Everest are un gen nu prea bine definit. E un film de aventuri? Nu chiar, dat fiind procentul prea mare al pierderilor de vieţi. E un film-catastrofă? Prea puţine pierderi. Ne vorbeşte oare despre „prietenie, curaj şi sacrificiu de sine“, ori poate despre „încordarea voinţei în lupta cu vitregiile naturii“? Nu reiese limpede nici asta, nu eroismul şi sacrificiul personal ţin afişul.
Poate că mai lesne ar fi să citim tagul pe care chiar producătorii îl agaţă de titlu, ca pe un fel de subtitlu: „după o incredibilă întâmplare reală“ – precizare importantă de marketing, ce ar trebui să îi dea totodată consistenţă şi o supradoză de dramatism.
Şi, da, este un film de efecte vizuale în 3D. În aceste zile de entuziasm pentru avansul tehnologic al proiecţiei, 3D pare un gen în sine.
Ce mă surprinde însă este nu tridimensionalitatea peliculei, ci demontarea unei legende pe banda tehnologică a industriei de divertisment. Cândva Everest era cucerit doar de persoane exagerat de bine antrenate şi îndelung experimentate, cu un fond personal de noroc şi fără antecedente de predispoziţie la fatalitate. Ele aparţineau unuia dintre cluburile cele mai selecte ale planetei, clubul acelora care au atins vârful cel mai înalt din lume (deşi, după cum s-a observat uneori, un club din ce în ce mai puţin exclusivist, supus, într-un viitor previzibil, unei inevitabile democratizări). Everest reprezenta suprema încercare, era Premiul Nobel care se acorda alpiniştilor. Azi, în acest film şi pornind de la o întâmplare reală dintr-un trecut apropiat pe care filmul s-ar baza, două firme cu nume branduite hipstereşte organizează pentru amatori, contra unor sume importante de bani (65.000 de dolari), ascensiuni pe vârful cel mai râvnit din lume. Pregătirea evereştenilor plătitori de bilet ne încredinţează că bifează criteriile adaptării la condiţii extreme şi posibil fatale şi exersarea în îmblânzirea imprevizibilului, dar cu toate acestea nu ne putem alunga impresia rutinei: nici pentru personaje, nici pentru spectatori. În pofida dificultăţilor reale nemaiîntâlnite ale ascensiunii şi ale caracterului ei unic, amatorii de Everest par sosiţi într-un parc de distracţii (sugestivă îmbulzeala de omenire şi de naţionalităţi de la prima bază) sau într-un clasic program de tabără de supravieţuire, drept care îmi pare că, fie şi exploatând o legendă şi certificat de o întâmplare reală, Everest doar multiplică reţeta francizei Jurassic Park: un areal (aparent) strict delimitat, exotic şi cu un grad de neprevăzut acceptabil, destinat unor extravagante experimente, luându-şi tributul de pierderi dezastruoase (eventual cu o morală ce aşteaptă la ieşirea din parc).
Ar fi interesant să ne întrebăm asupra motivaţiilor pentru care cineva ar plăti asemenea sume (chiar în mod repetat, după cum e cazul unuia dintre plătitori) spre a se supune unor încercări cumplite ce ar putea avea ca rezultat propria anihilare. În această motivaţie stă de altfel şi proiectul filmului. E tentaţia gloriei, desigur, dorinţa de a intra în selectul club amintit, sau poate ideea că a călca pe palma de loc care înseamnă vârful cel mai înalt al planetei e ca şi cum ai pleca pe Lună (aşa compară, la un moment dat, soţia unuia dintre lideri). Dar toate acestea nu oferă o motivaţie suficientă, iar asta transpare explicit chiar în film. Întrebarea e verbalizată de unul dintre personaje, dar cade în gol, fără răspunsul satisfăcător. Răspunsul iniţial, oferit în cor de participanţi, e doar un clişeu – faimoasele vorbe ale colonelului Everest, primul cuceritor al vârfului: „Pentru că există!“. Apoi se ajunge la explicaţii care s-ar dori mai personale. O participantă a urcat deja pe şase dintre cele şapte vârfuri himalayene de peste 8.000 de metri şi şi-l doreşte în palmares, firesc, şi pe al şaptelea, cel mai prestigios dintre toate – just for the record. Un alt participant are un alibi nobil, o şcoală specială de acasă care îi finanţează parţial întreprinderea şi căreia succesul său i-ar insufla speranţă. Un altul, cu bravuri cam maniacale, nu oferă nici o explicaţie, doar surprinzătoarea destăinuire că se află la baza Everestului fără ştirea soţiei (de care probabil că e despărţit?). În cele din urmă nici un participant (şi, până la final, nici cei doi conducători-patroni ai firmelor de adventure) nu pot oferi un motiv valabil, adică autentic: un motiv personal.
Poate că motivul pentru care fiecare se încumetă – cu o anume frenezie suicidală – pe calea unei asemenea „drumeţii“ care îi poate fi fatală, riscându-şi realmente viaţa, este, caz cu caz, depresia. Personajele pot fi descuiate, într-adevăr, cu această cheie, iar încercările lor capătă astfel sens şi context. Amatorii de confruntare cu muntele – cu muntele care, aşa cum remarcă unul dintre lideri, „are mereu ultimul cuvânt“ – au venit într-un parc de distracţii extreme sau, mai precis, într-o clinică terapeutică de lux: Everest – ori, s-ar putea numi la fel de bine, poate chiar mai bine: Depressive Park. Iată, de fapt, adevărata miză, doar că nemărturisită şi s-ar zice că ascunsă chiar de ei înşişi, pentru că nu par vreun moment în contact cu propria realitate internă, deşi psihologia fiecăruia, istoriile de viaţă şi împrejurările concrete în care parvin la escalada vieţii (şi a morţii) lor par să o confirme fără rest. Iar după dezastrul masiv care se profilează deja de la începutul filmului şi pe care tot spectatorul îl aşteaptă, aşa cum îi aşteaptă şi pe dinozaurii din Jurassic să îşi ia obolul de vieţi şi de imprudenţe omeneşti, supravieţuitorii parcă renasc, într-un final triumf al vieţii. Precum personajul cel depresiv-maniacal, listat mai întâi printre primele pierderi, care apoi revine însă, surprinzător, târându-se până la popasul cel mai apropiat, mutilat fizic, dar cu un psihic care ne va zâmbi în cele din urmă din fotografia-epilog. (Interesant, din fotografia supravieţuitorului „întâmplării reale“, ceea ce ne-ar sugera o „readucere la realitate“ şi la viaţă a personajului ficţional).
Konrad Lorenz găsea cândva opt păcate capitale ale omenirii civilizate, unul dintre cele mai frapante fiind moartea termică a simţurilor: omul contemporan trăieşte în condiţii de supraconfort şi suprasecurizare şi a pierdut vechiul sentiment de pericol al strămoşilor, sentiment care îi lipseşte azi în feluri esenţiale. El fie va avea dorinţa de a-l regăsi, fie, mult mai degrabă, va cădea în depresie. Lorenz îşi ilustra intuiţia cu experienţa unei clinici californiene de reabilitare a persoanelor care au supravieţuit unor încercări de suicid, ele fiind reprofilate ca salvamari (baywatch) şi călăuzite aşadar către o activitate ce salvează vieţi – cu riscul pierderii propriei vieţi, o activitate de confruntare cu pericolul de moarte. Rezultatele clinicii în recuperarea acestor pacienţi fiind, se pare, spectaculoase.
Am putea citi sub aceeaşi lupă şi filmul Everest. Schimbând ceea ce e de schimbat: nu Pacificul ca sanatoriu, ci Everestul; nu internaţi salvamari, ci voluntari alpinişti.
