La fiecare lustru, în dreptul numelui lui Eugen Ionescu din calendarul literar se consemneaza doua cifre „rotunde“. Anul acesta se împlinesc 115 ani de la nastere si 20 de la moartea marelui dramaturg. E greu de apreciat daca receptarea critica în postumitate a operei lui Eugen Ionescu este pe masura valorii si asteptarilor admiratorilor sai. În treacat fie spus, se pare ca din faimosul trio interbelic – Cioran, Eliade, Ionescu – cel mai prizat este primul, adica tocmai cel care îsi clama voluptatea anonimatului. Fapt e ca despre autorul „Tratatului de descompunere“ au aparut, dupa moartea sa, numeroase studii, eseuri monografice, evocari, corpusuri epistolare etc. Ca sa nu mai vorbim de un aspect semnalat – deopotriva admirativ, dar parca si cu o fina ironie pornita dintr-o abia mascata invidie – de Michel Tournier: Cioran „ofera citate pentru orice situatie“, încât „nu mai poti deschide o carte, fie ca e un roman, o culegere de versuri sau un eseu, fara sa dai peste o fraza de-a lui Cioran“.
Cu cinci ani în urma, când trecuse un secol de la nastere, la Editura Gallimard aparea o biografie a lui Eugen Ionescu, de 600 de pagini, intitulata „Eugène Ionesco. Mise en scène d’un existant spécial en son oeuvre et en son temps“, semnata de André Le Gall, în a carui fisa bibliografica figureaza carti despre scriitori francezi, precum Corneille sau Racine. Este doar unul dintre semnele clare ca scriitorul de origine româna e perceput ca un clasic al literaturii franceze. Autorul contureaza figura unui Eugen Ionescu de dincolo de cliseele binecunoscute, nu putine, care o paraziteaza si o deformeaza, evidentiind, în principal, originalitatea viziunii si noutatea limbajului teatral ionescian. Altminteri, biograful nu putea ocoli o tema mult batuta: dubla apartenenta a eroului sau (România si Franta) si tripla ascendenta a acestuia: româna, franceza si evreiasca (pe linie materna). Nevroza scriitorului, pâna la urma atât de fecunda în ordinea creatiei, s-ar explica si prin aceste multiple „radacini“. Oricum, apelul la psihanaliza e cât se poate de firesc în cazul unor asemenea creatori. Cu atât mai mult când e vorba de unul care „face din nefericirea universala o problema personala“. În România, posteritatea nemuritorului francez înregistreaza câteva titluri care nu pot lipsi din bibliografia oricarui cercetator sau exeget al sau. Ele sunt: „Ionescu în tara tatalui“ (2001), un eseu care a contrariat – si e bine ca a contrariat! – al Martei Petreu si „Tânarul Eugen Ionescu“ de Eugen Simion (2007), un volum de 450 de pagini. Citez din „Cuvântul înainte“ al acestuia: „Ce datoreaza Eugène Ionesco lui Eugen Ionescu? E tema cartii mele. M-am ferit, dar nu stiu daca am reusit sa ma tin întotdeauna de cuvânt, sa nu trag spuza pe turta literaturii române. Cred însa în mod sincer ca formatia intelectuala a lui Eugène Ionesco s-a facut în cultura româna. A trait aici, în exil – cum zice el – între 13 si 33 de ani, cu o pauza de doi ani (1938-1940), când a stat în Franta ca bursier, a citit (nu numai în limba româna, evident), a comentat cartile pe care le-a citit, a pus în discutie toate modelele, le-a contestat, a urmat generatia sa, apoi s-a despartit, în fine, n-a ramas niciodata, el, ca individ, în afara discursului critic. A definit obiectivitatea în critica literara ca o forma organizata a subiectivitatii si a sustinut întotdeauna ca, înainte de a fi Altul, Eu este el însusi, irepresibil, inconturnabil“. În eseul sau, care se citeste ca un roman nonfiction cu un personaj contradictoriu si de o mare complexitate, greu de prins într-o formula, Eugen Simion îsi propune sa dea raspunsuri si la alte întrebari: „A avut Eugen Ionescu modele românesti? Ce-a luat si ce-a lasat din/în literatura româna? Chestiune deschisa“.
Când scriitorul iesea din scena vietii, fiind astfel izbavit de devoratoarea „frica de existenta“ – tema esentiala, în opinia lui Eugen Simion – „ceea ce se traduce prin frica de moarte“, cei ce îi urmarisera traiectoria remarcau ca pe parcursul a ceva mai mult de trei decenii si jumatate, „Cântareata cheala“ si „Lectia“ se reprezentasera de peste 12.000 de ori. Un record absolut nu doar al celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Dupa moartea scriitorului au început sa intereseze mai mult si omul, biografia sa. Unii vor fi încercat poate si un sentiment de vinovatie, fiindca se întâmpla ca spectatorul, cititorul, criticul sa aiba abia în sau dupa momentul „marii treceri“ revelatia adevaratei valori a celui disparut. Posteritatea unui scriitor, si înca a unuia care a marcat veacul, începe, nu o data, si sub semnul culpabilitatii contemporanilor. Ca orice creator care sparge tiparele, Eugen Ionescu a socat profund si a fost contestat, deseori vehement. Ceea ce scriitorul nascut la Slatina a si urmarit, de fapt. Unul dintre cei mai reputati si mai temuti critici, Jacques Gautier, scria în „Le Figaro“, la 17 octombrie 1955: „Nu cred ca dl. Ionesco este un geniu sau un poet; nu cred ca este un autor important; nu cred ca este un gânditor sau un alienat; nu cred ca are ceva de spus. Cred ca dl. Ionesco e un glumet, un mistificator, un sarlatan…“. O caracterizare care suna ca un denunt al imposturii si al nonvalorii, dupa ce fusese lansata „bomba“ numita „Cântareata cheala“, considerata de unii comentatori o „antipiesa“, si dupa ce „Lectia“, „Scaunele“, „Cum sa scapi de toate“, „Victima a datoriei“ cunoscusera montari scenice cu actori de mâna întâi, ca Jean Louis Trintignant sau Tsila Chelton. Pentru ca, la putin timp dupa moartea sa, în „La Croix“, una dintre publicatiile care au rezervat spatii ample marturiilor si comentariilor privind opera si personalitatea marelui disparut, sa apara un articol în care se spunea: „Dinamitând cretinismul, el este tratat drept cretin de catre cretinii care nu sesizasera tragicul în spatele farsei, metafizica în spatele râsului, moartea în spatele nonsensului aparent“.
Se afirma si se nega, asadar, în mod radical, într-o semnificativa, am spune, definitorie, antinomie, folosindu-se epitete si sintagme care, si ele, la rândul lor, violenteaza spiritul conformist si caldut burghez. Printre cei care l-au acceptat pe Eugen Ionescu înca de la începutul carierei sale în Franta, fiind cuceriti de dramaturgia lui, s-au numarat oameni de teatru ca Nicolas Bataille sau Jean-Louis Barrault, critici si scriitori precum Breton, Péret, Souppault, Supervielle sau cunoscutul dramaturg francez de origine rusa Arthur Adamov (1908-1970), unul dintre promotorii „teatrului absurd“. Citez din comentariul cu care Adamov întâmpina aparitia piesei lui Ionescu – „Scaunele“, în 1952: „De ce acest ton artagos si dispretuitor? Daca te gândesti bine, nu e decât o singura explicatie: piesa lui Ionescu dezvaluie ceva ce nu-ti place sa recunosti la tine, adica, pe scurt, batrânetea fundamentala – cea care n-are nimic de-a face cu vârsta si care, la un anumit nivel al constiintei, este o stare a existentei umane. Ne revoltam în numele unei estetici, când în realitate ne e teama de o imagine a decrepitudinii care reduce existenta la un scâncet fara viitor, de la leagan pâna la moarte. Ionescu a descoperit aceasta imagine si ne-a revelat-o si noua prin mijloace proprii scenei. Unui om cu un asemenea curaj îi datoram cel putin respectul…“. Cariera scenica a operei sale, ce începea în 1950 cu „Cântareata cheala“, reprezentata în regia lui Nicolas Bataille, în fata unui public de vreo 10 persoane, este una cu totul exceptionala, Eugen Ionescu fiind unul dintre cei mai jucati dramaturgi din lume.
Ce urma va lasa Eugen Ionescu în teatrul universal? – se întreba un critic francez la moartea scriitorului. În momentul când începea posteritatea nemuritorului, raspunsul nu era – nici nu putea fi – unul categoric, dar era sugestiv si mai ales memorabil: „Între tânarul Ionescu – cel care a dinamitat scena si Ionescu burghezul, studiat în liceu, monument de neocolit, ca Arcul de Triumf sau Turnul Eiffel, fiecare dintre noi poate alege. Ceea ce e sigur e ca de câtiva ani (ne aflam, reamintesc, în 1994 – nota mea) asistam la o revenire în actualitate a operei sale – beneficiara a elogiilor unanime“. Idee subliniata, tot în acel moment, si de cunoscutul regizor si autor dramatic Roger Planchon: „Absurdul e unul dintre termenii inventati de comentatori pentru a-si ajuta contemporanii sa înteleaga operele literare. Desigur, Ionescu scria un teatru mai special, mai deosebit, dar un autor nu poarta în piept o pancarta care sa afirme: «Sunt cutare sau cutare!». De altfel, Ionescu detesta toate cuvintele terminate în -ism, cu o ura aparte pentru «brechtism»… Îsi închinase viata teatrului; or, peste tot si mereu se joaca Ionescu. E formidabil cât de actual este“. Un expresiv portret i-l schita marelui scriitor, în acel moment al încheierii existentei sale, Michel Crepu: „Un chip de Budha surâzator sau uluit, dupa împrejurari, fata de clovn în oglinda absurdului, Ionescu era Ionescu – figura absolut originala, cu un simt al derâderii, al carui cifru secret România obârsiei sale l-a pastrat cu sfintenie… Ionescu si-a însusit mostenirea satirica a înaintasilor sai români de la sfârsitul secolului XIX: Urmuz – umorist care a râs toata viata înainte de a se sinucide; Caragiale – mare dramaturg, ironic la adresa burgheziei, a maniilor si a ridicolului ei“. Desi nu-si recunostea precursorii români, pe care îi pomeneste comentatorul francez, „Eugène Ionesco nu s-a putut desparti niciodata, din fericire pentru noi, de Eugen Ionescu“, cum scrie Eugen Simion, care mai observa ca, daca Cioran, asa cum a marturisit, iubea România cu o ura grea, Eugen Ionescu „o iubea cu o dezamagire compacta, o dezamagire vehementa pusa în complexe, tradusa în fraze memorabile“. Caracterizare, si aceasta, a lui Eugen Simion, memorabila. Întrebându-se: „Ce a primit si ce a dat Eugen Ionescu literaturii române?“, criticul conchide: „Formatia lui intelectuala si artistica este, oricum, preponderent româneasca. Exista «un spirit românesc» bine marcat în estetica lui si chiar în modul lui de a fi. Chiar crizele lui de disperare, metafizica lui, trecerile imprevizibile de la tachinerie la angoasa, de la jocurile spiritului la filosofia mortii sunt, toate, într-o traditie care, pornind de la Eminescu, strabate toata marea poezie româneasca… Ce-a lasat Eugen Ionescu culturii din care voia sa evadeze în momentele sale de disperare? A lasat o eseistica exceptionala care, dupa aproape o jumatate de secol, a început sa dea roade în spiritul noilor generatii. A lasat un mod neconventional de a trata literatura, a «desolemnizat» critica româneasca… În fine, Eugen Ionescu a creat prima anti-piesa (în varianta teatrului absurdului) în limba româna: «Englezeste fara profesor». Este începutul unei mari cariere europene si a unei scoli în teatrul universal“.
A vrut sau n-a vrut, – autorul acelui „Nu“ „strengaresc“, cu epitetul condescendent al lui Calinescu din marea „Istorie“, este un nume de nesters si în literatura tarii natale; tara pe care nici nu mai conteaza ca nu o iubea sau ca o iubea în felul sau – „cu o dezamagire compacta“!
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 453