Pornind de la geniala observaţie a psihanalistului francez Jacques Lacan, aceea că omul e asemenea olarului care îşi construieşte pereţii vasului în jurul unui vid central, putem extinde această imagine la întreaga condiţie umană, afirmând că aceasta gravitează în jurul unui vid sau gol existenţial.
Într-adevăr, omul e singura fiinţă care are dorinţe pe fondul unei lipse sau a unui gol existenţial în jurul căruia îşi construieşte o întreagă ierarhie sau scară a dorinţelor, de la cele primare până la cele secundare sau superioare, cum sunt şi cele de tip transcendent.
Extazul este o astfel de dorinţă de transcendere, de ieşire din limitele conştiinţei individuale şi de contopire cu unitatea primordială. Extazul este totodată una dintre cele mai vechi şi mai legitime dorinţe ale omului, singura soluţie de recuperare a rupturii ontologice dintre subiect-obiect şi de reunificare cu Sursa primordială a vieţii. Orice formă de extaz – poetic, muzical, erotic sau religios – se circumscrie în fond aceleiaşi dorinţe absolute de unitate, prin oricare din aceste forme particulare de extaz dorindu-se redobândirea unităţii prime, paradisiace.
Din această perspectivă, naşterea omului este văzută ca un eveniment cutremurător, dramatic, ca o „traumă originară“ în care faptul de a fi aruncat în lume, de a fi proiectat în afară, în timp şi spaţiu într-o stranie ex-centricitate şi singurătate deschide trapa spre fiorul angoasei existenţiale. Dar angoasa existenţială, ca prim simptom al naşterii, nu exprimă oare sentimentul dureros şi abisal al unei pierderi…? Al unei separaţii de sursa primordială în care „locuind“ să fi avut acces la o unitate de ordin absolut? Numai aşa ne putem explica dorul, dorinţa, nostalgia după unitatea pierdută.
Primul nostru leagăn fiind acela al unităţii originare, iar naşterea fiind spargerea, ruperea acestei unităţi, destinul omului pare a fi, printr-o logică circulară, intrinsec legat de refacerea unităţii, în absenţa căreia omul nu-şi poate afla liniştea, echilibrul şi sănătatea, boala sub toate manifestările ei nefiind decât expresia pierderii unităţii, ca alienare, ca înstrăinare continuă de sine.
Deşi această nostalgie a unităţii originare este prezentă la toţi oamenii din toate timpurile, culturile şi civilizaţiile, fiind un fel de „dat“ uman, de condiţie umană universală, omul a trăit mai curând în fragmentare, conflict şi separare de această unitate. Dacă din punct de vedere metafizic vorbim de separaţia sau ruptura de Dumnezeu, specifică păcatului originar, iar din punct de vedere psihanalitic vorbim de separarea de mamă, din punct de vedere psihologic vorbim de separaţia Conştiinţei individuale, a Eului – ca sursă a tuturor conflictelor vieţii.
Toate aceste forme de separaţie, în măsura în care sunt conştientizate dureros, creează şi dorinţa fierbinte de refacere şi de recuperare a unităţii pierdute. Ceea ce barează însă acest proces de refacere al unităţii primordiale este conştiinţa individuală, Eul, care se interpune ca un ecran, ca un zid între această dorinţă fierbinte, arzătoare, şi sursa vieţii. Iată de ce eliberarea de limitele conştiinţei individuale devine imperios necesară. Este vorba de deconstruirea prejudecăţilor, pretenţiilor şi iluziilor Eului, de demascarea răului care stă la rădăcina Eului şi-i alimentează iluziile, pe scurt de negarea răului originar care purificat, ars şi decreat creează premisele unui salt extatic şi mântuitor pentru fiinţa umană.
Extazul, ca dorinţă absolută de unitate este, aşadar, posibil doar prin negarea, respectiv moartea Eului, singura care face posibilă recuperarea unităţii originare. Căci „numai prin moarte, spune Emil Cioran, extazul îşi împlineşte menirea, iar moartea în extaz dovedeşte că Eul s-a dizolvat complet în obiectul adoraţiei sale“.
Spuneam la început că omul poartă în el o dorinţă absolută de recuperare a unităţii primordiale, paradisiace, şi că extazul ar fi o soluţie de dizolvare a dualităţii subiect-obiect şi de reconectare cu sursa vieţii, fiind o dorinţă de ieşire din limitele conştiinţei individuale. Extazul ar fi în acest sens un adevărat salt ontologic, posibil însă doar prin deconstruirea sau decrearea limitelor impure ale conştiinţei individuale, ale Eului, pentru a ajunge la fondul nostru intim şi originar care este vidul, golul, singurul care-ţi permite contopirea şi fuziunea cu sursa primordială, cu veşnicia cea de dinainte de cunoaştere, de timp, de moarte.
Dacă, aşa cum spuneam, destinul omului e intrinsec legat de refacerea unităţii primordiale în absenţa căreia omul nu-şi poate afla echilibrul, dezechilibrul nefiind decât expresia pierderii unităţii, „risipirea în mii de cioburi“ al cărei efect este Eul, conştiinţa individuală, atunci parcurgând drumul invers de la efect la cauză, vom putea descoperi adevăratul subiect, subiectul inconştientului, care fiind unul, adică comun tuturor fiinţelor, reprezintă limbajul universal, singurul care ne poate spulbera iluzia conştiinţei separate, individuale făcând posibilă acea comunicare spontană, instantanee, adică fără spaţiu şi fără timp de la „inconştient la inconştient“, relevându-ne astfel dimensiunea Unităţii şi a Identităţii cu sine şi cu lumea, adică dimensiunea nonseparabilităţii şi nondualităţii în care are loc fuziunea subiectului cu obiectul şi recuperarea rupturii ontologice.
De altfel, în secolul XX, această viziune a nonseparabilităţii lucrurilor a fost pe deplin confirmată de noua paradigmă a mecanicii cuantice care afirmă că lumea nu poate fi analizată în termeni de realitate separabilă. Dimpotrivă, lumea e văzută ca o entitate coerentă, ca o „ţesătură“ dinamică de evenimente aflate în interacţiune, în care fiecare parte e conectată cu toate celelalte din univers, fiecare parte conţinând totalitatea şi acţiunea uneia exercitându-se asupra tuturor – nonseparabilitate. Acest lucru exprimă, aşadar, o realitate dinamică, organică, nonseparabilă în care distincţiile rigide cu care ne-am obişnuit să operăm, acelea de tipul parte-întreg, subiect-obiect, observator-lucru observat, individ-societate, conştiinţă-materie îşi pierd valabilitatea, se resorb şi devin forme fluide, elastice şi nefragmentare ce descriu procesul unic al unei realităţi curgătoare, nefărâmiţate şi plenitudinale.
Iată, prin urmare, cum noua paradigmă a mecanicii cuantice se apropie mai mult ca oricând de filosofie, de artă, de religie, de mistică, de extaz, respectiv de perspectiva nondualităţii şi unităţii vieţii, a artei de a privi lucrurile într-o manieră fluidă, curgătoare şi nedivizată în care privitorul nu e separat de obiectul privit sau, generic, în care subiectul nu e separat de obiect, ceea ce validează una dintre cele mai vechi şi fundamentale intuiţii şi nostalgii umane, aceea a unităţii originare.
Autor: Ramona ArdeleanApărut în nr. 488