Mihai Goţiu, Afacerea Roşia Montană, Cluj-Napoca, EdituraTact, 2013
Exploatarea minieră de la Roşia Montană comprimă perfect trăsăturile tranziţiei postcomuniste: privatizare împotriva, nu în favoarea binelui public, publicitate agresivă, ignorarea şi intimidarea vocilor critice, aroganţă, condescendenţă, corupţie, furt, meschinărie. Toate aceste ingrediente nu sunt identificabile doar în cazul tranziţiilor postcomuniste; nici pe departe. Sunt conţinute însă în marile proiecte miniere, la nivelul întregului mapamond. Proiecte care au produs tragedii sociale şi ecologice de amploare în Canada, Italia şi nu numai. Deşi firmele private care contractaseră proiectele se angajaseră ferm să reducă poluarea la minimum şi să ecologizeze zonele afectate de minerit, această responsabilitate a fost pasată, prin diferite tertipuri legislative, statelor pe teritoriile cărora se desfăşuraseră respectivele operaţiuni. State care puseseră în paranteză necesitatea de a reprezenta interesele propriilor cetăţeni, acţionând în schimb, prin diferiţi edili locali şi politicieni de prim rang, în calitate de reprezentanţi ai firmei în cauză.
Statul român s-a comportat exact la fel. Redevenţele ridicole pe care le-ar fi obţinut din exploatarea minieră de la Roşia Montană conform proiectului propus de compania canadiană Gabriel Resources, care deţine în proporţie de 80% Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) – 2%, ulterior 4% – nu denotă altceva decât corupţie, şpăgi consistente şi un cras dezinteres faţă de bunul public. Jurnalistul clujean Mihai Goţiu investighează pe larg iţele încurcate ale acestei afaceri care a demarat acum două decenii. Frank Timiş, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender şi acolitul lor canadian Stephen G. Roman au fost cei care au iniţiat, cu ajutorul statului român, demersul. Dacă Talpeş şi Tender fac parte din categoria „norocoşilor“ tranziţiei, îmbogăţiţi peste noapte prin intermediul unor privatizări obscure şi cel puţin contestabile, măcar moral, dacă nu legal, aspect de care s-a avut grijă cu asupra de măsură – Timiş a fost plasat în anii 1980 de Securitate în Australia ca parte a unei reţele de traficanţi de droguri menite să accelereze din interior descompunerea „capitalismului putred“. În cazul în care nu ştiaţi, Securitatea s-a ocupat şi cu astfel de măsuri, pe care Ceauşescu le considera apte de a promova interesele internaţionale ale României. Tătăl lui Stephen G. Roman a aflat de zăcământul de la Roşia Montană în aceeaşi perioadă, fiind invitat, alături de o echipă de experţi canadieni, pentru a trasa planul unui reactor nuclear românesc.
După 1989, beneficiind de complicitatea statului român, care nu i-a reîmproprietărit pe cei cărora le fuseseră confiscate terenurile de la Roşia Montană după 1948, tergiversând situaţia în favoarea controversaţilor afacerişti – presiunile în favoarea exploatării cresc. Apare o lege specială a minelor, menită să faciliteze proiectul RMGC. Încep să se facă presiuni asupra roşienilor circumspecţi, care nu acceptă alternativa companiei de a îşi vinde casele şi a se muta. Cei care au făcut-o, ajungând pe la periferiile din Alba Iulia, regretă: au rămas fără sursele tradiţionale de venit, au fost întâmpinaţi cu reticenţă de noii vecini, suspicioşi, pe fondul crizei economice, că îşi vor pierde locurile de muncă în favoarea „milionarilor“ de la Roşia Montană, nu s-au adaptat, contrar temerilor amintite, la cerinţele pieţei muncii de la oraş şi au ajuns să îngroaşe, debusolaţi, rândurile lumpenproletariatului. Se investesc multe milioane de dolari în mass-media, care insistă obsesiv asupra „miilor“ de locuri de muncă generate de exploatare (în realitate câteva sute, şi acestea, majoritatea, pe o perioadă de 2-3 ani) – uitând cu nonşalanţă faptul că mult mai multe locuri de muncă (agricultură, turism) s-ar pierde pe întreg perimetrul afectat, considerabil mai mare decât exploatarea propriu-zisă. Poziţiile contrare au fost constant eludate; atunci când, pe fondul indignării generale, au reuşit să îşi facă simţită prezenţa, au fost marginalizate şi bagatelizate. Tehnici de manipulare eficiente şi agresive, limitate însă de amploarea pe care a luat-o în ultimii ani informarea din mediile alternative, cum ar fi reţelele de socializare virtuală.
Să nu uităm un aspect crucial: în ciuda propagandei oficiale, aflată astăzi, temporar, în defensivă, nimeni nu se pronunţă împotriva unei exploatări raţionale a aurului din regiune. Alături de numeroase alte metale preţioase, care ar urma însă să fie distruse de metoda rudimentară şi periculoasă propusă de RMGC: utilizarea cianurilor. Astfel, patru munţi ar urma să fie distruşi, pentru a face loc unui enorm bazin de decantare, cel mai mare din România. Riscurile, nu numai pentru locuitori şi pentru mediu, ar fi imense. Să ne amintim doar de tragedia de la Certej, din 1971, când un astfel de baraj, incomparabil mai mic, a cedat, omorând zeci de oameni. Presa comunistă a muşamalizat evenimentul. Şi tot comuniştii au început exploatarea pe scară largă a aurului de la Roşia Montană. Tot cu riscuri enorme de mediu şi tot în absenţa consimţământului locuitorilor. Dar de la ce se întâmpla înainte de 1989 la Roşia Montană şi ce se întâmplă astăzi e cale lungă.
Riscurile nu sunt numai ecologice şi locale, ci ţin şi de economia românească în ansamblu. Goţiu trimite la aşa-numita „boală olandeză“, datorată unui (aparent) exces de prosperitate. În anii 1960, descoperind importante zăcăminte de petrol şi gaze naturale în Marea Nordului, olandezii s-au confruntat, la câţiva ani după demararea exploatărilor, cu un paradox: scădere economică generalizată. De ce? Deoarece surplusul economic generat de petrol şi gaze naturale a contribuit la aprecierea monedei naţionale, descurajând astfel exporturile. Sigur, cazul Olandei nu este neapărat comparabil cu exploatarea preconizată la Roşia Montană, unde doar 4% din profit ar fi încasate de către stat, acesta urmând să suporte de asemenea şi costurile ecologizării zonei sau ale unui eventual accident. El exemplifică însă, la modul general, capcanele ascunse ale goanei iraţionale după profituri rapide şi sigure în domeniul resurselor naturale.
Pe deplin justificat, Ungaria şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu un astfel de proiect. În anul 2000, în urma cedării unui baraj de lângă Baia Mare în care se aflau ape reziduale şi cianuri, utilizate tot pentru o exploatare auriferă, substanţele toxice au ajuns în marile râuri din nord-vestul ţării, ulterior în Tisa, Dunăre şi Marea Neagră. Pentru mediu rezultatele au fost catastrofale.
Chiar şi cota parte de 4% (sporită, pe hârtie, la 6%, în 2013) care ar reveni României în urma exploatării cu cianuri de la Roşia Montană este extrem de incertă. Asta deoarece Gabriel Resources este o companie offshore, specializată în evaziuni şi inginerii financiare menite să cumuleze toate avantajele statelor în care aceasta are sedii: Canada, Insulele Barbados, Olanda, Insulele Jersey, România. „În Canada nu există legi prin care să fie reglementate activităţile companiilor miniere în afara ţării, în Barbados taxele se reduc la plătirea chiriei unui apartament/ cutii poştale, în Insulele Jersey taxele de tranzacţionare sunt inexistente, iar în Olanda există cea mai bună legislaţie care apără marile corporaţii atunci când ajung să se judece cu statele“ (p. 20).
În 2011, după o pauză de aproximativ zece ani, RMGC a reluat în forţă negocierile cu statul român pentru demararea exploatării. Numeroşi jurnalişti au fost mituiţi, prin excursii luxoase în Noua Zeelandă, pentru a observa, „pe viu“, cât de lipsite de riscuri sunt astfel de proceduri de extragere a aurului, excursii având, evident, trasee fixe. La fel, numeroşi politicieni s-au transformat în propagandişti ai companiei. Fostul preşedinte Traian Băsescu, după ce a prezentat la televiziune forografii personale din care ar fi trebuit să rezulte că exploatarea preconizată nu era chiar atât de mare, fotografii care s-a dovedit ulterior că nu au fost făcute la Roşia Montană – a lansat o altă manipulare publică: numai RMGC ar dispune de fondurile necesare ecologizării zonei. Statul român, strâmtorat de criză, nu îşi permite astfel de cheltuieli. Ceea ce este fals de la un capăt la altul: statul român alocă fonduri speciale în acest sens, numai că acestea sunt deturnate abil de către baronii locali.
În sfârşit, înclin să cred, alături de autor, că proiectul minier de la Roşia Montană nu va demara niciodată. Nu neapărat din cauza amplelor proteste de stradă din toamna lui 2013, care au demonstrat că România nu este chiar atât de lipsită de o societate civilă autentică pe cât părea. Chiar şi aşa, îşi va fi atins în mare măsurã ţinta, constând în speculaţii la bursa internaţională. În momentele în care exploatarea pare că vă demara, beneficiind de o conjunctură politică propice, preţul acţiunilor Gabriel creşte de câteva ori, putând trece de opt dolari. Ulterior, preţul acţiunilor se prăbuşeşte, ajungând chiar şi la un dolar şi jumătate. Aceste uriaşe fluctuaţii de preţ sunt atent regizate: înaintea declaraţiilor oficiale, canalele de comunicare informale pornind de la Bucureşti transmit semnale potrivite „prietenilor“ canadieni, care ştiu exact când să cumpere, respectiv când să vândă acţiuni. Toată lumea e mulţumită. Lumea bună, evident. Pentru care cealaltă lume nu există, sau există doar ca o permanentă confirmare a statutului privilegiat pe care îl deţine. Jurnaliştii care îşi merită numele nu trebuie să se lase niciodată cumpăraţi de lumea bună. Pentru că esenţa jurnalismului este dată de criticarea puterii şi de disocierea permanentă în raport cu aceasta: „Rămâneţi cu garda sus atunci când ceea ce vă oferă/ prezintă un jurnalist seamănă prea mult cu povestea oficială, dar şi când sunt prea multe similitudini cu propriile voastre convingeri. Acestea sunt primele semnale că cineva încearcă să vă manipuleze. Un jurnalist nu are de ce să vă prezinte ceea ce ştiţi deja (cu excepţia cazului în care vă aflaţi într-o minoritate, fiind printre cei puţini care ştiu acel lucru – situaţie în care, de fapt, materialele lui nu vi se adresează direct, ci unor alte persoane). Asta nu înseamnă că povestea oficială trebuie să dispară sau să fie blocată în mass-media. Povestea oficială reprezintă însă doar începutul muncii de jurnalist, nu scopul şi finalitatea ei. Verificarea şi contestarea poveştii oficiale fac diferenţa între un jurnalist şi un agent comercial, un purtător de cuvânt sau un PR-ist, între o instituţie de presă şi o agenţie de publicitate. Şi îl poziţionează pe jurnalist acolo unde îi este, în mod normal, locul, în societatea civilă, şi nicidecum în preajma puterii – ca un apendice al acesteia“ (p. 225).