Exhibiţionism şi schizofrenie în telerealitatea românească

Politicul si mondenul in campania electorala: un singur râu de imagini. Exhibitionismul a devenit si o metoda de a face politica, mai ales in campania electorala, spectacolul monden si cel politic se unesc devenind un singur râu de imagini care curge neincetat spre un public care saliveaza fascinat. Monica Columbeanu a devenit imaginea, in sens de PR, a candidatului la prezidentiale Nati Meir care momea oamenii pentru a strânge semnaturi pentru candidatura sa.
Nati Meir, un Obama de România, cum se autointitula, s-a lansat in campania pentru Prezidentiale cu sloganul „O vrei pe Monica? Voteaza pentru Nati Meir“. Corneliu Vadim Tudor, maestru al discursului amestecat cu metadiscursul spunea, pe jumatate ironic, atunci când a prezentat-o pe Oana Zavoranu ca si consilier de imagine in campania de la alegeri parlamentare: „Va dati seama ca nu o vom pune sa care bannere sau sa lipeasca afise cu bidineaua. Ea arata bine si vorbeste bine. Nu trebuie sa faca nimic special. Trebuie sa stea cum sta acum lânga mine si sa zâmbeasca frumos. Si nu ne mai trebuie nicio campanie electorala, la un popor care este avid de frumusete“, a afirmat liderul P.R.M. In perspectiva, spunea Vadim atunci1. Putin a lipsit ca Oana Zavoranu sa devina parlamentar de Bucuresti.
Protejarea vietii private a devenit doar o jalnica simulare, paparazzii sunt deja fotografi de familie.
Publicul din România este un avid consumator de programe legate de viata personalitatilor, dar manifesta o atitudine culturalista, adica spune ceea ce stie ca este dezirabil social. Doar putin peste 30% dintre respondenti considera ca publicul din tara noastra doreste sa vada scandaluri la televizor, in timp ce 27% dintre intervievati recunosc ca ar fi interesati de viata personala a politicienilor, iar 15% sunt interesati de viata personala a vedetelor – proportii modeste daca tinem cont de interesul ridicat pentru evenimentele mondene. Mai convinsi de faptul ca românii vor sa vada scandaluri la televizor sunt tinerii sub 35 de ani (55%), iar cei mai putin convinsi sunt respondentii de peste 65 de ani (18%). In acelasi timp, intervievatii cu studii superioare considera ca acest lucru este adevarat in mai mare mãsurã – 55% vs. 23% dintre persoanele fara studii sau cu studii elementare. Aceasta opinie se regaseste in rândul transilvanenilor, banatenilor si moldovenilor in mai mare masura decât in rândul persoanelor din Sudul tarii.
Comportament contradictoriu
si atitudine duala
Termenul de atitudine duala este o expresie mai blânda pe care o folosim ca sinonima cu ipocrizia.
In acest context in care singurele evenimente cu o patrundere uniforma si extinsa in rândul diverselor categorii de populatie sunt cele mondene si cu potential conflictual, o majoritate covârsitoare a respondentilor considera ca rolul televiziunii ar trebui sa fie educativ – 98%. Aceasta opinie se regaseste in proportii similare in rândul tuturor categoriilor de populatie.
Respondentii sunt de parere insa ca telespectatorii pot decide singuri daca o emisiune merita sa fie urmarita sau nu – 94%. In acelasi context, 82% dintre intervievati sunt de parere ca televiziunile sunt dispuse sa difuzeze orice de dragul audientei (opinie mai raspândita in rândul persoanelor sub 50 de ani si a celor cu studii superioare, precum si in rândul celor din mediul urban) si ca televiziunile din România tind sa exagereze toate subiectele pe care le prezinta – 76%, opinie regasita in masura mai mare in rândul respondentilor cu studii superioare, precum si al celor din mediul urban.
Majoritatea respondentilor considera ca statul ar trebui sa intervina pentru a opri difuzarea emisiunilor care aduc atingere bunului gust, iar 71% cred ca publicul român are un nivel de educatie scazut. Femeile cred in masura mai mare in necesitatea interventiei statului, la fel si vârstnicii de peste 65 de ani. Persoanele cu studii superioare se opun, in schimb, in cea mai mare masura acestei idei.
Mai mult, 65% dintre români considera ca televiziunile din România manipuleaza, nu informeaza, insa, in mod paradoxal, mai mult de jumatate declara si ca televiziunile nu au nicio vina pentru ceea ce arata, ci este o cerere a publicului.
Doar patru din zece români sunt de parere ca stirile mondene sunt mai interesante decât cele politice sau de alt tip, cu toate ca rezultatele prezentate anterior sugereaza ca aceasta ar putea fi o subestimare. Peste 30% dintre respondenti considera ca publicul din tara noastra doreste sa vada scandaluri la televizor, in timp ce 27% dintre intervievati recunosc ca ar fi interesati de viata personala a politicienilor, iar 15% sunt interesati de viata personala a vedetelor – proportii modeste daca tinem cont de interesul ridicat pentru evenimentele mondene.
Mai convinsi de faptul ca românii vor sa vada scandaluri la televizor sunt tinerii sub 35 de ani (55%), iar cei mai putin convinsi sunt respondentii de peste 65 de ani (18%). In acelasi timp, intervievatii cu studii superioare considera ca acest lucru este adevarat in masura mai ridicata – 55% vs. 23% dintre persoanele fara studii sau cu studii elementare. Aceasta opinie se regaseste in rândul transilvanenilor, banatenilor si moldovenilor in masura mai ridicata decât in rândul persoanelor din sudul tarii.
Desi subiecte de tipul scandalului dintre Oana si Pepe sau divortul dintre Irinel si Monica Columbeanu se bucura de numeroase aparitii atât in presa scrisa, cât si la numeroase posturi TV, oamenii considera ca astfel de evenimente ar trebui sa ramâna private; 85% dintre respondenti impartasesc aceasta parere contrar cu doar 13%, procentul celor care spun ca subiecte ca acelea mentionate mai sus ar trebui sa fie facute publice. Sub aspectul vârstei si al educatiei, categoria celor care impartasesc o pozitie pro-publicitate este mai puternic reprezentata de persoane peste 65 de ani (25%), cu studii elementare (28%), in timp ce dintre cei care prefera anonimatul unor astfel de intâmplari, o pondere mai ridicata o au cei cu vârsta cuprinsa intre 18-35 de ani (92%) si care au  studii superioare (92%).
Ca sociologi, nu spunem ca oamenii mint, probabil multi dintre ei se insala sau traiesc si reusesc sa gestioneze unele contradictii. Oamenii traiesc o pseudorealitate, un amestec de fictiune si realitate unde se descurca destul de greu. Sunt mai multe softuri pe care le apeleaza in functie de nevoi. Nu mai sunt stapâni pe propriile criterii, nu mai au un sistem de valori care sa le defineasca un profil distinct in grup sau o imagine despre sine. De fapt, avem multe elemente pentru o schizofrenie sociala.
Schizofrenie sociala – când
imaginarul si realitatea se amesteca
Unii jurnalisti ma intreaba, cu speranta ca suntem normali, daca acest lucru se intâmpla si in Anglia sau alte tari europene. Altii intreaba asta cu iz polemic, incercând sa spuna ca am descoperit si noi ceva ce stia toata lumea, ceva implacabil, un fel de necesitate istorica la care nu ai cum sa te opui. E adevarat, cultura de consum si divertismentul nu sunt inventiile noastre. In fond ar putea nici sa nu ne intereseze ce fac altii, viata noastra este aici, pe noi ne doare ce se intâmpla cu noi si cu patria copiilor nostri. E adevarat, spunea Michel Maffesoli, visele ii fac pe copii sa creasca si visele colective fac o societate sa existe si sa evolueze. Dar, din când in când, trebuie sa demistificam aceste constructii, cum credea Roland Barthes atunci când a scris Mitologiile sale, pentru ca acest imaginar colectiv, aceasta atmosfera idolatrica nascuta spontan sau nu, este pâna la urma o falsa constiinta. Masele vibreaza tot pe principii iconologice („iconologie“). Toate aceste reprezentari accentuate acum de televiziuni sau de internet trebuie analizate si cred ca merita atentia cercetatorilor. Formele arhetipale jungiene pot fi decelate cu siguranta in mitologiile si metaforele care obsedeaza omenirea de la inceputuri pâna astazi. Multe din aceste obsesii se repeta in forme degradate la fiecare generatie, dar indepartarea de cultura clasica pentru timpurile si generatiile de acum accentueaza degradarea acestor mituri care devin doar mituri sau iconuri produse de realitatea noastra inconjuratoare si de timpul vulgar ce ni s-a dat. Se spune ca miturile lumineaza, creeaza un clar-obscur, sunt un felinar in pivnitele sufletului colectiv.
Am luat in studiile citate doua elemente de actualitate mondena (Iri & Moni si Pepe & Oana) si, in trecere, personajul semiimaginar (in sensul ca nimeni nu l-a vazut in timpul celor peste 300 de episoade) fara a incerca sa facem o plasare a lor intr-o ordine metaforica eterna, desi poate le-am gasi locul.
Am incercat mai mult sa circumscriem atmosfera idolatra vulgara, kitsch, de prost gust, ca o sondare intr-un suflet colectiv românesc despre care credem ca s-a imbolnavit. Schizofrenia sociala pare sa fie cel mai bun diagnostic pentru o realitate duala, pe care individul nu o mai intelege, pe care o interpreteaza contradictoriu si care nu ii aduce decât forme degradate de placere. Mai multe simptome completeaza tabloul descris de cercetarile invocate legate de monden si de trairile suscitate de acesta. Indivizii manifesta o tot mai evidenta retragere sociala si o pierdere a interesului pentru actiune sociala. Nici macar protestul nu mai reuseste sa mobilizeze oamenii, sindicatele sunt pe jumatate moarte, iar apatia domina spectacolul public. Studiile demonstreaza o lipsa de motivatie in planificarea viitorului, dar si o sugestibilitate foarte mare, trasaturi pe care le intâlnim de asemenea in cazul schizofreniei. Sa nu mai vorbim si de ambivalenta sentimentelor sau de tulburarile afective ca elemente constitutive ale unei derive sociale de factura schizofrenica.
România reala pe care o invoca unii ziaristi sau politicieni se pare ca a pierdut contactul cu realitatea, adica nu mai are tocmai trasatura ei de baza prezumata de acestia: realismul trairii si accesul direct la cunoastere. Trairea ei nu este una autentica, ci e o existenta prefabricata din fantasme, mituri degradate si iluzii de toate felurile. Saraca si abandonata de elita ei, România reala este sufocata de fantasme si imaginar degradat. Devine tot mai mult o eticheta, devine tot mai ireala. Myth-maker-ii din politica sau din industria divertismentului stimuleaza inca, prin socuri emotionale, un corp social tot mai inert, o populatie hipnotizata de tubul catodic.