Sari la conținut
Autor: Octavian Mihalcea
Apărut în nr. 463

Evaziuni saturniene

    Ion Mureşan, Cartea de iarnă, ediţia a II-a, Bistriţa, Editura Charmides, 2013, 58 p.

     

    Binevenită reeditarea volumul de debut al lui Ion Mureşan, Cartea de iarnă, loc al manifestării viziunilor însingurate pe un fundal liric ce poate avea acces şi la imaginea plenitudinii. Preponderent, bântuie înstrăinarea prin regiunea poetică, voce taciturnă vestind acute devitalizări. Salvarea va fi nuanţată oniric, ambient propice mult doritelor evaziuni estetice. Meditaţiile sunt însoţite de paradoxurile unui foc rece, colorat. Interioritatea, adecvată ideal „splendidelor grădini ale aurului“, este robită deambulărilor specifice căutării acerbe: „Piară fiecare în averea lui –/ mesele sobre două trei fructe exotice pe platoul argintat/ şi tot atâtea bucurii şi tot atâtea cuvinte/ mişcările ridicole ale tacâmurilor în aerul închis/ şi cuvintele încăpăţânate care nu se mai descojesc/ iar sub fereastra mohorâtă lunecând vedenia veacului:/ o terasă de marmoră întinsă cât o câmpie la capătul căreia/ abia se mai vede un mercenar din ce în ce mai gârbov/ îndepărtându-se/ abia se mai aud paşii lui din ce în ce mai străini“. Din aceeaşi familie spirtuală cu jâlţul verde al lui Mihai Ursachi, jilţul de argint invocat de Ion Mureşan se desparte de abisalitatea vinului, înclinând spre fluide mai echilibrate, mereu orientate spre elanuri imaginare. Exteriorul accentuează ominipotenţa acelor ştiute cinis et umbra, astfel că se impune acest fior concluziv: „rău nu vă fac adevăr nu vă spun/ ci îmi port boala: poemul acesta/ ca un măr acru în gură“. Chagallian, „un copil lunecând printr-o fereastră afară/ pluti un timp deasupra unui cartier mărginaş„, într-o suprarealitate iernatică fin desenată. Materia va suporta mereu rigorile contondente caracteristice destructurării. Regimul nocturn provoacă expresii poetice mutabile, ajungând până la semnificative „urlete de spaimă“. Ermetizarea nu e decât o metodă de escamotare a vremurilor rele: „Spălătură sfântă iată-ţi chipul decupat/ într-o blăniţă de şoarece./ Păstrează semnul: când soarele răsare deasupra măcelăriei/ şi-i de aceeaşi culoare cu pântecele peştelui oceanic/ la fel de bine auzi cu urechea din carne de şold/ cât cu urechea din carne de cap“. La Ion Mureşan sunt detectabile profunde filiaţii cu poetica autorului acelor greu de uitat Amintiri din regiunea de odinioară, Virgil Mazilescu. Dacă la acesta solitudinea lua proporţii absolute („sunt singur am inventat poezia şi nu mai am inimă“), în Cartea de iarnă particularizările ludice mai destind atmosfera dramatică: „Câtă migală câtă migală – exclam – şi cu buze umede/ îmi sărut moartea pe botişor/ sunt singur repede mă ascund într-o piele de cal şi mă urc/ în fereastră/ cei care trec văd într-o fereastră o piele de cal singură/ în sfârşit îmi mai spun dovedesc sentimente mai blânde/ faţă/ de propria-mi nebunie“. Accepţiunea saturniană a versurilor e subliniată de asemenea mesaje terminale: „Atât de singur încât pot să-mi închipui ce aş simţi dacă aş/ săruta un păianjen/ şi pot să-mi închipui că e atâta de frig încât cuvintele crapă/ în gură/  şi pocnesc ca pietrele în pustiu“. Corporalitatea accentuează înfricoşarea, care împarte cadranul existenţial cu anumite momente jucate întru gratuitate, sporind incongruenţele înconjurătoare. Ironia caracterizează o suită de ipostaze ale discursului poetic. Vocaţie incontestabilă, profesarea sistematicelor dezagregări naşte versuri rare: „Trebuie tată să rămâi între lucrurile utile/ eu voi pleca cu nebunii pe malurile râului la cules de/ podbal/ eu trebuie să păstrez memoria în afara ordinii/ învelind-o în nisipul roşu.// Trebuie tată să rămâi între lucrurile utile/ eu voi locui în podul casei voi bea vinul tare/ eu trebuie să exprim acel sunet fantastic de tăios ce se/ naşte/ când numele se izbeşte deasupra lucrului pe care îl/ denumeşte.// Trebuie tată să rămâi între lucrurile utile/ eu voi dansa frumos în vis arătându-mi-se/ felinare umbroase“. Alchimizările sunt vegheate de elocvenţa „trunchiului de alcool“, închipuind morganatice expediţii spre zone intermediare cu specific atemporal. Persistă senzaţia unui peisaj cromatic dedat acutizărilor ritmice surprinzătoare: „Era cald şi copii îşi dezbrăcau sufletele în iarbă/ Lungindu-se lângă trupul femeilor moale ca o limbă de/ bivol./ În vase de bostan bărbaţii aduceau o apă neagră/ Semn al legii anotimpului prielnică spre hotare// Deodată ţipăt întâmplându-se spre apus/ Venea iubita lui cea uitată printre numele cailor/ Cea cu subsuorile înrobite în mireasmă de flaut…/ În ierburi îndepărtate trecea lumina peste verdele fals“. Poemul Izgonirea din poezie constituie addenda volumului, transfigurând realitatea. Viziunile îşi urmează una alteia într-o relaţie ce vesteşte mari expansiuni. Aceste versuri, căzute la cenzură în volumul din 1981, reliefează condiţia artistică într-o lume expusă vernacularului: „Muncitorii ies de la lucru./ Cu mâini dibace rup braţele, picioarele, smulg capul/ poetului./ Le pun în genţile lor./ Acasă nevasta şi copiii se bucură, cranţ, cranţ fac dinţii lor,/ cranţ, cranţ./ În zilele în care muncitorii şi îndrăgostiţii nu găsesc statuia/ poetului spânzurată/ de poarta fabricii/ înjură, îşi manifestă nemulţumirea pentru acest fapt“. Cartea de iarnă a lui Ion Mureşan îşi păstrează şi acum, după 32 de ani de la apariţia primei ediţii, marea viabilitate lirică, sintetizând caracteristicile spiritului juvenil cu metafizicul pulsaţiilor torturante.