Falimentul socialismului stiintific: Cuba

Ultima vara a asa-zisei „citadela a fericirii“, construita de marele Fidel, a fost calda, lunga si teribil de stearpa. Pentru milioane de cubanezi s-a deschis, dintr-o data, prapastia ingrozitoare a perspectivei pierderii locului de munca. Guvernul a anuntat ca cinci sute de mii de bugetari vor fi concediati pâna la sfârsitul lui 2011, si inca un milion pâna in anul 2015. Cu alte cuvinte, mai bine de o cincime din forta de munca a tarii va fi disponibilizata, fara sanse prea mari de a face ceva spre a opri dezastrul economic al tarii si propria pauperizare. Nu e vorba doar de abolirea (sau ruperea unilaterala) a contractului social ce promitea, conform socialismului stiintific, fiecaruia dupa necesitati, ci de chiar naufragiul – recunoscut public sau nu – al socialismului de extractie marxist-leninista.

Sub formula „restructurare economica“ se ascunde, de data aceasta, nici mai mult nici mai putin decât revenirea la sistemul capitalist, al economiei libere, de piata; dar nu in mod firesc, ci cu lacrimi si jertfe imense. Si e pedepsita, in primul rând, generatia care, vrând-nevrând, a construit socialismul in Cuba. Cu alte cuvinte, dupa o viata intreaga de spaima si privatiuni de tot felul, ii asteapta acum pensionarea fortata, adica mizeria, caci pensia nu permite nici macar supravietuirea alimentara. In mod inevitabil, regimul va trebui sa incurajeze si sa amplifice sectorul privat, schimbând legile in asa fel incât ele sa reflecte exact opusul continutului lor de astazi. Aceasta ar putea da o oarecare sansa celor ramasi fara loc de munca si, in mod cert, generatiei mai tinere. Deja a fost abrogat regulamentul care permitea mica intreprindere doar in cadrul familiei, si e de crezut ca in viitorul nu prea indepartat vor exista destul de putine bariere in calea intreprinzatorilor care doresc sa se extinda si sa-si mareasca numarul de angajati.
Se vor schimba, asadar, multe… si mai nimic! Cine a avut, va avea si mai mult, iar cine a tras la greu va avea sa traga in continuare. Ca si in multe alte tari surori, cine diriguieste azi socialismul de stat va conduce mâine capitalismul privat. Adica fostii oficiali ai executivului de partid, ai armatei si politiei, vârfurile birocratiei, artistii si intelectualii care pâna mai ieri cântau ode marii Revolucion. Acest segment al populatiei – care poseda o casa sau apartament privat, o masina, eventual un sofer, inca o masina pentru copii, daca taticul nu a fost destul de abil sa-i trimita la studii in Spania, – reprezinta abia 7-8% si e format exclusiv de albi intr-o tara care numara, conform unor statistici neoficiale, mai bine de 35% negri. Disidentii „de stânga“ ii numesc pe acesti imbogatiti, cu o expresie lansata de comunistul eretic Milovan Gilas, „Noua Clasa“. Este vorba, de fapt, de o noua burghezie, care, ca si cea dinaintea ei, traieste cu frica sfânta a unei revolutii care sa-i uneasca impotriva pe toti cei exclusi de la bunastare. Nu intâmplator, Noua Clasa va deschide drumul spre economia de piata cu oarecare circumspectie, atenta sa nu piarda cumva frâiele procesului, si, sub motivatia necesitatii mentinerii vigilentei ideologice, se va ruga ca Tovarasul Fidel sa ramâna cât mai mult la putere.
Fidel insusi se inscrie pe o traiectorie ciudata in ultimii ani. Dupa ce, in 2006, Castro s-a retras din pricina vârstei inaintate si a sanatatii precare, lasând puterea fratelui sau, Raul, Liderul Suprem, in vârsta de optzeci si patru de ani, a revenit in forta in iulie, anul acesta. De atunci, e parca mai activ ca niciodata, mereu prezent pe postul de televiziune, intâlnindu-se când cu intelectualii si diplomatii, când cu liderii lumii a treia, dând pretioase indicatii, ca orice dictator, si reflectând fie asupra pericolului unui razboi atomic, fie asupra strategiei revolutionare de adoptat in viitor. E fragil, mâinile ii tremura, dar se incapatâneaza sa tina discursuri. La Havana, cei ce sperau intr-o tranzitie relativ rapida sunt dezamagiti si agasati. E limpede ca reaparitia lui Fidel are un profund caracter politic, acum, când regimul sta sa se prabuseasca si e nevoie de acea carisma pe care numai Liderul Maxim o poate asigura. Nu e vorba doar de a nu ceda in fata celor care vor schimbari structurale cât mai grabnice, dar si de a-l supraveghea pe Raul, care nu da nici o garantie Noii Clase ca va fi in stare sa conduca tara cum trebuie, fara pericolul unei autentice revolutii. Aceasta considera chiar si recenta decizie de a elibera si expulza 52 de detinuti politici, membri ai unei miscari anticomuniste a dreptei crestine, ca un semn de mare slabiciune si dezorientare.
Semne explicite ale degringoladei aparusera inca in februarie, când regimul il lasa sa moara in inchisoare pe disidentul Orlando Zapata, care declarase greva foamei cu scopul de a i se recunoaste statutul de prizonier politic. Evenimentul stârneste vâlva mare si, imediat dupa aceea, un alt detinut politic intra in greva foamei. Speriat de consecintele unei posibile reactii in lant, guvernul incearca sa dea semne de intelegere. Raul Castro il primeste pe un trimis al Vaticanului, se intretine pentru cinci ore cu ministrul de externe al Spaniei, Moratinos, ambasador al ingrijorarilor europene, si primeste doi prelati crestini, pe arhiepiscopul Havanei, Jaime Ortega, si pe Dioniso Garcia, purtatorul de cuvânt al comunitatii episcopale. Se deschide astfel perspectiva unor negocieri cu cele doua singure forte de opozitie recunoscute de guvern si tolerate de politia secreta: catolicismul social, reprezentat de revista „Espacio laical“, protejat de Arhiepiscopat, si curentul socialist democratic cubanez, recunoscut de Internationala Socialista. Miscarea pare abila, in contextul nemultumirilor crescânde cauzate de pauperitate si perspectiva somajului. Dar reprezinta, in acelasi timp, un semn de nesiguranta, mai cu seama ca editorialul din ultimul numar din „Espacio laical“ defineste eliberarea detinutilor politici drept un mare triumf al dialogului dintre Arhiepiscopat si guvernul Raul Castro, si propune Biserica drept moderatorul „neutru“ al unui dialog national asupra libertatii de opinie si a modelului economic.
Acesta e contextul in care, desi mai toata lumea il inmormântase simbolic, Fidel parca vrea sa demonstreze ca hic sunt leones! Si reapare pe scena politica, cu ultimele resurse fizice, ca sa-si exprime, de fapt, opozitia fata de un asemenea dialog national si sa linisteasca deopotriva Noua Clasa si pe los fanaticos, câti vor mai fi ramas in partidul ce se indreapta spre ruina. Dar Cuba comunista isi navigheaza corabioara in ape extrem de agitate. Refuza orice forma de patronare a sistemului de catre China, privirile s-au intors spre Venezuela lui Chavez care, de bine de rau, ofera Cubei energie si investitii de 3-4 miliarde de dolari pe an. Insa si aceasta e o solutie destul de precara, caci Chavez si-a adus el insusi tara la sapa de lemn, iar infrângerea sa in viitoarele alegeri ar fi fatala Cubei. Pe urma, mai sunt si, last but not least, americanii. Zece presedinti au incercat sa-l elimine pe Castro – nu doar prin izolare si embargo, ci chiar si fizic! Al unsprezecelea, Obama, e si mai teribil: parca il ignora. Ba, ca sa faca situatia si mai complicata, incurajeaza schimburile culturale dintre SUA si Cuba. Unii analisti politici considera ca, in felul acesta, priveaza castrismul de inamicul sau cel mai important si… fidel! Relatiile actuale dintre cele doua tari frizeaza paradoxul. Pe de o parte, Cuba continua sa acuze CIA de spionaj, pe de alta, singura revista comunista cubaneza care merita sa fie citita, „Temas“, apare exclusiv cu finantare… americana. Si atunci, poate ca nu e de mirare faptul ca Fidel si-a incredintat cogitatiile despre „modelul cubanez care nu mai functioneaza“ unei publicatii americane. Fraze pentru care disidenti au fost impuscati sau incarcerati apar acum sub semnatura Liderului Suprem.
Calea spre capitalismul biruitor si societatea civila, venind dinspre fostul „viitor de aur al omenirii“, in numele caruia a fost sacrificata mai mult de o generatie, e de acum pregatita si doar o chestiune de timp.
O, Tempora…