Dictatura de pe „vremea comunistilor“ a desfiintat multe si a limitat si mai multe. Dar nu a putut desfiinta Eul-Eurile (este vorba evident de eul psihologic, nu de cel alimentar). Eul (1) este semnul identitatii noastre cu noi însine, ca fiinte constiente si fiecare poate spune cu referinta la sine propozitia: „Eu sunt Eu“ (enuntul metafizic al lui Fichte). Asadar, folosind subsidiar întelesul (sub-întelesul) masculin al pronumelui personal, „eu“ nu sunt nici „tu“, nici „el“ nici „altul“, nici „celalalt“, nici „altcineva“ (exceptând cazurile maladive).
A cazut Dictatura (1989) si a venit Libertatea, una fara granite, fara limite („sans rivages“, cum visau, chiar dintre gânditorii marxisti, unii sau altii, unul între, sau printre altii, fiind Roger Garaudy). În acest spatiu social si politic nou, Eul capata noi valente. Cea mai mare parte a oamenilor traiesc sentimentul reconfortant de eliberare de sub teroarea continua a constrângerilor, exterioare si/sau interioare, deci de eliberare a Eului lor. La o buna parte însa, Eul capata dimensiuni exacerbate: în viata practica, în viata politica, în mass-media. (2) Voi da aici un exemplu simplu. Într-o interventie în spatiul public, P1 vrea sa-si exprime o opinie, un punct de vedere. El poate începe direct prin a-si exprima opinia, punctul de vedere: „Rata inflatiei va creste intervalul X cu Y procente“. Apoi, el poate începe acelasi enunt cu expresia „Eu cred ca….“, sau „Eu sunt convins ca…“. Dar nu, P1 simte nevoia sa-si reliefeze suplimentar Eul propriu, si atunci el zice „Eu însumi cred ca“. Dar nici atât nu este înca suficient, încât P1 merge pâna la capat: „Eu însumi, personal, cred ca…“.
Ne dam seama ce dilatare a Eului propriu: deci si „eu“, dar si „însumi“, dupa care mai vine si motul lui „personal“. Toata aceasta desfasurare de forte pronominale ale Eului lui P1 putea fi redusa la simplul: „Cred ca…“ sau „Consider ca…“ sau „Sunt convins ca…“ sau „Opinez ca…“. (3) Experienta ne arata – cel putin asa am vazut eu, fara „însumi“ si fara „personal“ – ca, în situatiile de supraevaluare a Eului propriu, fie explicit, fie implicit, tacit, ceea ce urmeaza, ca propozitie (fraza, frazare), este un cliseu, o banalitate, care nu are nimic propriu în ea. Cu câtiva ani – nu multi – în urma, am observat ca unul dintre politicienii nostri de vaza (trecut de la P.S.D. la P.N.L.) îsi construieste interventiile ca pe un lant (mai mult sau mai putin coerent) de clisee. Cine gândeste în clisee de fapt nu gândeste, ci numai i se pare lui, sau li se pare unora dintre noi ca gândeste.
Acum, simetric fata de pronumele singular Eu sta pronumele plural Noi. Daca este folosit când, unde si cum trebuie, acesta este un cuvânt de-a dreptul admirabil („mirabil“, i-ar spune Lucian Blaga). Daca evoci versul poetului Octavian Goga, „La noi sunt codri verzi de brad“, nu mai e nevoie de nici un fel de comentariu (4). Daca, însa, acelasi cuvânt, „noi“, îl întâlnim în alte texte si contexte, pot începe sa curga si comentariile, de un fel sau de alt fel, adica pozitive, negative sau îndoite. Desigur ca pot fi aici prezente – ca peste tot altundeva – si neutralitatea sau indiferenta. Forma cea mai simpla a lui Noi este doi-doua. De unde si cuvântul amândoi sau amândoua. Mergând pe varianta El-Ea, ei sunt amândoi, iar cu copiii sunt toti împreuna. Dar este posibil ca cei doi sa ajunga într-o relatie de tensiune sau de adversitate. El si Ea (succesorii lui Adam si Eva) erau la început un cuplu fericit: cei doi erau amândoi si erau Noi (în ambele întelesuri ale lui „noi“), atât în casa (acasa), cât si pe drum, adica în relatiile lor cu Ei, sau cu Altii.
S-a întâmplat însa o nenorocire, o neîntelegere. Precizez aici ca si întelegerea si neîntelegerea se ivesc si cresc între cei doi, iar, în caz de neîntelegere, fiecare îsi aduce „contributia“ la dizolvarea lui Noi, respectiv a lui amândoi. (5) Cei doi (cândva, amândoi) au ajuns sa fie doua singuratati paralele, sau o singura singuratate în doi (îndoita, tot în doua întelesuri ale cuvântului „îndoit“ – „îndoita“. Cu rare (rarisime) exceptii, fiecare dintre cei doi îsi aduce aportul propriu la dizolvarea lui amândoi. Altfel spus, sunt vinovati în egala masura (dincolo de orice explicatie sau justificare). Dar aceasta este chiar vinovatia fara vina, care, înca de la Aristotel încoace, sta la baza tragediei. Oarecum, tot asa, P1 si P2 erau buni prieteni si întâlnindu-se – în vorba, în aspiratii, în fapte – ei doi se simteau amândoi, adica Noi. Aveau motive sa se exprime chiar rimat si rimat „Noi doi suntem amândoi/ Ca mergem înainte, ca mergem înapoi“. Treptat, s-a întâmplat ceva – „au mers înapoi“ –, iar cei doi sunt nu numai straini, ci si adversari. Ei nu mai sunt nici amândoi, si nici Noi, desi au ramas tot doi.
Situatia este similara si în cazul relatiei dintre Ana (A1) si Anabela (A2). Daca sunt prietene, ele sunt doua, dar si amândoua, ca afara ninge, ca afara ploua. Daca prietenia lor se destrama (si-au „furat“ prietenul, fie el P1 ori P2, sau au ajuns în viata, una stapâna, alta servitoare a ei), ele ramân doar doua, si chiar fiind una lânga alta („umar la umar“, cum se spune), ele nu mai sunt amândoua. Aici punem, desigur, între paranteze homosexualii si lesbienele. Primii, fiind de genul masculin, se comporta feminin, iar secundele, nu si secundarele, fiind de genul feminin, se comporta masculin. Între paranteze ramâne si hermafroditul (urmasul stravechiului androgin), care este si masculin si feminin, respectiv ambigen.
Este clara diferenta dintre Afrodita si hermafrodita, care este poate fi si hermafroditul. Fiind de doua feluri, hermafroditul este de nici un fel. În aceasta situatie, el-ea este o contradictie intrinseca (o auto-contrazicere) a Naturii si o deviatie a ei. Semi-metaforic vorbind, androgin este lucrul (un lucru – doua lucruri), ca si genul ca gen, care nu discrimineaza sexele (un gen – doua genuri). În situatiile clasice descrise înainte (iubirea si prietenia), P1 si P2, respectiv A1 si A2 sunt ca doua cercuri interferate. Situatia este similara si pentru relatiile în diagonala, sau încrucisate, care pot fi patru si numai patru: P1-A1, P1-A2, P2-A1, P2-A2. Daca iubirea sau prietenia se destrama, cele doua cercuri ajung sa fie doua linii paralele, care nu se mai întâlnesc nici la infinit. Doua linii paralele pot fi însa intersectate, sub unghiuri diferite, de o diagonala. Aceasta diagonala este strainul sau straina, care apar ca o noutate, pentru înnoirea lui Noi, si refacerea lui amândoi. Homosexualitatea si lesbianismul transfera cele doua zone ne-intersectate (diferentele specifice) în zona intersectata, înlocuind-o pe aceasta (înlocuind genul proxim). Transferul nu este legitim si, în unele tari, nici nu este legalizat. Transferul este ilogic si incorect, deci este absurd. Hermafroditismul este numai zona de intersectie (genul proxim), în care sunt absorbite (asimilate) cele doua zone ne-interferate (cele doua diferente specifice). Astfel încât hermafroditul este o confuzie intrinseca sau, în limbaj retoric (si juridic), el-ea (adica, el ca ea, sau ea ca el) este o „contradictio in adjecto“.
Daca extindem acum cercul lui Noi de la doi în sus, urmeaza un set întreg de confuzii si de încurcaturi. Îi sugerez cititorului ca în toate situatiile în care este folosit cuvântul „noi“ sa întrebe absolut simplu: „Care Noi?“, sau „Despre care Noi este vorba?“. Cu o astfel de întrebare, cititorul poate reitera formidabila întrebare a stiutului personaj din Morometii: „Pe ce te bazezi?“ (6). Simbolic, Noi poate fi reprezentat printr-un numar nedeterminat (greu determinabil) de cercuri, care se înscriu între circumferinta minima (oricare doi) si cea maxima (numarul actual de locuitori, sau „locatari“ ai Pamântului). Cel putin deocamdata, „martienii“ nu intra în acest cerc. Dar în interiorul cercului mare (maxim) toate cercurile se si intersecteaza. Aici pot sa apara cele mai variate (si ciudate) extrapolari, interpolari, intrapolari. Cercurile lui Noi trebuie sa fie precis delimitate, atunci când îl asumam pe Noi. Oricâte ar fi, cercurile lui Noi au de fapt doua dimensiuni: una extensiva si alta intensiva. Dimensiunea extensiva (variata si variabila) este ceva mai clara, încât poate fi si numarata. Noi suntem, pe rând, sotul si sotia, apoi suntem Noi, familia unde intra si copiii (cei cunoscuti si recunoscuti), mai suntem apoi tot Noi ca cetateni ai unui oras (bucuresteni, în cazul nostru), în sfârsit, suntem români si, mai nou, chiar europeni, iar sfârsitul nu se sfârseste aici.
Problemele apar mai ales pe latura intensiva a cercurilor lui Noi. Pentru ca Noi sa fie cu adevarat Noi si nu altceva, exista niste conditii minime si esentiale. As mentiona aici doar trei. a) Mai întâi, membrii grupului trebuie sa posede o serie de trasaturi comune, de orice natura ar fi ele (la limita, chiar „Noi albii“ – „Noi negrii“); b) Apoi, ei trebuie sa aiba interese si aspiratii comune, respectiv, valori si principii comune; c) În sfârsit, între ei trebuie sa existe relatii optime, de recunoastere reciproca si de solidaritate („aripile“ sa nu îsi ia zborul pe cont propriu, „dizidenta“ sa nu dizolve coerenta). Altfel, adica fara cele trei conditii restrictive, Noi se auto-desfiinteaza ca Noi, se auto-anuleaza. Atunci, o comunitate devine un conglomerat sau o gramada, ia o adunare devine o adunatura. Or, pe cele doua dimensiuni ale cercului lui Noi, pot sa apara doua serii de complicatii : a) Pe dimensiunea extensiva poate sa apara lipsa de delimitare a cercurilor, confuzia de circumferinte. Atunci când un lider sindical formuleaza expresia „Noi, sindicalistii“ sau „Noi, Sindicatele“, orice ar spune el mai departe, ceva nu este clar de la bun început, data fiind multimea Sindicatelor (si sindicalistilor), ca si relatiile lor de continua asociere si disociere, de portionare, pe parti, incapabile sa alcatuiasca un Noi sindical (nu, sindicalist).
Desigur, ca se poate ajunge si la enuntul „Noi, sindicatele, noi sindicalistii din România“, cu conditia ca, pe plan national (nu, notional), sa se ajunga la un consens, la un acord, potrivit celor trei Reguli ale lui Noi. Sau, atunci când un lider maghiar formuleaza – pentru apararea „drepturilor specifice“ –, pluralul „Noi maghiarii“, nu este foarte clar despre care maghiari este vorba: despre cei din zonele cu populatie majoritar maghiara, despre cei din Ardeal, despre cei din toata România, intra aici si maghiarii din Ungaria („stat vecin si prieten“), sau mai intra aici si diaspora maghiara? Desigur ca poate fi folosita si expresia „Noi, maghiarii“, cu sensul extensiv al tuturor maghiarilor de pe suprafata („zbârcita“, cum îi spunea cineva) a Pamântului. Dar acest sens extensiv nu poate fi folosit nicicum ca argument, sau ca „instrument“, pentru a transforma unele zone etnice majoritar-maghiare în state nationale (maghiare, desigur), cum este azi cazul Secuilor (care parca ar fi, parca nu ar fi, chiar maghiari).
Am dat, pâna acum, doar doua exemple marginale, între multe altele care pot fi date, si care pot fi chiar mai semnificative, ca ilustratii ale echivocului circumferintelor. Asadar, b) pe a doua dimensiune a cercului lui Noi, cea intensiva, problema este si mai complexa, ajungând sa fie chiar complicata. Nu poti, ca individ (P1 sau P2, A1 sau A2) sa spui Noi, daca acest Noi nu este asumat potrivit parametrilor simpli, pe care i-am indicat mai sus: trasaturi comune, interese si aspiratii (valori si principii) comune, recunoasterea reciproca si solidaritatea. Vine un lider politic, reprezentant al Partidului X, si ne spune „Noi românii“. Vine un alt lider politic, dar reprezentant al Partidului Y, si ne spune tot „Noi românii“. Dar cele doua Partide sunt în opozitie si se cearta ca la „usa cortului“. Nici interventia Partidului Z (fie el de manevra sau manevrat) nu poate solutiona conflictul Partidelor „mari“.
Atunci, care dintre ele este legitimat, îndrituit sa foloseasc expresia „Noi românii“, adica sa vorbeasca în numele Poporului Român? În acest sens, este legitim si corect sa spui: „Eu, Petru (P1) si social-democratii din România“, respectiv, „Eu, Pavel (P2) si liberalii din România“. Desigur ca poti sa spui si oricum altcumva, daca „asa vrei tu“, sau „asa vor ei“. Dar, în acest caz, este anulata distinctia fina pe care Bula (7) – în ipostaza lui de oltean – o face în enuntul exemplar: „Este posibilitati, care se poate si posibilitati, care nu se poate“.
Toata aceasta problema (problematica) poate fi vazuta si prin schema enuntata în titlu: G-P-I, adica general, particular, individual. Matricea G-P-I este universala, dar ea poate lua, si chiar ia diverse aspecte particulare. În cazul concret despre care vorbim (societatea româneasca de dupa „vremea comunistilor“ si nu numai ea), asistam la o dilatare a Eului si la o rarefiere, pâna la extinctie a lui Noi. Altfel spus, este vorba de o deplasare masiva a accentului vietii de la Noi spre Eu. Situatia poate fi descrisa si ca relatie dintre mobil (motiv) si pretext, mobilul fiind tacut (ascuns si indezirabil), pretextul fiind afisat (expus si dezirabil).
În cazul unui Partid (oricare, X, Y, Z), mobilul prim, de baza, este interesul individual (Eu), interesul de partid (Noi) fiind doar un pretext. Apoi, pe o treapta organizatorica mai înalta, interesul de partid (Noi, ca Partid) este mobilul real, pe când interesul national ramâne doar pretextul formal. Probabil ca, de aceea, timp de doua decenii, nimeni nu a putut sa defineasca interesul national al românilor, acum si aici. (Noi-ul nostru, ca sa zic asa).
NOTE:
1) Am folosit aici termenii Eu si Noi în întelesul lor obisnuit, cotidian, pentru a pune în evidenta o singura idee: deplasarea accentului, în perioada postcomunista, de la Noi spre Eu. Caci, altfel, cei doi termeni se preteaza la o analiza stiintifica extrem de complexa, pe masura complexitatii lor, respectiv a realitatilor pe care ei le desemneaza. Termenii sunt folositi cu majuscule, pentru a reliefa, si grafic, distinctiile facute.
2) Îmi îngadui aici sa îl invoc pe J.-P. Sartre, cu doua enunturi care mi-au ramas în memorie si pe care le citez din memorie. Într-o interesanta lucrare de tinerete („Transcendenta Eului“), Sartre formuleaza enuntul: „Eul este o forma reificata a proprietatii private“. Cel de al doilea enunt îl dezvolta pe primul, merge în prelungirea lui: „Fiecare Eu tinde sa devina Dumnezeu“. Acum, puteti corela si dumneavoastra cele doua enunturi si, apoi, sa va uitati, sa priviti în viata reala, în viata publica, sau în Media (TV, mai ales). Îi veti vedea pe îmbogatitii peste noapte, al caror Eu este dilatat dincolo de proprietatea actuala, reala, caci ei o au deja în vedere pe cea virtuala (categoric, nu si virtuoasa). Aici cuvântul Noi (îmbogatitii, peste noapte) are deja un cerc de referinta absolut restrâns si enigmatic (izolat de ziduri si de bodiguarzi).
3) Exista si o forma interesanta a lui Noi, numita totusi diferit în diverse gramatici. Pe vremuri se chema „pluralul academic“. În latina se numeste „pluralis majestatis“. Adica cineva (nu oricine) nu zice Eu, ci Noi, atunci când spune ceva cuiva. Se presupune ca aici este vorba despre o maxima autoritate, care nu spune orice si nu se adreseaza oricui. Nu stiu cum se împaca acest „plural“ cu expresia de la noi „Io, Mircea Voievod…“. Mai mentionez aici înca o forma de adresare, în care persoana întâi se exprima la persoana a treia, si pe care o folosea Stalin. Într-o situatie concreta, Stalin, cel real si cu Eul lui propriu, spunea, în prezenta „tovarasilor“ lui: „Unii tovarasi considera asa (x), alti tovarasi considera altfel (y), Stalin considera ca… (z).“. Evident, enuntul final (z) al lui Stalin nu mai comporta (nu mai suporta) nici o alta corectie (era definitiv si irevocabil) Asadar, aici Eul empiric (real) al lui Stalin este, pe de o parte, redus la zero (pus provizoriu între paranteze) si, pe de alta parte (ipocrit, pervers), Eul este dilatat pâna la limita lui Dumnezeu. Persoana cea individuala a ajuns perfect impersonala, iar Eul a ajuns Dumnezeu. Dar aceasta ambivalenta paradoxala (I este I si totodata este identic cu G) este deja prefigurata în istorie. O expresie a ei este întruchipata în Ludovic al-XIV-lea, numit Regele-Soare. Enuntul (emblema) lui este legendara : „L’état c-est moi“.
4) Când s-a declansat în Polonia miscarea sindicala cu numele Solidaritatea (o expresie a lui Noi), dincolo de toate semnele ei pozitive (mai ales pentru Noi, românii) am fost încercat de un sentiment de tristete si de invidie. A mai trebuit sa raspund (si sa-mi raspund) si la întrebari rautacioase de genul: „Voi, românii, de ce nu faceti asa?“. Mai în gluma, mai în serios, am cristalizat acest raspuns: „O trasatura fundamentala a istoriei si culturii poporului român este anonimatul. Avem si noi un Sindicat, care are si el acest caracter, anonim. Nota lui definitorie consta în faptul ca toata lumea se întelege cu toata lumea despre cum poate sa fie tras pe sfoara Statul si Partidul“. Solidaritatea, ca o configuratie particulara, deci sindicala (P) a polonezilor, s-a constituit, ca un relief, pe fundalul unei solidariati nationale. Ca în vasele comunicante, cele doua ipostaze ale unei singure solidaritati (P-G) se misca si se stimuleaza în ambele sensuri. Numai asa putem întelege cum a fost posibil ca Statul polonez, care a fost desfiintat în istorie de trei ori, tot de trei ori s-a refacut (ca Pasarea Phoenix, din propria cenusa) Asa putem întelege si pozitia avansata pe care Polonia o are, în procesul integrarii ei în Europa.
5) Azi, România nu intra, ci re-intra în Europa, în care a fost prezenta, pâna dupa cel de-al doilea Razboi mondial. Solidaritatea este o valoare fundamentala (politica si etica) a Europei, aflata în curs de integrare (care este si o auto-integrare). Se face distinctia absolut pertinenta între verbele „a intra“ si „a te integra“ Tara noastra a intrat (politic si juridic) in Europa , dar este în curs de integrare în aceeasi Europa. Europa însasi, chiar cu actuala configuratie spatiala (circumferinta geografica), îsi adânceste continuturile valorice, pe niveluri de adâncime. În sensul integrarii (intrarea exista) se face distinctia dintre fondurile (financiare) structurale si cele de coeziune. Mai ales secundele (nu, secundarele) sunt semnul si expresia solidarizarii, a solidaritatii. Deturnarea „isteata“ a acestor fonduri europene (G) catre interesele de Partid (P) – care poate fi si „partida“ si „gasca“ – si mai departe catre interesele individuale (I) ale „baietilor destepti“ ar merita sa fie pedepsita juridic cu o sanctiune în cuantum dublu fata de sanctiunile prevazute azi (si asa, mici, comparativ cu gr?vitatea infractiunilor) în Codul Penal. Dar sa vedem ce ne va spune aici noul Cod Penal!
6) Tânar student, trecut în anul I prin „filtrul modelator“ al Socialismului Stiintific, ma întorc acasa, în vacanta, si îi spun lui tata: „Într-o zi, noi vom ajunge în Comunism“. Tata – o ipostaza ardeleana a lui Ilie Moromete – se uita la mine cam lung si, simulând gravitatea, ma întreaba: „Dar, spune-mi si mie, cum va arata acest Comunism?“ Încântat de seriozitatea întrebarii, îi raspund lui tata Victor, pe nerasuflate: „Comunismul va fi o societate în care toti oamenii vor fi egali“. Mentionez ca tata era taran – chiabur (în limbajul nostru, era „gazda“ (sau „gospodar“), si nu „sarantoc“. Limbajul popular face distinctia între „omul sarac“ (la care „nici boii nu trag“) si „sarantoc“, acesta fiind „un netrebnic“ si un „neispravit“. Auzind raspunsul meu, tata simuleaza câteva secunde (cam lungi pentru mine) reflexiunea profunda, apoi îmi raspunde: „Tudore, sa sti ca ai dreptate, în Comunismul asta, într-adevar, toti oamenii vor fi egali, adica vor fi egali cu zero“ (fara replica). Tata a intuit egalitarismul, care oficial era considerat „Omogenizarea întregului Popor“. Nu mult dupa replica lui tata, am început, încet-încet, sa ma lamuresc: Socialismul Stiintific“ – „filtru modelator“, cum i-am spus – era mai mult „socialist“ si mult mai putin „stiintific“.
7) Ca si în alte situatii, avem si aici nevoie de contributia lui Bula. Cu referinta la Eu si la parerea personala, Bula ne relateaza cum un prieten al lui, membru P.C.R., a fost la o sedinta de partid. Din diverse motive (unele ramân si azi neclare), s-a hotarât sa tina un discurs („interventie“ a unui „tovaras„, se chema atunci), în care sa-si spuna sincer, pe sleau, punctul lui de vedere, care venea în contradictie (una chiar „antagonista“) cu politica de atunci a P.C.R. Zis si facut. Numai ca atmosfera creata în jurul vorbitorului, pe masura ce el îsi dezvolta „punctul de vedere“, a ajuns atât de înfierbântata si agresiva, încât prietenul lui Bula, conciliant, s-a oprit si a încheiat cu propozitia: „Tovarasi, acesta a fost punctul meu de vedere, dar sa stiti, tovarasi, ca eu însumi, personal, nu sunt categoric de acord cu punctul meu de vedere“.