Cristian Teodorescu, „Medgidia, orasul de apoi“, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2009, 280 p.
Cel mai recent volum semnat de Cristian Teodorescu are de-a face, doar accidental, cu anul 2009. „Medgidia, orasul de apoi“ se numara printre marile carti din proza româneasca. Colectia de biografii si intâmplari dobrogene este memorabila. Nu folosesc un cliseu, ci arat efectul lecturii. Paginile romanului fostului optzecist se invata pe de rost. Faptele strânse intre coperte seamana cu un album de fotografii care fixeaza identitatea literara a unei lumi disparute. Personaje curioase si smucite reinviaza cu vitalitate sporita. Agitatia târgului medgidian de altadata este amplificata. Bârfele uitate se perinda iarasi, dar cu viteza marita. Scriitorul a reconditionat pozele inalbite, executate de bunicul sau, Stefan Theodorescu – artist-fotograf de la malul Dunarii si personaj indispensabil in toate povestirile cartii –, oferindu-le mai multa culoare si mai multa stralucire decât ar fi avut vreodata. Unul dintre meritele autorului consta in extraordinara sa capacitate de inventie, similara, in cazul de fata, cu cea sadoveniana.
Istorii si Istoria
Doua cronologii se intersecteaza in cartea de fata. Una dintre ele asigura consistenta romanesca. Ma refer la Istoria deceniului al cincilea din secolul trecut. Suprapersonajul, Medgidia, repeta, la scara redusa, problemele politice ale tarii din vremea respectiva: cresterea influentei Garzii de Fier; rebeliunea legionara; discriminarea evreilor; intrarea in razboi alaturi de Germania; arestarea lui Ion Antonescu, urmata de alianta cu URSS; incheierea conflagratiei; speranta ca pacea le va aduce libertate si prosperitate; si, in final, incarcerarea celor considerati „dusmani ai poporului“. Macroistoria devine liantul volumului si, totodata, pretextul dezgroparii povestilor uitate din „orasul de atunci“. Istoriile individuale se desfasoara in tavalugul timpului care nu mai are rabdare sa inlature o lume.
Viata privata nu exista, fiindca destinul personal nu poate fi rupt de evenimentele politice si, totodata, nimeni nu scapa de pacostea zvonurilor. Când soseste in Medgidia sa se capatuiasca, Fanica Theodorescu nu stie ca in tara „legea“ este facuta de „camasile verzi“ si ca licitatia pentru restaurantul garii o câstigase in fata unui prozelit al Capitanului: „Si din câte aflase sefuleasa garii, Stelian era mâna in mâna cu legionarii. s…t când sefuleasa garii i-a spus ca cei care-l batusera pe Fanica al ei erau legionari si ca baietii de pravalie care dadusera foc blanariei erau tot legionari, a intrebat-o Virginica de ce nu chemase seful garii jandarmii, cum il rugase? Pentru ca seful jandarmilor de la Constanta era si el legionar – sau seful cel mare al jandarmilor de la Bucuresti era, a lamurit-o doamna Musica“ (p. 25). Nici sotia cârciumarului nu pricepe de ce Garda de Fier detine puterea si se amesteca in treburile oamenilor, obligându-i pe unii sa suporte masuri aberante de identificare, ca si cum etnia ar insemna focar de molima: „Cum sa-i ceri lui Haikis angrosistul sa-si coasa ceva pe frumusetea aia de palton a lui ? Sau doamnei Lea, doctorita, cu haina ei de blana ?// Dar de ce sa-si coasa steaua pe haina ?“ (ibidem).
Teribila se arata scena in care legionarii arestati sunt trimisti in puscariile din Capitala. Fostii calai ajung victime care pleaca fara a-si cunoaste soarta. Pe peronul garii, detinutii se inghesuie sa strânga hrana oferita cu generozitate de cârciumarul pe care il prigonisera cândva. Rudele celor detinuti isi iau ramas-bun de la acestia, sperând sa primeasca vesti cât de curând. Doar nevasta lui Stelian pricepe ca barbatii au zilele numarate. Disperarea ei elibereaza instinctul de supravietuire, anulând orice diferenta rasiala sau politica: „Ii omoooaara pe toooti! Ii duuuuc sa-i omoare!“ (p. 47).
Desi inlaturata, teroarea legionara a lasat in Medgidia o atmosfera mohorâta. Nimic nu putea fi ca altadata. Razboiul ii forta pe dobrogeni sa se imbrace in negru. Asta nu impiedica totusi gura târgului sa raspândeasca vestile despre cuplurile cu nabadai, ca acela format din birjarul rus Grigori si bulgaroaica Iovanca. Regula mariajului era ca sotul sa-si alerge consoarta si s-o „mângâie“ cu biciusca. La un moment dat insa, femeia a avortat „dupa o fugareala prin curte“ (p. 93). Chinuit de remuscari, barbatul l-a rupt pe „Sfântul Neculai“ si i-a dat voie Iovancai sa-si viziteze parintii. Intoarsa acasa, sotia i-a daruit barbatului un nou instrument coercitiv, dovedindu-i iubitului ca bataia le intareste relatia: „Dar cum Grigori nu voia sa puna mâna pe biciusca, Iovanca a inceput sa-si traga singura pe spate, cu sfichiul, mai intâi incet, apoi tot mai tare“ (p. 94).
Martori ai atâtor evenimente grave, medgidienii traiesc exclusiv pentru interesele proprii. Isi vad de treburile lor, arunca un ochi si prin vecini, insa le lipseste constiinta iminentei catastrofe. Chiar daca simt si observa – cu o sintagma din „Luntrea lui Caron“ – ca sovieticii adusesera, dupa 23 august 1944, o libertate care duhnea, ei nu-si pierd credinta ca tara nu va intra in zona de influenta „rosie“: „Rusii erau comunisti, treaba lor, dar cu cine sa faca in România comunism ?“ (p. 199). Nostalgicii legionari se lasau pacaliti de insemnul electoral comunist, creat parca dinadins sa-i atraga pe simpatizantii Garzii de Fier. Derutati, „camarazii“ se transformau in „tovarasi de drum“: „Chiruta vaduva, cu gândul la soarele sfânt de pe cer pentru care ii murise sotul pe front, luase un teanc de fluturasi «Votati Soarele», de la Nicu Minjina si ii impartea femeilor duminica la poarta bisericii“ (p. 233).
Un prozator-sinteza
Ceea ce face din „Medgidia, orasul de apoi“ o scriere de rangul intâi e maturitatea la care a ajuns Cristian Teodorescu. El a devenit un prozator-sinteza. De la Caragiale incoace, niciun alt prozator n-a reusit sa creeze, in câteva fraze, iluzia ca stim totul despre niste personaje. Exemple sunt destule. Voi alege unul, pentru a ilustra cosmopolitismul asezarii. E vorba de Tefik, crescatorul de curcani: „Acest turc betiv, era faimosul doctor care stiuse tot «Coranul» pe dinafara, unul dintre stâlpii geamiei, pâna acum câtiva ani. Se stia despre el ca bea pe ascuns, dar poate ca asa era soarta lui. Atunci când incepuse sa uite «Coranul», Tefik se trezise in vis cu profetul Mahomed, care-i reprosase ca nu mai tinea minte «Cartea», fiindca tragea la masea. Atunci stâlpul geamiei a ajuns la convingerea ca nu trebuia sa se ascunda, daca lui Mahomed, slavit fie-I numele, nu-i mai placea de el, ii ramânea Kemal Mustafa, profetul laic al turcilor, care n-avea nimic impotriva bauturii, numai sa nu-ti ia mintile“ (p. 39). Scriitura curata, scurta si precisa, reprezinta punctul forte al lui Cristian Teodorescu in fata multora dintre prozatorii postbelici din oricare generatie. Calitatea aceasta n-a dobândit-o acum. O detinea de la debutul cu „Maestrul de lumini“. Dar abia in „Medgidia, orasul de apoi“ i-a descoperit intreg potentialul.
De Caragiale amintesc râsul congestionat, veselia tâmpa si umorul gros, inecat subit de intelegerea dramelor individuale sau colective. Situatia care se inscrie perfect in tiparul mentionat este momentul primelor alegeri parlamentare de dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial. Inconstienti ca „lumea de mâine“ fusese aranjata de comunisti si ca sovieticii aveau grija ca schimbarile sa aiba tencuiala „democratica“, medgidienii isi afuma vigilenta electorala in localul gestionat de Stefan Theodorescu. Iar când localnicii se trezesc din betie, se lumineaza si politic. Simpatizantii taranisti dadeau, fara sa-si dea seama, o petrecere in memoria libertatii pierdute. Exaltarea lor naiva, masurata in cupe de alcool, e strivita de senilele tancurilor Armatei Rosii: „In duminica votului, seara, dupa ce s-au sigilat urnele, taranistii s-au dus sa-si sarbatoreasca victoria la restaurantul din gara. Numarasera oamenii care votasera pentru ei, adica pentru domnul Maniu, voiau sampanie si de bucurie, când s-au ametit erau in stare sa-i pupe si pe ofiterii rusi care stateau la mesele lor obisnuite de lânga usa. Când au vazut ca se incinge petrecerea taranistilor s-au ridicat si au parasit restaurantul toti odata. s…t Când s-au aflat de la Bucuresti rezultatele numaratorii pe tara, cele doua tancuri rusesti din oras au facut o plimbare lenta pe strada principala, cu turela intoarsa, apoi au luat-o pe strada garii, au iesit din oras, iar dupa o ora, când s-au intors, mergeau cu teava tunului inainte si când tancurile ajungeau la câte o intersectie, se opreau si isi rasuceau turela in stânga si in dreapta, ca si cum ar fi adulmecat drumul“ (p. 234 – 235).
Medgidia seamana cu Silistea-Gumesti. E un teritoriu care dispare odata cu vechii locuitori. Acestia din urma conservau memoria locului. Fara ei, tinutul e de nerecunoscut. In vremea literaturii, adica a lui Fanica Theodorescu, a judecatorului, a chelnerului Ionica, a maiorului Scipion sau doctoritei Lea, orasul era familiar. Incheiate evocarile, Medgidia se instraineaza atât de cititor, cât si de cei putini ramasi: „Inainte de a se desparti, in piata de lânga moschee, se uitau dezorientati in jur. Nu mai avea loc in orasul de atunci. Si nu se intrezarea nimic sa le poarte, daca nu sperantele, macar nostalgiile in orasul de apoi“ (p. 276).
In „Medgidia, orasul de apoi“, Cristian Teodorescu demonstreaza ca este un prozator desavârsit, dar nu si un romancier pe masura. Conteaza? Caragiale, cel mai mare prozator român, n-a scris niciun roman.