Îmi aduc aminte, după 75 de ani, de dimineaţa zilei de 18 septembrie 1939. După mai puţin de două luni aveam să împlinesc 16 ani. Trăisem ca toţi euforia marii împliniri din 1918 şi-mi petrecusem copilăria şi începutul adolescenţei sub impresia reuşitei proiectului unităţii şi al instaurării în lume a unui climat al păcii. Lucrurile au început să se tulbure mai ales pe la mijlocul deceniului al patrulea, sub impactul agresivităţii crescânde a statelor totalitare. Dar, cu toate acestea, trăiam cu impresia unei stări de lucruri statornice. Carol II îşi instaurase regimul său dictatorial, dar în anii ultimi ai domniei sale, cotele de dezvoltare ale ţării indicau un progres evident şi totodată reuşita construcţiei statului desăvârşit în hotarele sale naţionale, şi nu trecuse nici un sfert de veac de la Unirea cea mare.
Primul şoc, deşi încă nebulos, 1-a reprezentat încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, la 23 august 1939, apoi la l septembrie s-a declanşat invadarea Poloniei, aliată a României, pentru ca la 15 septembrie, invadatorilor hitlerişti, să li se alăture cei sovietici. Ceea ce s-a petrecut în noaptea de 17 spre 18 septembrie a însemnat apoi marea cotitură spre noua realitate a războiului de mari proporţii. În dimineaţa zilei de 18 septembrie am asistat la începutul marelui exod al polonezilor, atunci vecini şi totodată aliaţi ai noştri.
Războiul ni s-a înfăţişat deodată în toată duritatea sa. În jur de 100 000 de oameni, soldaţi, dar şi civili, au trecut hotarele care li s-au deschis. România, ameninţată la rândul ei de puterile coalizate la 23 august 1939, n-a luat armele, alianţa neobligând-o în cazul atacului venit dinspre Germania, iar când s-a produs invazia sovietică n-a mai fost cazul, având în vedere dimensiunile dezastrului şi n-a mai cerut-o nici agonizanta Polonie, în schimb, deşi presiunile Berlinului erau foarte mari, România şi-a demonstrat un comportament–model faţă de nenorocirea care lovea o naţiune vecină şi prietenă.
Cu tot riscul, graniţele au fost deschise polonezilor. Ţara s-a declarat neutră, dar a făcut tot ceea ce putea pentru a ajuta în marginile posibilului de atunci, manifestând curaj şi chiar îndrăzneală. Soldaţii şi ofiţerii au fost primiţi, trebuind însă să accepte dezarmarea. Zeci de mii de militari au trecut în România. Cei mai mulţi dintre ei şi-au putut urma drumul spre ţările aliate – Franţa şi mai ales Anglia – ieşind din ţară cu forme legale, ori prin tolerarea evaziunii. Militarilor li s-au asigurat de cãtre autorităţile române alocaţii, cifrate la 300 de lei pe zi pentru generali şi 200-270 de lei pentru ofiţeri, Ministerul Apărării Naţionale primind sarcina de a se îngriji de militarii refugiaţi.
Întreaga conducere a Poloniei a ales să se refugieze în România. Aici i s-a acordat respectul cuvenit, având doar condiţia de a nu desfăşura activităţi politice pentru a se evita reacţiile Germaniei naziste. Preşedintele Moscicki a fost găzduit iniţial la Bicaz, iar apoi la Craiova în Palatul Mihail, astăzi Muzeul de Artă. La 25 decembrie s-a organizat apoi refugiul preşedintelui la Berna. Cu o zi mai înainte, el a mulţumit guvernului român pentru ospitalitatea ce i se oferise lui, familiei sale, guvernului polonez şi „populaţiei refugiate“.
Alocaţii au fost acordate demnitarilor polonezi, soţiilor şi copiilor lor. Mareşalul Rydz Smigly a fost găzduit iniţial în Palatul Jean Mihail din Craiova, iar apoi, din motive de sănătate, s-a mutat la Dragoslavele în judeţul Muscel. La Craiova, el a fost găzduit împreună cu cinci ofiţeri, şase civili, şase şoferi şi un mecanic (venise cu trei maşini). Soţiei sale i s-a înlesnit plecarea la Paris la l noiembrie 1939, iar mareşalul va putea şi el să părăsească România, Berlinul fiind pus în faţa unui fapt împlinit. Dintre foştii înalţi demnitari polonezi, unul singur n-a putut să-şi urmeze activitatea peste hotare, losif Beck, care a murit la Bucureşti la 6 iunie 1944, de ziua debarcării!
Ceea ce a fost deosebit de impresionant a fost exodul a zeci de mii de civili care au trecut prin graniţa deschisă căutând să scape din cleştele celor doi invadatori ai patriei lor. Era mai mult decât un refugiu. Era o fugă disperată, fiecare cu ce a mai apucat.
Maşini luxoase, dar şi biciclete, căruţe trase de un cal, camioane ducând o varietate de pasageri, totul într-o dezordine cumplită, străzile fericitului Bucureşti din acea vreme fiind copleşite de această afluenţă umană uriaşă. Era imaginea concretă, necruţătoare a războiului care abia începuse.
Autorităţile vremii au făcut tot posibilul pentru a face faţă unei situaţii deosebite. Dar importantă a fost şi atitudinea românilor, care au înţeles să vină în ajutorul refugiaţilor cu tot ce puteau, „cu bunăvoinţă şi cu o grijă deosebită“, cum constata atunci în scris monseniorul Cassulo, nunţiul papal. S-a oferit găzduire şi de asemenea refugiaţii erau invitaţi la masă, căutându-se să se contribuie la atenuarea cumplitului şoc pe care îl suferiseră. Mulţi au trecut prin România, căutându-şi azil mai departe, dar unii au rămas pe loc alăturându-se polonezilor din generaţiile anterioare pentru care teritoriul românesc fusese loc de adăpost.
Semnificativă a fost şi grija purtată copiilor – în localităţile în care au fost stabiliţi refugiaţii, mai ales în Oltenia, au fost create săli de clasă în care se făceau cursurile în limba polonă, şcolile româneşti cedându-le o parte din spaţiile lor. La Craiova a fost organizat şi un liceu în limba polonă. Mulţi tineri polonezi vor rămâne sau reveni în România pentru a-şi urma studiile, în ansamblu, a fiinţat atunci un moment de solidaritate umană şi de prietenie, care, trebuie spus, n-a fost uitat, mai ales de cei ce au trecut prin această încercare.
Un capitol semnificativ l-a reprezentat şi înlesnirea ce a fost făcută nu numai pentru trecerea unor documente ale guvernului spre aliaţii săi occidentali, dar mai ales destinul pe care 1-a avut tezaurul polonez. A fost organizată o trecere-fulger a acestui tezaur prin teritoriul României spre Constanţa, unde a fost îmbarcat şi a ajuns cu bine la adăpost, iar trei tone de aur rămase încă în spaţiul românesc, au fost ocrotite ca şi tezaurul nostru propriu, iar în 1947, după război, au fost restituite Poloniei. O comparaţie cu trista soartă a tezaurului românesc dus în Rusia în vremea Primului Război Mondial este de făcut!
Dar rândurile care preced au la temeiul lor o frumoasă acţiune a Institului Cultural Român din Varşovia, consacrată momentului din septembrie 1939. Prezenţa guvernatorului Băncii Naţionale a României, academicianul Mugur Isărescu, a fost importantă, ca şi comunicarea pe care a fãcut-o publicului. De asemenea, am încercat să evoc amintiri personale, în afara faptelor pe care le-am prezentat ca istoric; în luările de cuvânt, au fost evocate aspecte ale acelui moment, unele luări de cuvânt fiind ale celor implicaţi, polonezi şi români. După 75 de ani s-a dovedit că mai există o amintire a ceea ce s-a întâmplat atunci. Participarea din partea poloneză la reuniune a arătat că mai fiinţează o sensibilitate faţă de evenimente devenite între timp istorie. Timpul n-a scos din memoria colectivă a încercatei naţiuni poloneze acele zile teribile, într-adevăr de neuitat. Mărturisesc că am avut şi un sentiment de mândrie, pe undeva rar prezent în ultima vreme, pentru purtarea pe care am avut-o atunci noi, românii, faţă de o ţară prietenă şi mai ales faţă de oameni nefericiţi loviţi de soartă. Cinste nouă sau mai bine zis cinste celor de atunci!
Autor: Dan BerindeiApărut în nr. 488