Evenimente, euforii, amărăciuni

Şefa diplomaţiei europene, doamna Catherine Ashton,  s-a deplasat la Teheran, negocierile israelo-palestiniene continuă să fie blocate, Uniunea Europeană a ridicat sancţiunile impuse Cubei. Şi încă ceva: manifestări antiromâneşti organizate în preajma lui 15 martie la Târgu Mureş. Acestea sunt evenimentele importante la care mă voi opri de data asta. Fără importanţă, dar discutabilă rămâne participarea preşedintelui nostru la Reuniunea popularilor europeni de la Dublin.
Ţara arde şi…
dl Băsescu, complet debranşat de la Constituţia României, îşi face timp să meargă la Dublin pentru a participa la reuniunea popularilor europeni. Este în campanie electorală şi a ţinut neapărat să aducă osanale dreptei europene.  „PPE a fost partidul care şi-a asumat criza. A avut forţă, inteligenţă şi determinarea să treacă Europa pe malul celălalt al crizei. Alegerile nu vor fi doar un moment al confirmării că populaţia Europei a înţeles ce a făcut PPE în timpul crizei. Cred că prima misiune a PPE e să se asigure că va câştiga din nou alegerile pentru Parlamentul European. Eu nu văd altă formaţiune politică europeană capabilă că creeze locuri de muncă, să genereze creşterea economică şi să iubească Europa unită“. Rămâne de demonstrat dacă popularii au trecut Europa pe celălalt mal al crizei sau au afundat-o în lacul disperării. Din câte ştiu, planurile de austeritate care au provocat revoltele de la Atena, Roma, Sofia, mişcările indignaţilor cam de peste tot au patentul dreptei aflate la putere, chiar în timpul crizei, în Spania, Grecia, Italia, Ungaria, Irlanda, Portugalia, Bulgaria, Marea Britanie, Germania, Franţa şi chiar în România.  Euforia dlui Băsescu şi amărăciunea românilor s-au întâlnit frecvent în cei zece ani ai domniei sale la Cotroceni, dar mai nepotrivit ca acum nu s-a întâmplat niciodată.
Ardealul opincarilor
În recuzită prăfuită de operetă, demonstranţi ai extremei drepte au bătut din nou străzile Târgu Mureşului strigând „Ardealul, pământ unguresc“ şi „afară cu opincarii din Ardeal“. Nu le-a păsat că mitingul nu este autorizat. Dar la Târgu Mureş se întâmplă astfel de evenimente cu regularitate înainte de 15 martie. De data asta, maghiarii au văzut în evenimentele din Ucraina o şansă de a fi luaţi în seamă pe plan european şi au găsit potrivit să sărbătorească zgomotos readucerea UDMR-ului la guvernare (şi) de dl Ponta.
Pentru cei tineri, mai ales pentru cei care fac politică şi nu cunosc istoria românilor, amintesc un episod pe care ungurii nu îl digeră nici după aproape un secol. În 1919, Béla Kun, cel care a făurit  Republica Sovietică Ungară, a avut nefericita idee să nu-i asculte sfatul generalului francez d’Espčrey şi să pună pe drum armata ungară pentru cucerirea Ardealului. La Budapesta, Béla Kun continua să creadă în ce învăţase la Moscova. Generalul Berthelot află şi informează Parisul despre isprava nesăbuitului. În România, scria acesta, „toţi se întreabă pentru ce pierdem noi timp să-i lăsăm pe unguri să acţioneze“. Nu ştiu când a ajuns depeşa lui Berthelot la Paris, ştiu însă că Guvernul de la Bucureşti a hotărât la 12 aprilie  1919 să trimită armata pe frontiera stabilită la Conferinţa de Pace de la Paris. Ostaşii români au depăşit „linia“, au ajuns la Budapesta şi au arborat steagul României pe Parlamentul ungar. Este posibil ca, în acele vremuri, epuizată de luptele de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, armata română să nu mai fi avut echipamente pentru toţi soldaţii şi unii dintre aceătia, nerăbdători să ajungă  în acele condiţii la Budapesta, îşi vor fi pus în grabă opinci în picioare. Drumul era lung. Speriat, Béla Kun trimite guvernelor român, cehoslovac şi iugoslav următoarea telegramă: „Recunoaştem fără nici o rezervă toate cererile d-voastre teritoriale naţionale“ (Titu Georgescu, România în istoria Europei). Steagul României a fluturat luni bune pe Parlamentul ungar, iar soldaţii români, în cizme sau opinci, nu ştiu când l-ar fi dat jos dacă nu insista Parisul să se retragă pe linia convenită la Conferinţa de Pace. Poate prietenii noştri francezi se gândesc să le dea şi astăzi  ungurilor alte sfaturi bune.
Cu un an în urmă am publicat articolul „Orfanii democraţiei“ din care reiau primul paragraf: „În România, cum ne apropiem de 15 martie încep agitaţiile maghiarilor. Dintr-o înţelegere greşită a rostului integrării noastre euroatlantice, excesele maghiarilor din România au fost şi, se vede, vor mai fi tratate cu spaimă de guvernele mereu descumpănite de la Bucureşti. Spaima să nu supărăm Europa. Un rol nefericit pentru hrănirea acestei spaime îl au mass-media care, fie se inflamează, fie bat moneda: «să fim serioşi, nu iau ungurii în cârcă Ardealul şi îl mută în Ungaria“. Problema nu este ce atitudine să luăm faţă de insistenţa cu care maghiarii din România fac gesturi reprobabile de contestare a autorităţii statului român în Transilvania. Ştim că ei ţin cu orice preţ să impună instituţii regionale cu atribute de stat:  ţinuturi autonome cu însemne de stat, universităţi de stat, învăţământ de stat etc. Dacă am avea o guvernare stăpână pe destinele Statului, acestor tentative li s-ar putea fixa uşor limitele legale prin aplicarea Constituţiei. Fără tocmeală“. Mă gândesc să reiau alte paragrafe din articol în anii care vin.
Doamna Ashton la Teheran, domnul Schultz la Tel-Aviv
Cu un şal negru pe cap, doamna Catherine Ashton, ministrul european de Externe, s-a fotografiat la Teheran, chiar de 8 martie, alături de preşedintele Hassan Rohani. Doamna Ashton a apărut apoi zâmbitoare în toate reportajele de televiziune difuzate după discuţiile domniei sale cu preşedintele Parlamentului, Ali Larijani, şi cu ministrul de Externe, Mohammad Javad Zarif. Înţelegem că a avut motive. Adică a constatat – aceasta era de fapt misiunea – că iranienii îşi respectă angajamentele privind programul nuclear. După cum se ştie, la Geneva,  „Grupul 5 plus 1“ (Statele Unite, Rusia, China, Franţa, Marea Britanie, Germania plus Iranul) a semnat un acord interimar privind îngheţarea cercetărilor pentru îmbogăţirea uraniului în schimbul ridicării parţiale a sancţiunilor economice aplicate Iranului. Să spunem că dubiile încep să se risipească la Washington şi la Bruxelles; la Moscova şi la Beijing, dacă au existat, s-au risipit mai devreme. Nu se poate spune că ele au dispărut la Tel-Aviv. Nimeni nu pare să convingă Israelul de garantarea respectării înţelegerilor de către Iran. Nici măcar preşedintele Obama nu a reuşit în recenta întâlnire cu premierul Netanyahu de la Washington. Nici Martin Schultz, preşedintele Parlamentului European, în pledoaria lui făcută în Knesset: „Avem încă în memorie ameninţările proferate deschis de fostul preşedinte iranian şi nu uităm că, chiar şi recent, reuniunile de la Teheran se închideau cu sloganul «moarte Israelului». În consecinţă, îmi dau foarte bine seama că israelienii se simt ameninţaţi de ideea de a vedea Iranul dotându-se cu arma nucleară. Aceasta nu este doar o ameninţare a Iranului, ci şi a păcii în lume. De aceea, Uniunea Europeană supraveghează foarte strâns aplicarea acordului provizoriu. Asupra unui punct opiniile noastre concordă, vă asigur: Iranul să nu intre în posesia  armei atomice. Noi credem că cel mai bun mod de a atinge acest obiectiv este să recurgem la diplomaţie şi la dialog. Este în interesul nostru, al tuturor, să rezolvăm această problemă pe cale paşnică şi să facem totul pentru o nouă împăcare în Orient“.
Uniunea Europeană ridică sancţiunile impuse Cubei
În primăvara anului 2003, autorităţile de la Havana au arestat, judecat şi condamnat la pedepse severe 72 de dizidenţi şi ziarişti cubanezi, considerându-i „contrarevoluţionari, plătiţi de SUA“. A fost ultima măsură de forţă a autoritarului Fidel Castro înainte de a se îmbolnăvi. Uniunea Europeană a condamnat represiunea, a adoptat o Declaraţie comună şi a luat o serie de măsuri constrângătoare de natură diplomatică printre care cea mai importantă a fost interzicerea contactelor politice la nivel guvernamental. Cu puţin timp în urmă, la 10 februarie, aceste măsuri au fost ridicate pentru a putea fi deschis un dialog necesar normalizării relaţiilor cu Cuba şi pentru a încuraja Havana să continue reformele în domeniul drepturilor omului. Ministrul cubanez de Externe Bruno Rodriguez a declarat că ţara lui „va acţiona într-o manieră constructivă, că principiile de la care se porneşte sunt pe deplin justificate şi că acestea trebuie să constituie jaloanele de referinţă pentru relaţiile noastre“. Aceeaşi doamnă Ashton a zâmbit din nou. Ca la Teheran.