciracii sai hidosi, pe care îi regasim si în scena din biserica în care devoreaza pruncul Margaretei, dupa cum îi regasisem si deghizati în calugari în primul tablou sau strecurându-se mascati printre poporenii din scena chermezei.
Da, demonii sunt printre noi si viata în viziunea lui De Carlo este strabatuta de spiritul lor, alterând momentele luminoase ale celor doi îndragostiti sau bucuria generala. Regizorul îi strecoara în sufletele noastre si asa nelinistite, în voit contrast cu aspectul „oficial“ al lui Mefisto, gentilom elegant, distins, politicos, natural, chiar simpatic si surâzator, autoritar prin nonsalanta, ironic, deloc neguros, un contur la îndemâna coborât din generozitatea timbrala a vocii de bas a lui Roberto Scandiuzzi, în mare forma. Într-adevar, italianul a impresionat printr-un glas somptuos, impunator, nobil, intens cantabil, cu nuantari subtile. „Frumusetea diavolului“, înfatisata de Scandiuzzi si Mario De Carlo, a fost cu atât mai amenintatoare.
Noaptea curtezanelor
Regia noii productii cu „Faust“ este o reusita durabila cu mesaj clar. Dupa apoteoza Margaretei, Faust pierde tot, îl reîntâlnim batrân si chinuit, acelasi prizonier al propriilor framântari. Pactul a fost o aventura nefericita, o clipa de ratacire.
Putine aspecte ale mizanscenei se înscriu la pasiv. Spre pilda, gândesc ca nu mai era nevoie ca, dupa semnarea pactului, cabinetul lui Faust sa fie inundat de diavoli înaripati, un kitsch revuistic pentru o explicare redundanta. Dupa cum, tot redundanta mi s-a parut aparitia în acelasi spatiu a unor grupuri de tineri în timp ce filosoful îsi clameaza aspiratiile catre timpurile din junete.
Fara îndoiala, Mario De Carlo este un traditionalist. Îmi amintesc anterioara montare timisoreana cu „Adriana Lecouvreur“, abundent baroca. Pentru acest „Faust“, însa, impulsionat poate si de viziunea inedita a lui Razvan Mazilu, a adus elemente moderne asupra „Noptii Walpurgiei“, în special prin abstractul halucinant al proiectiilor. A sustinut astfel demersul coregrafului, care a imaginat un tablou ce ar putea fi subintitulat „Noaptea curtezanelor celebre“. Mazilu nu s-a oprit, ci a mers si catre o succinta istorie a baletului, de la unduirile clasice „în poante“ la dansul modern de cabaret. Cleopatra, Elena din Troia, Semiramida, dar si Faust si Margareta, Papusile lui Coppelius, „Armata generalului“, Sarbatoarea vrajitoarelor, Bacanala, Cancan-ul sunt tot atâtea secvente în care miscarea de multe ori atipica, simetrica sau asimetrica, integreaza unitar muzica. Coregraful simte sunetul si îl exploateaza plastic cum nu se poate mai bine. Si aici, costumele lui De Carlo au fost atractive, de la cele mulate si îndraznete pâna la cele „prudente“ din momentul de cabaret. Pentru toata prestatia coregrafica a spectacolului, numesc aici ansamblul de balet al Operei Nationale Române din Timisoara, în colaborare cu elevii Colegiului National de Arta „Ion Vidu“, Sectia Coregrafie „Stefan Gheorghe“.
Buna pregatire muzicala
La pupitru, sustinerea venita din partea lui David Crescenzi a fost benefica si a certificat o data în plus orchestra timisoreana drept una dintre cele mai valoroase pentru fosele de opera din România. Sonoritatile au fost omogene si meritul bunei pregatiri muzicale revine în egala masura concertmaestrilor Ovidiu Rusu si Corina Murgu, lucrului serios. Dirijorul a optat pentru o versiune aproape maximala a partiturii lui Gounod, din care a lipsit doar tabloul „Camera Margaretei“. Nu este ceva neobisnuit. Se practica. În schimb, au fost reintroduse în expunere unele scurte pasaje, frecvent eliminate, care au adus un plus de coerenta înfatisarii opusului. Dupa momente întrucâtva ezitante în debutul scenei chermezei, corul pregatit de Laura Mare a fost la înaltimea serii, cu un remarcabil vârf în paginile Corului soldatilor din actul al IV-lea.
Vocea argintata a Nicoletei Ardelean a slujit o Margareta daruita profund iubirii, cu frazare frumoasa si nuantata în cânt. A fost debutul în rol al sopranei care, iata, îsi construieste în continuare cariera cu creatii importante. Lirismul este seducator, câteodata retinut, alteori expansiv, cu o buna încoronare în dificilul final „Anges purs, anges radieux“, minunat, înaltator cântat.
În rolul titular, o placuta surpriza a constituit-o Like Xing, descoperit acum circa trei ani la un masterclass în Italia de urechea de exceptie a lui Corneliu Murgu. Sonor, cu proiectie buna de sunet, glasul liric al tenorului chinez se dezvolta omogen pe tot ambitusul iar usurinta si siguranta acutelor, Si bemol, Si, Do, sunt stupefiante. Respiratia bine pusa la punct îl ajuta în dezvoltarea unor fraze muzicale prelungi. Si daca în primul act a fost destul de concret în cânt, mai apoi, în aria „Salut! Demeure chaste et pure“ si în duetul cu Margareta („Laisse-moi contempler ton visage“) s-a aratat inspirat-expresiv, chiar poetic. Like Xing este tânar si lectura cât mai nuantata a portativului îl va preocupa în continuare cu certitudine.
Cele mai bune momente ale baritonului Dan Pataca, posesorul unei voci solide si frumoase, au fost în tiradele lui Valentin din tertetul cu Faust si Mefisto (actul al IV-lea). Ruga „Avant de quitter ces lieux“ din actul secund urmeaza sa mai primeasca, desigur, tente de moliciune.
Alte trei glasuri frumoase s-au remarcat în roluri mai mici. În primul rând, mezzosoprana Ramona Zaharia (Martha), apoi basul Mihai Sâmboteanu (culoare neagra si patrunzatoare de voce în Wagner, cu perspective pentru întruparea unor personaje mai importante) si mezzosoprana Gabriella Varvari (nu întotdeauna atenta la intonatie în Siebel).
Manager de mare profesionalism, Corneliu Murgu a deschis stagiunea aniversara a Operei Nationale Române din Timisoara – 65 de ani de la înfiintare –, cu o productie remarcabila. Mai mult decât atât, a anuntat viitoarele repere culturale ale teatrului, un demers unic în rândul scenelor lirice românesti care, deseori, se limiteaza la comunicarea în ultimul moment a programelor. Asadar, în viitorul apropiat, timisorenii vor vedea în premiera absoluta opera pentru copii „Steaua de sticla“ de Dan Ardelean si musicalul „Scripcarul pe acoperis“ de Jerry Bock. Anul Verdi-Wagner 2013 va fi marcat printr-un concert Richard Wagner, prin premiera operei „Falstaff“ si, în ambientul sacru al Domului Romano-Catolic, prin „Messa da Requiem“ de Giuseppe Verdi.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 3962012-11-01