Sari la conținut
Autor: EMANUEL MODOC
Apărut în nr. 461

Explorări scabroase

    Ion Buzu, 3 ml de Konfidor, casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013

     

    Dacă Ion Buzu şi-a câştigat o oarecare notorietate în spaţiul românesc (o dovedeşte primirea entuziastă de la recenta lansare de carte din Cluj, urmată de lectura de la „Nepotu’ lui Thoreau“ ), e pentru că volumul său de debut, 3 ml de Konfidor, a câştigat un pariu pe care l-au sesizat şi cititorii clujeni de poezie: evoluţia şi tranziţia de la limbajul şi tehnicile „basa“  la o poezie occidentalizată, trecută atent printr-un filtru mai accesibil pieţei româneşti de poezie. Această deschidere şi privire spre vestul foarte apropiat e dovedită şi de alegerea publicării volumului la o editură românească. 3 ml de Konfidor e un volum (din nefericire) eterogen, cu poeme ce nu pot fi încadrate într-un schelet coerent, fapt ce ar putea dăuna întrucâtva ansamblului. Căci lipsa de organizare internă dă volumului un caracter de fiţuică. O placheţică din care putem totuşi discerne, pe parcursul lecturii, o anumită progresie poetică mai degrabă involuntară: revelaţie-complex-evaziune-trăiri compensative. Sinteza acestei cărţi este edificatoare abia după ce devin transparente principalele obsesii ale poetului. Rezultatul, însă, e departe de a fi unul suficient chiar şi pentru un debut, căci Ion Buzu nu reuşeşte să-şi depăşească modelele pe care şi le asumă pe parcursul volumului.
    Spleen tineresc
    Revelaţiile din volum sunt aproape întotdeauna asimilabile combinaţiilor fetid-scabroase (observate şi de Cristina Ispas) ale unui individ constant subjugat de nevoile fiziologice: „Probabil cu asta mă aleg/ cînd nu iau în seamă nimic din ce se întâmplă în interiorul meu./ Când m-am uitat în closet/ mi s-au bulbucat ochii,/ o, Doamne, e negru, mai negru ca tăciunele!// Trăind la sat, nu obişnuiesc să-mi văd rahatul,/ acesta cade în gaura de cinci metri şi gata,/ înghiţit de abis pentru totdeauna,/ dar în buda asta de la oraş l-am văzut pentru prima dată,/ era negru“ . Asemenea inserţii ale unui imaginar venit dintr-un un cristian găsim la tot pasul, însă acolo unde la un cristian intervenţiile scabroase vin să mascheze şi să diminueze dramatismul, la Ion Buzu, dincolo de senzaţia de visceralitate iniţială (de altfel, un semn bun), ele alunecă rapid în gratuitate: „când ai interiorul distrus, nu mai poţi face un căcat zdravăn,/ frica se aruncă sub craci/ şi-ţi reteză coaiele,/ iar căcatul devine o substanţă confuză,/ pierdută undeva la mijloc,/ prin labirintul maţelor“ , „Am fost mutat la Ciocana/ Sinigur avea şi acolo o gheretă iar cei care vindeau trebuiau să plece/ aşa că m-a pus pe mine în locul lor/ noaptea corturile erau păzite/ era în regulă/ dar într-o dimineaţă simt un miros familiar/ e căcat şi încă unul de om/ cineva şi-a lăsat excrementele în spatele gheretei în care vând“  etc.
    Dincolo de ceea ce vrea volumul să ne ofere, şi anume o experienţă traumatică într-un spaţiu coercitiv în care vocea poetică se simte încorsetată, putem lesne remarca vagi complexe de inferioritate (vizibile prin „specificul de mentalitate“  de care poetul nu a reuşit să se detaşeze total şi prin sensibilitatea accentuată a personajului creat de acesta) prezente şi în volumele congenerilor autorului: „Sunt la curăţat popuşoi./ Sunt copilul obedient./ Voi munci mai repede. Nu voi spune nimic./ În urma mea un tip lucrează încet de tot. Unchiul său îi spune întruna:/ «mai repede băi!/ Uite un popuşoi în urmă! Lucrează ca lumea, cu ambele mâini, mai/ repede!»/ Încerc să mă îndepărtez de vocea asta“ . Acest complex este ascuns bine în spatele unui oarecare spleen tineresc combinat cu un nihilism simpatic, inerente tinerilor trecuţi printr-o adolescenţă post-2000: „Ieşeam noaptea la balcon şi arătam cerului pumnul,/ iar de acolo, de sus, auzeam:/ «aruncă-te odată şi lasă-mă în pace!»/ Zgâriam cerul cu unghiile căutând o scăpare/ din borcanul în care bâzâie muşte,/ din sacul spre care femeile aleargă să-l umple“ .
    Sunt nefericit de evidente, apoi, procedee consacrate, de la reminiscenţele ginsbergiene („Toţi cartofii ăia în saci formau grămezi uriaşe în curte,/ înălţându-se ca un Moloh,/ acest sfinx de amidon şi dextrină şi alcool/ acum aşteaptă să-mi zdrobească ţeasta“ ), până la căderea în epigonism din dorinţa de a-şi valida estetic poezia: „Îmi amintesc de Bukowski cum stătea într-un bar/ de la 6 a.m. pînă la 2 a.m.,/ timp de 5 ani,/ aşteptând să se întâmple ceva,/ dar nimic nu avea loc, doar dacă el provoca ceva./ Intru şi eu aşa într-un bar şi/ beau 2 beri aşteptînd să se ia la bătaie nişte tipi,/ dar nimeni nu a făcut nimic, cu toţii am stat liniştiţi la mesele noastre“ .
    În fine, unul dintre puţinele elemente recuperabile din poezia acestui volum e de regăsit în spaţiul trăirilor vicariante prin care vocea lirică, lipsită de existenţă autentică şi cu conştiinţa dureros de clară că aceasta îi este, de nu imposibilă, atunci cel puţin interzisă, încearcă să se salveze din calea deriziunii. Contemplarea unor scenarii potenţiale întru căutarea unui sens, chiar dacă acestea ar fi false retrăiri, reprezintă elementul cel mai puternic al poeziei lui Ion Buzu. Sinceritatea involuntară a volumului stă în aceste simulacre şi în constatarea eşecului lor: „Văd farurile unei maşini,/ mă ghemuiesc după un copac,/ maşina opreşte la 3 metri de mine,/ aud zgomotul portierei trântindu-se,/ apoi o înjurătură,/ în sfârşit, o crimă – îmi zic,/ poate că tipul vrea să îngroape un cadavru,/ dar nici un cadavru nu a fost scos din portbagaj,/  maşina porneşte motorul şi merge mai departe“ , „cică a avut loc un viol în sat,/ poliţişti şi bandă galbenă de izolare a zonei peste tot,/ oameni în panică,/ unii ascunşi în casă,/ alţii afară verificînd pe oricine intră şi iese din sat./ Ajuns acasă, nu părea să se fi întîmplat nimic“ .
    În contextul ultimelor debuturi poetice din spaţiul autohton, dintre care se pot aminti Spre sud, la Lăceni al lui Ştefan Baghiu sau Trips, heroes & love songs al lui Florentin Popa, volumul lui Ion Buzu pare să piardă atât la capitolul consistenţă şi omogenitate, inerente poeziei lui Ştefan Baghiu, cât şi la cel al noutăţii sau al unui oarecare exotism specifice lui Florentin Popa. E de sperat totuşi că Ion Buzu va reuşi să iasă de sub tutela unor modele poate prea tari (Bukowski pare mai degrabă o piatră de moară decât un model ascensional) pentru o sensibilitate poetică susceptibilă unor revelaţii nihiliste ce ar putea fi fructificate într-un mod mai consecvent. Până atunci, 3 ml de Konfidor rămâne doar un volum ambiţios.

    Un comentariu la „Explorări scabroase”

    Comentariile sunt închise.