E destul de greu de masurat modificarea de paradigma a criticii românesti postbelice în raport cu modelul critic de dinainte de realismul socialist nu pentru ca înnoirile de discurs n-ar fi vizibile, ci pentru ca n-a existat, propriu-zis, o confruntare directa între reprezentantii celor doua directii. În „Critica în transee“ (2011) am încercat sa explic, de fapt, de ce tinerii Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Matei Calinescu si altii n-au contestat direct paradigma critica mai veche, desi un dialog cu Serban Cioculescu, Vl. Streinu sau Al. Piru ar fi fost instructiv în clarificarea propriilor optiuni. Toata tensiunea s-a consumat, mai degraba decât într-o confruntare directa, într-un „conflict al interpretarilor“. De vina e, pe de o parte, frontul comun împotriva dogmatismelor de tot felul, fie ca era vorba despre realismul socialist înainte de 1965 sau de protocronismul din deceniile opt si noua. În plus, reverenta tinerilor fata de cultura interbelica – privita compensativ ca un paradis pierdut al spiritului critic democratic – a facut ca diferentele de viziune de la o generatie la alta sa fie trecute cu vederea. O observatie mai veche în acest sens facea, de altfel, Eugen Simion la începutul anilor ‘80: „Am regretat totdeauna ca dezbaterile despre critica literara n-au depasit aspectul moral al lucrurilor, rareori au fost analizate principiile si tot atât de rar metodele. N-a existat la noi o veritabila confruntare între noua si vechea critica, neexistând, în primul rând, un Raymond Picard care sa-si apere cu demnitate si curaj convingerile“. De adaugat însa imediat ca, înainte de a constata absenta unui Picard, lipseste criticii românesti postbelice mai ales un Roland Barthes, spirit frondeur si avangardist prin excelenta, pus pe rasturnarea sistematica a tuturor prejudecatilor legate de institutia literarului. Cenzura, autocenzura, putinul interes (mostenit de la postbelici) pentru probleme teoretice au lasat în umbra dezbaterile cu privire la optiunea pentru o metoda sau alta. Asa încât modificarea de perspectiva asupra criticii trebuie dedusa mai degraba din lecturi aplicate, din marturisiri involuntare sau din profesiuni de credinta.
Polemica Cioculescu-Simion
Daca n-am avut un Roland Barthes, exista, în schimb, câteva exceptii de la regula „tacerii“ cu privire la instrumentele criticii. O înfruntare directa, ramasa si ea din pacate fara ecouri mai largi (ar fi fost extrem de interesant ca si alte voci sa se înscrie într-o astfel de dezbatere), are loc la initiativa lui Eugen Simion însusi. „Gust si metoda în critica“, textul din care am citat mai sus, îi ofera criticului prilejul de a vorbi deschis despre diferentele dintre vechea si noua critica, precum si despre rolul bibliografiei occidentale contemporane în progresul disciplinei. Ce-i drept, o astfel de pledoarie mai facuse Eugen Simion în urma cu un deceniu si jumatate, când critica româneasca încerca sa identifice câteva directii viabile de evolutie. „Gust si metoda critica“ face, din acest punct de vedere, pandant cu „Metamorfozele criticii“ , unul dintre primele texte postbelice de adeziune la tendintele occidentale contemporane. Continuitatea între cele doua e evidenta, orientarea criticului nu s-a schimbat în mod fundamental. Diferite sunt, însa, accentele si nuantele, derivate în mare masura din experienta acumulata în mai bine de un deceniu. Între „Metamorfozele criticii“ si „Gust si metoda critica“ a intervenit o certa specializare. La fel ca Ion Pop sau Mircea Martin, pentru a enumera alte nume familiarizate cu La Nouvelle Critique, Eugen Simion a beneficiat de stagii de cercetare în Franta, luând parte, astfel, „pe viu“, la mutatiile radicale ale disciplinei. Întors în tara, le valorifica într-un surprinzator studiu despre începuturile poeziei românesti („Dimineata poetilor“) si într-un demers teoretic menit sa anticipeze reculul teoriei din deceniul noua („Întoarcerea autorului“).
Primul constituie, de fapt, si pretextul iesirii la rampa a lui Serban Cioculescu împotriva tendintelor noi în critica. Cronicarul interbelic mai lansase, ce-i drept, alaturi de Al. Piru, câteva replici condescendente la adresa tinerilor, în care condamna renuntarea la principiul obiectivitatii, scaderea „autoritatii“ criticului sau încetosarea judecatii de valoare prin analize sofisticate. Niciodata, însa, nu si-a exprimat criticul lui „Caragiale“ atât de raspicat (si cu adresa directa!) nemultumirea ca în cronica din revista „Flacara“ la cartea lui Eugen Simion. Aprecierile pozitive, sporadice, par rostite cu jumatate de gura, când nu sunt susceptibile si ele de o intentionalitate ironica: „Eugen Simion ne smulge uimirea prin subtilitatea unor analize“, „lectura cartii, totusi, este foarte placuta, fortând delectarea“ (subl. mea, A.G.). Reprosul la adresa lecturii falsificatoare a lui Eugen Simion (care, în loc sa priveasca cu ochii lui, s-ar folosi de „dioptriile critice ale numitilor Richard si de Rougemont“) mascheaza cu greu rechizitoriul la adresa unei întregi generatii familiarizate cu tendintele critice contemporane: „Oricâti critici mari va fi intervievat si consultat Eugen Simion la Paris, nu vad progresul pe care ei l-ar fi realizat fata de un Thibaudet, care, desi era bergsonian, a stiut sa se faca citit si înteles, tocmai pentru ca s-a ferit de orice clisee. Contra acestora ma ridic. Avem o scoala critica nationala. Nu sunt xenofob si nu exclud o eventuala ivire a unor metode critice superioare. Numai ca nu le vad în prezent“. Mai toate interpretarile lui Eugen Simion din „Dimineata poetilor“ n-ar reprezenta, astfel, decât o caznita încercare de modificare a vocabularului critic, retinute drept exemple de defazare între obiectul literar si limbajul tehnic. Într-un dialog din „România literara“, Cioculescu revine asupra chestiunii provocat de colegul de Nicolae Manolescu: „Nu ma împac nici cu metodele semiotice, nici cu cele structuraliste, nici cu intruziunea matematicilor în critica literara. Sa le fie de bine tinerilor studenti lingvisti si viitori semioticieni când vor avea de aplicat aceste metode, dar vocabularul lor e deocamdata indigest si-i deruteaza pe cititorii iubitori de literatura. Nu ma împac nici cu metodele psihanalitice, chiar când, în Franta, au dat stralucite demonstratii, ca acelea ale lui Bachelard, admirate si la noi si aplicate nu de mult operei lui Eminescu. Când citesc scriitura, conotatie, denotatie, sistem semnificativ, dimensiune semnificativa, proces enunciativ si alte vocabule sau sintagme ale stilisticii si lingvisticii noi, ma întreb ce întelege publicul amator de literatura din acest jargon. Progresul criticii nu consta în metoda generala, ci în l’esprit de finesse al fiecarui critic, în puterea lui de patrundere personala si de expresie cuceritoare“ .
De notat din start ca, departe de încerca sa înteleaga din interior fenomenul critic contemporan, Serban Cioculescu prefera sa-l desconsidere în bloc si fara drept de apel. Mai mult, obiectiile lui vizeaza mai degraba dimensiunea morala a raportarii la modelele occidentale, lasând-o cu totul pe dinafara pe cea teoretica. În ochii moralistului deghizat aici în critic literar, tinerii admiratori ai lui Barthes sau Richard s-ar lasa fascinati de modele pâna la pierderea totala a personalitatii. Din aceasta cauza, ei nu pot decât sa recite un vocabular exterior, gol, pe care aproape niciun cititor nu-l întelege. Caricatura trece, asadar, înaintea demonstratiei riguroase.
În schimb, raspunsul lui Eugen Simion e demn de retinut nu doar pentru ca poate fi considerat printre singurele încrucisari de spada dintre cele doua generatii, ci pentru ca e simptomatic pentru o viziune mai ampla asupra mutatiilor criticii postbelice. Simptomatic, spun, mai ales pentru ca el vine de la o personalitate deloc asimilabila „terorismului metodologic“ acuzat de Serban Cioculescu. De fapt, polemica e cu atât mai interesanta cu cât se consuma nu între un traditionalist si un avangardist, asa cum se întâmpla în cultura franceza, ci între un traditionalist si un modern moderat. Desi i-a citit pe toti, Eugen Simion n-a fost niciodata un militant al structuralismului, un sustinator al Tel Quel-ism-ului sau un adept al stiintificizarii discursului critic. Astfel încât într-un anumit sens polemica pleaca de la câteva premise comune. În fond, tânarul critic nu si-a ascuns niciodata încrederea în „l’esprit de finesse“ a interpretului sau adeziunea fata de o lectura supla, aplicata la obiectul literar, fara exagerari teoretice.
Progresul criticii depinde, o spune Eugen Simion împreuna cu Serban Cioculescu, de „gustul si talentul criticului“. Ceea ce nu înlatura, în viziunea primului, nevoia permanenta de înnoire a perspectivelor si a metodelor. „Nu-mi prea plac metodologii în critica literara“, marturiseste Eugen Simion. „Ma intereseaza însa în cel mai înalt grad orice metoda care duce mai departe interpretarea si ma ajuta sa vad ceea ce impresionismul ma împiedica sa vad: pivnitele textului, nu numai suprafetele lui. Nu ma dau în vânt dupa schemele propuse de grupul Tel Quel, dar ar fi absurd sa contest faptul ca semiotica a facut sa progreseze analiza textului literar“.
De remarcat numaidecât, în marturisirea lui Eugen Simion, faptul ca pledoaria pentru înnoirea discursului critic merge aproape la pas cu reticenta fata de spiritul teoretic al fenomenului francez contemporan. „Critica profunzimilor“ a lui Jean Pierre Richard sau Jean Starobinski, psihanaliza existentiala a lui Jean Paul Sartre, politematismul lui Richard sau semiotica lui Roland Barthes nu sunt cautate sau valorizate în sine, ci ca modalitati utile în „analiza textului literar“. Acea descentrare a literaturii în favoarea metodei, usor de observat în tendintele franceze contemporane, e respinsa cu fermitate de Eugen Simion. Nu doar pentru el, ci si pentru Nicolae Manolescu, Lucian Raicu sau Nicolae Balota, aporturile teoretice ale Noii Critici sunt utile în accesul la suprafata nevazuta a textului. Iar principala mutatie a criticii postbelice fata de impresionismul interbelic, cu care are destule lucruri în comun, consta tocmai în valorificarea substraturilor operei. Descoperirea „pivnitelor textului“, cum formuleaza expresiv Eugen Simion, concentreaza toate eforturile „criticii noi“ românesti. De aceea, e buna absolut orice metoda care poate lumina câte un ungher nebanuit al acestor subsoluri. Specificitatea discursului critic postbelic nu trebuie cautata de aceea în inventia propriu-zisa de teorii sau de metode (aceasta e ca si inexistenta), ci în identificarea unor cai cât mai ingenioase de „acces spre inima operei literare“. Criticii români postbelici sunt fini analisti, interpreti, gata sa dea târcoale textului din cât mai multe unghiuri posibile.
Nevazând în înnoirea discursului critic decât „o cale de acces“ la literatura, nu un obiect în sine, e normal ca parametrii acestei înnoiri sa fie priviti mereu cu prudenta si cu o anumita detasare. Poate ca în aceasta rezerva de fond trebuie regasita individualitatea criticii românesti postbelice. Caci, daca la jumatatea anilor ?60 se mai putea pune problema unei reticente superficiale fata de Noua Critica franceza (nu îndeajuns aprofundata), pâna la finalul deceniului opt se poate vorbi deja de un scepticism fecund, în care distanta e celalalt nume al asimilarii. „Critica si profunzime“ a lui Mircea Martin, „Orele franceze“ ale lui Ion Pop, „Întoarcerea autorului“ a lui Eugen Simion au în comun sentimentul instalarii detasate, dar ireversibile, în contemporaneitatea discursului critic. Fiecare dintre criticii mentionati mai sus se îndoieste de un aspect sau altul al „Noii Critici“ aducând obiectiile de rigoare, însa niciunul nu s-ar mai gândi sa conteste aportul ei la modificarea limbajului critic.
„Întoarcerea autorului“.
Lecturi în raspar
Întregul paradox al acestei asimilari detasate e dat de volumul lui Eugen Simion, „Întoarcerea autorului“ , cea mai profunda – în dublu sens: subtila si cu valoare exemplara – reflectie de la noi asupra criticii occidentale din a doua jumatate a secolului. Cartea e importanta nu doar pentru ca anticipa discursul post-teoretic à la Antoine Compagnon (v. postfata lui Andrei Terian la „Întoarcerea autorului“, ed. cit.), ci mai ales pentru ca e un model de deconstructie din interior a paradigmei Noii Critici. Desi nu coboara aproape niciodata la detaliu, pastrându-si mereu o privire panoramica, menita sa puna întrebari esentiale, Eugen Simion e unul dintre cei mai fini cunoscatori ai mutatiilor de perspectiva din „Noua Critica“ franceza. Constructia volumului e cel putin la fel de interesanta precum ideile vehiculate în el. Caci Eugen Simion scrie o carte de teorie cu pasiunea si cu degajarea – ba chiar cu buna dispozitie – a eseistului: fragmentele din „Întoarcerea autorului“ sunt mai degraba reflectii în marginea fenomenului decât studii sistematice, cu tot aerul de gratuitate pe care-l implica acest lucru – si, as spune – cu toata libertatea de a pune întrebari naive, imposibil de formulat în cadre teoretice bine delimitate. „Cine vorbeste în opera, unde este creatorul? Ce înseamna a exista, dar a scrie pentru un autor de literatura autobiografica?“ sunt doar câteva dintre întrebarile pe care (si) le pune criticul în acest lung eseu. Cu o oarecare doza de amuzament retinut, Eugen Simion se încapatâneaza sa identifice aproape detectivistic „urmele“ si „amprentele“ autorului chiar si – sau mai cu seama! – în operele celor care-i postuleaza cu mai multa convingere disparitia. Astfel încât majoritatea fragmentelor din „Întoarcerea autorului“ sunt excelente mostre de lectura în raspar, învatata, nu-i vorba, tot de la maestrii suspiciunii, supusi ei însisi acum unui ferm interogatoriu. Fara a-i minimaliza în vreun fel, Eugen Simion îsi trage o placere speciala din a identifica, la Rimbaud, la Proust sau la Barthes, o serie de contradictii si paradoxuri menite sa confirme acelasi lucru: „Orice meditatie despre absenta autorului din opera este, în fond, un paradox, din moment ce autorul care ne comunica aceasta absenta nu uita sa se iscaleasca“.
Probabil ca modalitatile cele mai eficiente de apropiere fata de postulatele „Noii Critici“ sunt echilibrul, reticenta fata de orice forma de exces, identificarea caii celei mai scurte de la premise la concluzii. Mai ales ca nu lipseste, din aceasta abordare echilibrata, un spirit secret de fronda. Eugen Simion îsi face un adevarat program din a pune bemol exagerarilor discursive ale unor autori precum Maurice Blanchot, Jean Ricardou sau Philippe Sollers. Criticul român îsi propune, la tot pasul, sa citeasca literal afirmatii tari precum „moartea autorului“, „disparitia literaturii“, „indecidabilitatea lecturii“ si, din acest unghi, ele nu-i spun mai nimic. „Eseistii contemporani, noteaza el, ramân, de regula, în faza aluziei. Nu-si bat prea tare capul sa explice de ce autorul trebuie sa dispara neaparat nu numai din opera, ci si din preajma operei“. Sigur ca din unghi teoretic, astfel de postulate au revolutionat critica, de nu chiar institutia literarului din a doua jumatate a secolului trecut. Privite însa practic, ca instrumente de interpretare, ele risca sa para vagi, apropiate de gradul zero al eficientei. Astfel încât Eugen Simion prefera sa le identifice, pe cât posibil, sinonime mai apropiate de contingenta interpretarii. Desi nu neaga nicio clipa relevanta teoriilor care anunta reculul biograficului în fata operei, criticul român se vede nevoit sa atraga atentia ca în momentul lecturii, acesta se întoarce în forme filtrate, ca „structura unei existente“. Nu e vorba de a interpreta opera prin intermediul vietii autorului, insista Eugen Simion, ci mai degraba de a privi autorul ca mit creat de opera, printr-o „a doua nastere“. Nu intereseaza, într-adevar, biografia lui Shakespeare, însa intereseaza în cea mai mare masura destinul celui care a scris „Hamlet“. „Întoarcerea autorului“ e plina de astfel de disocieri, cu atât mai fine cu cât Eugen Simion e în masura sa valorifice virtutile bunului-simt într-o epoca în care critica l-a repudiat insistent. Nu e vorba de un bun-simt ingenuu, ci – si aceasta dialectica face cartea incitanta si contrarianta – ci de o simplitate îndelung exersata la scoala paradoxului. Iata-l, de pilda, pe critic demonstrând negru pe alb ca atât de discutata renuntare rimbaldiana la propria identitate nu reprezinta, în fond, decât întarirea ei: „Parerea mea este ca propozitia lui Rimbaud spulbera un mit si propune altul nu mai putin orgolios decât primul: mitul unui creator care inventeaza nu numai o opera, se inventeaza chiar pe el însusi. Se face Altul. Nu-i o revenire, printr-o negatie aparenta, la mitul creatorului, la ideea geniului atotputernic? Mi se pare ca da. Omul care vrea sa-si impresioneze vocea are o mare credinta în forta lui. Creatorul care zice ca nu eu, ci Altul scrie opera mea lanseaza o mare provocare: nimeni altcineva nu-i în stare sa produca aceasta mutatie decât creatorul însusi. Altul, pe scurt, este opera unui eu care, dintr-un motiv înca necunoscut, vrea sa intre în umbra“.
Nici pe Proust nu-l crede Eugen Simion pe cuvânt în momentul când acuza metoda sainte-beauviana. În cel mai subtil fragment al cartii (un adevarat punct de fuga al supozitiilor ulterioare), criticul român demonstreaza ca, în fond, cel care îl acuza pe Sainte-Beuve de biografism îsi fondeaza argumentele pe o baza (culmea!) profund biografica. E ceea ce Simion numeste „complexul Sainte-Beuve“ sau „criza paricida“. Rasturnarea e de proportii aici, însa nicio veriga nu lipseste interpretarii. Pornind de la constatarea unei „înversunari care ne pune pe gânduri“, Eugen Simion identifica – printr-o lectura psihanalitica practicata cu atâta suplete doar de Jean Starobinski (un mare „sceptic“ al Noii Critici franceze) – motivatia respingerii biografismului. Un pasaj din „Conversation avec Maman“ demonstreaza ca, departe de a fi doar o critica la adresa unei metode de interpretare, revolta lui Proust înseamna în primul rând o repulsie intima. Ceea ce i se pare detestabil în metoda lui Proust e însasi agresiunea contra intimitati, iar pentru Marcel, Sainte-Beuve nu poate fi decât „substitutul Tatalui“. De unde si concluzia ca „Biografismul este un instrument de constrângere (constrângerea unei intimitati), iar Sainte-Beuve reprezinta imaginea acestei condamnabile indiscretii împotriva discretiei esentiale a creatorului“.
De altfel, nicaieri în revenirile lui Eugen Simion asupra fenomenelor contemporane nu vom regasi o critica aplicata a metodelor, nici încercarea de definire a unor metode critice. Poate ca una dintre caracteristicile centrale ale postbelicilor români interesati de deschiderile occidentale e tocmai aceasta privire panoramica usor dezabuzata, reticenta la coborârea în problematici punctuale si capabila, tocmai de aceea, sa formuleze interogatii esentiale. Nu m-as mira ca, odata cu reculul fanatismului teoretic din ultimii ani, acest tip de critica umanista, considerata vetusta în anii ‘70-’80, sa revina în actualitate. Câstigurile de perspectiva ale Teoriei nu mai pot fi în niciun chip negate, însa functionalitatea lor în raport cu literatura vie merita testata în continuare.
NOTE:
1. Eugen Simion, „Sfidarea retoricii“, Cartea româneasca, Bucuresti, 1985, p. 249.
2. Idem, „Metamorfozele criticii“, in „Gazeta literara“, anul XIII, nr. 8, 24 februarie 1966, p. 7.
3. Serban Cioculescu, „Eugen Simion. Dimineata poetilor“, in „Flacara“, anul XXX(1343), 5 martie 1981, p. 16.
4. Idem, „Franchetea e forma bunei credinte proofesionale“ (convorbire realizata de Nicolae Manolescu), in „România
literara“, Anul XV, nr. 37, joi 9 septembrie 1982, pp. 12-13.
5. Eugen Simion, „Intoarcerea autorului. Eseuri despre relatia creator-opera“, editia a II-a, cronologie si postfata de Andrei Terian, Editura Institutului Cultural Român, Bucuresti, 2005.