Experimentalism fara iesire

Octavian Soviany, „Cinci decenii de experimentalism“ vol. I-II, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucuresti, 2011.

În introducerea antologiei „Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie româneasca actuala“, scuzele modeste ale lui Octavian Soviany în legatura cu legitimitatea teoretica a criticii practicate contrasteaza în mod bizar cu discursul critic erudit. Dupa ce acuza prudent propria lipsa de „profesionalism“ si se recomanda drept un „simplu autor si consumator de literatura, constient de faptul ca, uneori, încercând sa faca, mai mult sau mai putin inspirat critica, face de fapt „poezie“ si ca, vorbind despre cartile altora, vorbeste de fapt despre propriile sale obsesii“, Octavian Soviany concepe o analiza teoretica bine pusa la punct asupra resurselor experimentalismului. Când vine însa vorba de critica aplicata câmpului literar românesc pe o axa cronologica de cincizeci de ani, Soviany devine, mai mult decât un purtator de pronosticuri si sentinte, un teoretician empatic, adica exact opusul a ceea ce îsi impusese sa fie.
Autorul propune de la început luarea în considerare a lucrarilor lui Marin Mincu („Avangarda literara româneasca“ si „Eseu despre textul poetic“) drept cele mai bune repere în studierea experimentalismului românesc si prezinta sumar ideile centrale în jurul carora se construiesc mecanismele de receptare a poeziei actuale împreuna cu diferentele esentiale între avangarda interbelica si experimentele literare care au continuat miscarea: „Lucrarea de fata pleaca de la ideea ca, odata cu sfârsitul anilor ’60/ începutul anilor ’70, se configureaza, în context românesc, o miscare poetica cu caracter experimentalist, care se îndeparteaza de paradigmele modernismului, urmând modelul avangardelor interbelice“. Astfel, avangarda pare ca îsi asuma statutul ideologic bine definit, în timp ce noul experiment acopera tot mai mult problematica estetica a poeziei între nihilocentrism, „gândirea slaba“ si „ontologia mortalitatii“ pe care le denunta Vattimo, modelul „omului apocaliptic“ si revelatia hipermodernismului, unde Soviany surprinde bine resursele noii poezii în modelul uman contemporan. Nu mai e vorba, deci, de curente filosofice consacrate, ci de depasirea acestora în favoarea unei apropieri cât mai verosimile de întelegerea naturii umane ca suma a transformarilor din ultimele cinci decenii, natura aparent haotica si indescifrabila. Încercarea criticului este de a stabili cauzele si metodele prin care se poate traduce astazi poezia în general, poezie ce îsi permite sa construiasca orice fel de iluzie artistica prin oricare mijloace imaginabile. Nu e de mirare ca provocarea îl determina în cadrul discursului sa renunte la presupuneri riscante sau judecati de valoare categorice si sa adopte permanent constructii stilizate si rationamente tehnice.
Impartialitate si obiectivitate
Marin Mincu spunea despre autor ca „este cunoscut, mai ales dupa 1989, ca un critic pe deplin format, aplicat în primul rând asupra poeziei actuale, cu optiuni ferme si un stil intelectual alert“. Stilul intelectual este, cu adevarat, una din trasaturile fundamentale ale criticii lui Soviany, fapt demonstrat nu numai de impresionantul exercitiu de idei care inaugureaza studiul recent, ci si de aerul închis al discursului critic. Octavian Soviany refuza limbajul degajat sau fluiditatea discursului în favoarea unei sterilitati tehnice. Desi ar putea suna destul de îngrijorator, tocmai acest aspect îi confera criticului specificitatea. Asemanarea în stil cu Marin Mincu este mai mult decât evidenta, iar uneori pâna si judecatile de valoare (bine mascate de demersul teoretic) seamana pâna la confuzie, lasând impresia de impartialitate si obiectivitate prin limbajul intelectualizat incurabil si tendinta de a oferi interpretari categorice în dualitatea unei sentinte estetice: „caci în viziunile lui Cezar Ivanescu extinctia este omniprezenta, ele sunt, în concordanta cu orizonturile nihilocentrice ale experimentalismului, thanatofile si thanatocratice, iar moartea detine aici locul conferit de „fizicienii“ Greciei antice, aerului, apei sau focului, reprezinta principiul din care toate se nasc si în care se întorc toate, matricea cosmica, înzestrata, asemenea indicei Kali“.
E adevarat ca toate aceste modalitati retorice cântaresc la un moment dat în defavoarea cursivitatii si a usurintei în receptare, însa sunt o solutie practica pentru a lasa impresia unui studiu lucrat în registre academice incontestabile. Intentiile sunt uneori aproape de neghicit în demersul critic tocmai datorita tensiunii dintre interpretare secventiala, teorie literara si limbaj grandilocvent: „Odata cu disiparea fantasmelor create de jocul liber al imaginatiei, actantul liric renunta, asa cum se poate vedea, la toate veleitatile sale faustice, fiind redus la dimensiunile eironului, care ia act de precaritatea propriei sale conditii, iar aventura vizionara tinde sa se transforme în bufonada. Caci lirica lui Ursachi este produsul unei fiinte duale, al carei apetit demiurgic, preluat din retorica romantismului si a modernismului timpuriu e egalat doar de tendinta ei permanenta de a se autozeflemisi si de a-si denunta la tot pasul propria impostura“.
Criteriul experimentalist
Odata cu trecerea la analiza optzecismului însa, critica devine mult mai consistenta în judecata si în aprecieri diferentiate. Problema care aparea pâna acum de fapt în discutie este daca nu cumva miza lui Octavian Soviany se construieste în jurul unei discutii critice aprinse sau a judecatilor de valoare categorice. „Cinci decenii de experimentalism“ se vrea, cel mai probabil, un studiu reprezentativ nu pentru relevanta axiologica a poetilor inclusi, ci pentru implicarea lor în procesul poetic experimental. Este perfect normal ca modul de abordare sa fie atât de tehnic si aplicat, tocmai pentru ca încearca sa exploreze importanta experimentului si subliniaza inovatia conceptuala sau stilistica pe care o aduc poemele. Astfel, Mircea Cartarescu este „cel mai prestigios dintre poetii cotidianului, ce au meritul de a fi readus poezia cu picioarele pe pamânt, eliberând-o din chingile lirismului metafizic si ale abstractionismului“, iar Alexandru Musina este un „teoretician al „realismului senzorial“ si al „noului antropocentrism“ s…t cu un desavârsit simt plastic“. Cursivitatea compendiului se traduce acum tocmai prin sintaxa evenimentelor literare. Permanenta reîntoarcere la primii poeti ai experimentalului devine tot mai incitanta („lipsite de luxuriantele cromatice si de efectele de lumina «speciale» din lirica lui Dimov, viziunile lui Viorel Muresan sunt dominate de invazia negrului si a umbrei ca si de obsesia materiilor tenebroase“; „fara tehnicismul unui Bogdan Ghiu, Stratan creeaza sugestia unei lumi devorate de cuvinte“). Referitor la „Poezia româna actuala“ a lui Marin Mincu, Octavian Soviany spunea ca „orice antologie este expresia unui anumit gust si al unui anumit mod de a percepe poezia“, deci cautarea unei alte motivatii interne decât dorinta autorului de a-si stabili propriile reguli de organizare a poeziei românesti contemporane ar fi total inutila. Cu atât mai mult cu cât reperele teoretice si discutia pe marginea experimentalismului sunt un câstig important pentru critica momentului. Stilul analitic prin excelenta se regaseste si în al doilea volum, centrat pe curentele recente. E vizibila aici o schimbare de atmosfera. Discursul capata mai multa siguranta pe domeniile nouazecistilor si ale douamiistilor, desi granitele ideologice sunt tot mai greu de trasat. Daca intoxicarea cu repere ale gândirii occidentale a fost o regula a clasificarii formelor conceptuale pâna la poezia anilor ’90, acum Octavian Soviany se vede nevoit sa revigoreze tonul erudit, preferând pronosticuri timide si analize empirice: „oricum, mai convingatoare decât în volumul de debut, poeta face, cu «Tinuturile sudului», un pas important spre maturizarea artistica“ (Andrei Rotaru), „deocamdata, «Un anotimp în Berceni» se integreaza organic în lirica de pâna acum a autorului, iar schimbarea de voce e destul de timida“ (Claudiu Komartin), „unul din campionii de necontestat ai promotiei sale“ (Stefan Manasia).
„Cinci decenii de experimentalism“ este, asadar, un exercitiu de analiza concreta a experimentului. Atât în plan teoretic, cât si aplicat, studiul reuseste sa îsi atinga mizele de a nu judeca prematur un fenomen literar înca greu de definit, categorisit si îndosariat – si care se pare ca e departe de a-si fi consumat toate resursele. Salutam si noi, pe urmele lui Marin Mincu, „prezenta benefica“ a lui Octavian Soviany  în „atât de ciudata stirpe a literatilor actuali!“.