O polemica aprinsa si-a facut loc de curând între unii dintre colaboratorii revistei LaPunkt si scriitorul Vasile Ernu. Totul a început cu un articol publicat de catre Angelo Mitchievici, intitulat „Lenin si nostalgia sau oameni si statui“, în care Ernu este acuzat, pe un ton liric, utilizând o generoasa paleta de artificii retorice – de nostalgie leninista. Textul lui Mitchievici este sobru, elegant, elocvent si captivant. Argumentele, în schimb, nu beneficiaza de calitatile anterior enumerate. Sa începem cu cel mai important: Mitchievici îi reproseaza lui Ernu faptul ca, inspirându-se din Slavoj Zizek, doreste „repetarea lui Lenin“, actualizarea acelei parti din mostenirea sa care a fost schitata doar ca potentialitate, nefiind materializata niciodata. Scrie Zizek (citat de Mitchievici): „A-l repeta pe Lenin înseamna sa recunosti ca «Lenin a murit», ca decizia lui personala a suferit o înfrângere, o înfrângere colosala, însa scânteia utopica merita pastrata. A-l repeta pe Lenin înseamna sa vezi diferenta dintre ceea ce Lenin a facut în mod real si aria de posibilitati deschisa de el. A-l repeta pe Lenin nu înseamna a repeta ceea ce a facut Lenin, ci ceea ce nu a reusit sa faca, posibilitatile pe care le-a omis“.
O astfel de punere în problema a leninismului este utopica si periculoasa, sustine Mitchievici. Utopica, pentru ca regimul post-capitalist implementat de bolsevici nu putea conduce decât la o serie pluriperspectivala de esecuri. Periculoasa, pentru ca încercarea de a decanta elementele functionale si dezirabile din leninism este condamnata sa repete, sub alta forma/forme si în alt context, insuccesele leninismului istoric. Sunt de acord, dar numai pâna la un anumit punct. Lenin a fost un semidoct fanatic, dar consecventa si abilitatea aproape incredibila cu care si-a urmarit si transpus în practica idealul este de netagaduit. Sa nu uitam, fara intentia de a le relativiza, împrejurarile care au facut posibila revolutia bolsevica: coruptia sistemica, cenzura, inegalitatile sociale si economice uriase existente în Imperiul Tarist, atât interioare, cât si exterioare – în raport cu Europa occidentala. Rusia secolului XIX era frustrata de înapoierea cronica si de conditia permanenta de actor secundar, în ciuda statutului militar de invidiat, în ecuatia modernitatii europene. Si, dintr-o data, situatia se schimba cu 360 de grade: Occidentul însusi devine „materialist si decadent“, redus la postura de competitor lipsit de speranta al comunismului sovietic. Dincolo de discursul propagandistic oficial, mesajul Rusiei revolutionare (si ulterior staliniste) era acela ca îsi câstigase în sfârsit, dupa numeroase obstructiuni, locul binemeritat la masa mai marilor zilei. Comunismul sovietic, argumenteaza excelent Claude Lefort, nu poate fi înteles decât „în orizonturile lumii moderne“ („Complicatia. Recurs asupra comunismului“, Editura Univers, 2002, p. 85); în acelasi timp, comunismul sovietic scurtcircuiteaza modernitatea prin faptul ca impune un model de dezvoltare si de gândire de o noutate radicala, o alternativa totalmente diferita de ceea ce experimentase Europa în ultimele trei secole. Din acest punct de vedere, comunismul sovietic, sustine acelasi Lefort, nu a reprezentat decât o insolita sau atipica forma de modernizare. O modernizare anti-moderna prin exces de zel, dar vom ajunge aici putin mai încolo.
Noutatea exploziva, promitatoare de justitie sociala, pe de o parte, cuplata cu mândria de a dezvolta, în nici doua generatii (cu costuri aferente, umane în primul rând, enorme; dar sa nu uitam ca aceleasi costuri sociale le-a platit Anglia aflata în plin proces de industrializare în prima jumatate a secolului XIX), o infrastructura comparabila cu cea a Occidentului (economia sovietica înregistra un ritm de crestere anul de 10-11% pe an pâna la finalul perioadei Hrusciov, îngrijorând vizibil „lagarul imperialist“) – acestea sunt motivele principale pentru care mesajul revolutionar romantic al lui Lenin însufleteste si astazi. Mai ales pe cineva din fostul spatiu sovietic, areal redus înca o data dupa implozia Uniunii Sovietice din 1991 la un dureros statut de inferioritate în comparatie cu Occidentul si mai ales cu Statele Unite. Care State Unite nu au ezitat sa umileasca sistematic Rusia în anii 1990 pentru a o face sa înteleaga, chipurile, cine a câstigat Razboiul Rece. Desi raspunsul poate parea unora evident, ideea este ca putem afirma cu mai multa certitudine cine nu l-a câstigat: societatile. Nu numai cele occidentale, ci si cele din Asia, Africa sau America Latina.
Revenind, Mitchievici sesizeaza atasamentul subiectiv al lui Ernu fata de ce a însemnat pentru generatia sa Uniunea Sovietica si mitul leninist. Dar nu înteleg de ce „repetarea lui Lenin“ trebuie sa fie una invariabil leninista. De fapt, repetarea lui Lenin este imposibil sa mai aiba loc vreodata pe coordonate leniniste: nu traim în Rusia secolului XIX, unde cenzura, coruptia, analfabetismul si înapoierea generala alcatuiau, împreuna cu organizatiile mici si radicale ale nihilistilor (radicalizate tocmai din cauza incapacitatii de a îsi propaga mesajul revolutionar printre taranii apatici si mefienti) un cocktail Molotov. De ce repetarea lui Lenin nu poate fi marxista? „Pentru noi comunismul nu este o stare care trebuie creata, un ideal dupa care va trebui sa se ghideze realitatea. Noi numim comunism miscarea reala care suprima starea actuala. Conditiile acestei miscari rezulta din premisele existente (subl. în orig.)“ – scriau Karl Marx si Friedrich Engels în „Ideologia germana“ (Editura de Stat pentru Literatura Politica, 1956, p. 32). Nu cumva ne simtim cu totii, în actualul context politic, mai mult sau mai putin, mai rusinati sau mai îndrazneti, mai mult sau mai putin dispusi sa o recunoastem – comunisti? Acesta este sensul originar al comunismului, nu distorsiunea leninista care i-a fost aplicata si care a fost atât de bine sedimentata semantic încât a acoperit aproape integral semnificatia atribuita conceptului de catre creatorii sai. În acest fel, daca am înteles eu bine, sugereaza Ernu sa îl repetam pe Lenin. Adica subversiv si emancipator deopotriva, pe filiera marxista, nu leninista. Social-democratul german Eduard Bernstein, atunci când a afirmat ca „scopul final nu înseamna nimic, miscarea este totul“, nu facea altceva decât sa traduca în termeni proprii ceea ce Marx si Engels spusesera în citatul de mai sus. Bolsevicii repudiau integral scrierile lui Bernstein, ca si scrierile altui social democrat de marca, Karl Kautsky, care afirmase transant ca socialismul fara democratie este de negândit si ca masura în care bolsevismul s-a instaurat în Rusia revolutionara este direct proportionala cu reculul autenticelor principii socialiste. Ernu nu face apologia ideii comuniste, obscura, nebuloasa si aflata într-un viitor incert si tocmai de aceea irelevant – ci subliniaza degradarea accelerata a drepturilor sociale încercând, cu mijloacele de care dispune, sa inverseze tendinta, sau macar sa o atenueze. Procedeaza utopic? Daca da, atunci, în buna traditie mioritica, ne meritam soarta, aceea de a fi pe zi ce trece subjugati intereselor internationale private, asistate de catre un stat servil, anemic, si care prefera firmiturile cazute de la masa Rosia Montana Gold Corporation decât sa mictioneze împotriva vântului. Îmi cer scuze daca am ultragiat cititorul mai sensibil: îi revine sarcina de a o potrivi mai bine decât mine din vorbe sau condei. Sa nu uitam însa ca si mâncarea de la McDonald’s este atractiv si strident ambalata, dar câinii comunitari o evita cu desavârsire. Când nu esti sigur de simturile tale, urmareste-ti întotdeauna nasul, glumea Friedrich Nietzsche. Daca va displace atât de mult Marx, haideti sa punem îndemnul lui Nietzsche în practica. De acord? Nietzsche poate fi suspectat de orice, numai de marxism nu.
Exista doua mari tipuri de lectura a lui Marx, sustine Immanuel Wallerstein („Marx and History: Fruitful and Unfruitful Emphases“, în Etienne Balibar & Immanuel Wallerstein, „Race, Nation, Class. Ambiguous identities“, Verso, 2002, pp. 125-134). Prima lectura este aceea a lui Marx – criticul liberalismului, adica a pietei libere si a proprietatii private întelese prin intermediul intereselor de clasa ale burgheziei, dar pe care aceasta le prezinta ca fiind universale. Într-o lume funciarmente inegala, sustinea Marx, piata libera si proprietatea privata nu îi pot avantaja decât pe cei puternici, pe cei care fac deja jocurile; acestia îi domina pe cei lipsiti de mijloace nu numai material, ci si intelectual. Sa fim seriosi, când auzim de piata libera, democratie, proprietate, tendinta aproape pavloviana este sa cadem într-un extaz necritic si sa fim astfel dezarmati la nivel de vocabular. Mai departe, pastila care ne este de obicei inoculata este aceea a eternului si fascinantului vis american: toti putem ajunge aici, daca muncim mult, suntem devotati, nu scuipam pe jos si nu ne scarpinam în nas, macar în public. Dar realitatea este ca nu putem ajunge pe acelasi palier cu detinatorii privilegiati de resurse, indiferent de natura lor. Daca punem într-un bazin de înot zece rechini si o mie de pestisori aurii, oricât de mult s-ar stradui pestisorii, nu vor ajunge niciodata rechini. Nu vor reusi decât sa fie mâncati, gratios si sistematic, dupa ce au fost îndoctrinati în prealabil de catre rechini ca fiecare dintre ei poseda si trebuie sa îsi valorifice aptitudinile de a deveni rechin.
Daca primul tip de lectura a lui Marx rezida în denuntarea contradictiilor cotidiene si ameliorarea lor (depasirea lor este imposibila; asa cum observa Fernand Braudel, a spune societate înseamna a spune inegalitate, dar asta este deja o alta discutie) – al doilea tip de lectura este unul pozitivist, teleologic, bazat pe procesul istoric emancipator pe care Marx îl recupereaza, pe coordonate filosofice diferite, de la Hegel. Aceasta teleologie a progresului este draga si liberalilor, sau liberalilor în primul rând, dar si unor conservatori (Fukuyama, de exemplu, chiar daca maniera în care îl interpreteaza pe Hegel este simplista si rudimentara; din nou, nu este cazul sa intram în amanunte). Astfel, marxismul poate deveni (si) un discurs digerabil pentru establishmentul intelectual de bun simt. Ceea ce s-a întâmplat deja în Occident. Nu ar strica sa se inspire din aceasta istorie intelectuala si dreapta româneasca.
Ernu se pozitioneaza fara echivoc de partea primului tip de interpretare a marxismului. Iar asta nu face din postura sa una leninista, cum afirma A. Mitchievici, ci una marxista clasica. Daca mai este cazul sa detaliem, marxismul pune accent pe revolutia sociala, pe emanciparea care porneste din interiorul structurii (economico-sociale) si care modifica apoi suprastructura (politica, religioasa, culturala). Marxistii radicali sustin continuarea acestui proces pâna la abolirea claselor sociale, a diviziunii muncii (care transforma muncitorul într-o anexa a masinii) si în final a capitalismului însusi adica, în termeni braudelieni, a sistemului ideologic care prezinta piata libera si proprietatea privata printr-un discurs concurential în spatele caruia nu se ascund decât interese monopoliste. Odata cu rasturnarea capitalismului dispare si ideologia, adica, în termeni marxisti, reflectarea distorsionata si partizana a conditiei structurale la nivelul suprastructurii si invers. Social-democratia (a nu se confunda cu marea majoritate a partidelor contemporane care se intituleaza social-democrate) nu este atât de convinsa de finalitatea procesului revolutionar, cât de câstigurile reale, palpabile pe care clasele sociale le pot obtine prin mijloace legale. Sigur, pentru marxistii radicali, legalitatea nu este decât o ipocrizie burgheza care consfinteste si pozitiveaza inegalitatea sistemica a capitalismului si permanenta exploatare de forta de munca neplatita (extragerea de plusvaloare) care îl tine în viata. Dilema pare, pâna în acest punct, insurmontabila: social-democratii par a spune ca nu are rost sa vindem pielea ursului din padure sau sa dam pasarea de pe gard pentru cea din mâna, în timp ce marxistii radicali considera ca nu prea exista compromisuri onorabile cu statu quo-ul, ci numai compromisuri com-promitatoare. Dar asa cum s-a demonstrat recent ca oul a existat înaintea gainii, tot asa marxismul este un produs al modernitatii careia îi imputa, asa cum opina Alex Callinicos, ca nu si-a respectat din promisiunile de libertate si egalitate decât pe prima si încearca sa o constrânga în acest sens, nu neaparat sa o depaseasca. Leninismul, pe de alta parte, nu este decât o progenitura paricidala a modernitatii, care îi solicita imperativ acesteia egalitate absoluta generatoare de libertate absoluta. Numai ca, asa cum se exprima mai demult cinicul secretar de stat al Americii Henry Kissinger, între lumea asa cum este si lumea pe care o cautam va exista întotdeauna o distanta. Depinde de noi ca respectiva distanta sa fie cât mai mica. Leninismul însa este ferm convins ca poate aboli aceasta distanta. Numai ca leninismul nu este un produs al proletariatului, cum ar spune Marx, ci o miscare care s-a izolat de acesta si nu mai urmareste sa îi ofere, în termeni kantieni, un sprijin regulativ, ci unul constitutiv. Cu alte cuvinte, leninismul considera ca este îndreptatit sa faca revolutie în numele proletariatului, pe care de fapt nici nu îl reprezinta. O incomensurabila aberatie, ar fi ripostat Marx, daca ar fi fost în viata în primele decenii ale secolului XX. Nu numai aberatie, dar si ideologie: leninismul porneste „revolutia“ din sfera politicului, adica din interiorul suprastructurii (politice) – nu din interiorul structurii economico-sociale, asa cum teoretizase Marx – si nu în numele proletariatului, ci în numele partidului. Partidul îsi va crea cu timpul propria clasa, birocratia, care va cauta sa impuna asupra societatii sovietice propriile interese în temeni universali, desi acestea sunt inevitabil particulare. Adica exact asa cum proceda si procedeaza în continuare capitalismul, atât la el acasa, în Occident, cât si în restul lumii, atât cât i se permite sa o cuprinda.
Deci cât de leninist este Ernu? Deloc. Mai mult, Lenin s-ar fi privatizat de mult, în opinia scriitorului, adica a intrat în logica emasculatoare politic a societatii de consum, devenind un graffiti sau un model imprimat pe tricouri (cu o versiune speciala pentru iubitorii de punk-rock). Exact precum Che Guevara. Sunt de acord cu analiza operata de Alain Besançon asupra leninismului, la care A. Mitchievici face trimitere (incompleta): leninismul se afla la intersectia dintre o stiinta distorsionata si o religie distorsionata. Stiinta distorsionata, pentru ca stiinta adevarata nu are ambitia (puerila) de a oferi o explicatie totalizanta si coercitiva dezvoltarii umane, reconfigurându-se în permanenta în raport cu practica, pe când leninismul are accesata ambitie, constrângând realitatea sa se adapteze propriilor tipare ideologice. Daca refuza, obisnuia sa glumeasca Lenin (sau poate ca nu glumea), „cu atât mai rau pentru realitate“. Religie distorsionata pentru ca orice religie autentica admite un rest incognoscibil pe care nu îl poate lua în posesie în-si-pentru-sine (ca sa ma exprim în termeni hegelieni); Lenin, pe de alta parte, credea ca stie tot. Tot ce este important, cel putin. Lenin, afirma Besançon, „nu stie ca crede, el crede ca stie“ (citat din memorie). Analiza lui Besançon exprima, în termeni oarecum metafizici, cam ceea ce social-democratii sau marxistii au reprosat leninistilor în termeni structurali.
„Sa suprimam actuala stare de lucruri“, spune de fapt Ernu, pe urmele lui Marx si Engels, când scrie despre repetarea lui Lenin. Mai exista oare cineva în România care nu îsi doreste acelasi lucru? Cât si cum, acestea sunt detalii care se definitiveaza întotdeauna pe parcurs.
Nu numai Mitchievici, ci si Vladimir Tismaneanu a simtit nevoia sa se exprime, în aceeasi revista, „despre iluziile, idealurile si nostalgiile marxist-leniniste ale lui Vasile Ernu“. Cât de iluzorii si de leniniste sunt aceste idealuri cred ca am demonstrat mai sus. Cât consens exista asupra lor la nivel social se poate afla de asemenea foarte simplu, urmarind protestele din marile orase ale tarii împotriva exploatarii cu cianuri de la Rosia Montana, sau a poluarii insuportabile pe care fabrica de anvelope Continental o elibereaza cu indolenta si cinism în aerul timisorenilor. Mai departe, V. Tismaneanu repune pe tapet o veche dezbatere istorica: aceea a totalitarismului, adica a macularii superficiale si necritice a ororilor naziste cu cele produse de regimurile comuniste. „Ma întreb cum ar suna un titlu despre nostalgia nazista a unui intelectual vizibil din Romania de azi. Personal, nu vad o diferenta între a fi nostalgicul lui Lenin ori al lui Hitler“, scrie V. Tismaneanu. Diferenta este, în ciuda cecitatii pe care o invoca plastic V. Tismaneanu, strigatoare la cer. Nu ca ambii nu ar fi fost niste fanatici si niste criminali. Dar aici vorbim mai mult decât de Hitler si de Stalin, vorbim de nazism si de comunism. Doua patologii ale modernitatii relativ interpenetrabile ideologic, dar într-o masura redusa. Nu în ultimul rând, polemica a ajuns în atentia publica în Germania anilor 1980, prin intermediul a ceea ce s-a numit Historikerstreit. Pe scurt, doua tabere de istorici s-au confruntat în privinta judiciozitatii conceptului de totalitarism. Prima, reprezentata de filosoful Jürgen Habermas, se pronunta pentru întelegerea nazismului ca rau unic si deopotriva original: a fost pentru prima oara în istorie când s-a urmarit exterminarea unui popor pe baze exclusiv etnice. A doua pozitie, reprezentata de istoricul Ernst Nolte, ale carui scrieri au articulat de fapt controversa, considera ca nazismul trebuie înteles în contextul epocii interbelice (criza economica, somaj, soldati din primul razboi mondial care nu îsi puteau reface viata), în primul rând ca o reactie la ascensiunea bolsevismului. Gulagurile au existat înainte de lagarele de exterminare naziste, observa Nolte.
Sigur, o observatie evidenta, care nu se reflecta însa si asupra substantei argumentului pe care îl avanseaza. Catalogarea primei tabere ca fiind de stânga, respectiv a celei de a doua ca fiind de dreapta este destul de schematica, obliterând mai degraba miza disputei pe care îsi propune sa o elucideze. Mai important este însa faptul ca a doua tabara nu are dreptate: nu putem pune nazismul si comunismul în aceeasi oala. Sigur, putem alatura cifrele victimelor produse de catre fiecare regim, dar aceasta este, în termenii lui Tismaneanu, o „comparatie triviala“. Si pe buna dreptate. Numai ca, daca le analizam structura ideologica, observam ca nazismul, desi la rândul sau un produs al modernitatii, difera de aceasta prin faptul ca încorporeaza substantial idei ale romantismului german, dar si ale pangermanismului, asa cum bine observa Hannah Arendt în „Originile totalitarismului“. Între romantismul german si pangermanism exista oricum o indeniabila continuitate, asupra careia nu are rost sa insistam. Trebuie sa insistam însa asupra unui aspect crucial: romantismul german (mistic, metafizic, tenebros, cu ideile sale patetice despre natiune ca ideal organic si eroismul teutonic, singurul în masura sa salveze Europa de decadenta si mediocritatea modernitatii – în contrapondere, romantismul francez a fost mult mai practic si mai politic orientat) contesta modernitatea ca tavalug care ar destructura comunitatile rurale arhaice, unicele depozitare ale unei spiritualitati pe cale de disparitie, spiritualitate care ar fi însa perfectul antidot pentru tarele modernitatii: consumerismul, apatia civica, superficialitatea, omogenizarea materiala si intelectuala etc. Fascismul german va prelua aceste idei un secol mai târziu, beneficiind de un sol ideologic fertil: admiratia de sorginte prusaca pentru armata si pentru statul represiv în jurul caruia Germania s-a unificat politic. Nazistii vor încerca deci sa îmbine dimensiunea materiala a modernitatii (tehnologie s.a.m.d.) cu o dimensiune axiologica anti-moderna, provenita din ideologia romantismului german. Comunismul, pe de alta parte, a încercat, asa cum am mentionat mai sus, sa smulga modernitatii promisiunea de egalitate, nu numai pe cea de libertate, considerând ca acest ideal a fost abandonat sau chiar tradat. De aceea am numit comunismul (sau leninismul, pentru a pastra terminologia) o progenitura paricidala a modernitatii: pentru ca încearca sa fie mai catolic decât papa, pentru ca se bazeaza pe o enorma si catastrofala confuzie între ideal si posibil. Pe de alta parte, comunistii nu si-au propus niciodata exterminarea pe criterii etnice a vreunui popor, cel putin nu integral (ma refer aici la deportarile din perioada comunista, care oricum nu pot fi comparate cu Holocaustul): criteriile lor de represiune erau economico-sociale. Clasele. Dar într-o acceptiune foarte diferita de ceea ce Marx si Engels întelesesera prin ele. Mai mult, Kenneth Jowitt, un excelent politolog, pe care V. Tismaneanu îl apreciaza si contribuie la traducerea cartilor sale în România (un gest salutar, pentru care sincer, îi multumesc), afirma fara echivoc ca nazismul nu a cunoscut vreo forma de destalinizare. Nici nu avea cum, pentru ca piatra sa unghiulara era vointa arbitrara a Führerului, partidul nazist fiind un apendice al personalitatii acestuia. Comunistii, în schimb, îsi bazau legitimitatea organizationala nu pe discretionarul individual, ci pe o institutie, partidul. Iar asta îi face deja, în termeni pur procedurali, mai „moderni“ decât nazistii. Sigur, partidul a decazut rapid si a fost subordonat capriciilor nemiloase ale lui Stalin, dar preeminenta sa ca depozitar ultim al legitimitatii regimului s-a pastrat, fapt care a facut de altfel posibila destalinizarea.
„As adauga doar un lucru“, continua V. Tismaneanu, „România nu a avut o Noua Stânga în anii 70, atunci când fenomenul s-a dezvoltat în Vest (ba chiar si tari din Est ca Iugoslavia, Polonia si Ungaria ) în opozitie, nu în consens, cu partidele de tip bolsevic“. Asa este, numai ca Michael Shafir a scris despre asta acum aproximativ trei decenii. O trimitere, un citat, preferabil la si din alti autori, din când în când, nu strica. Iar despre consensul lui Ernu cu bolsevismul cred ca am demonstrat deja ca este impropriu sa vorbim. O declara de fapt si autorul volumului „Nascut în URSS“, care le-a raspuns lui Mitchievici si Tismaneanu într-o replica pe care revista „LaPunkt“ nu a preluat-o decât dupa ce a specificat cu insistenta în câteva paragrafe introductive ca se disociaza fara rest de opiniile celui în cauza. Merita citat un fragment generos din textul lui Ernu: „Am fost sunat si întrebat daca nu vreau sa-mi dau cu parerea despre textele domnilor Angelo Mitchievici si Vladimir Tismaneanu care ma vizau. Îi multumesc pentru invitatie lui Ioan Stanomir, dar citind textele domniilor lor am avut un vag sentiment de jena si disconfort: lumea protesteaza în toata tara de doua saptamâni si noi discutam despre ce!? Un sentiment de déjà vu, de inactualitate si de rupere totala de lume reala si problemele durute si actuale ale acestei tari. As discuta cu placere daca tema discutiei ar fi legata de ceva real, de problemele acute ale societatii românesti sau internationale dar aici avem scoase de la naftalina vesnicele marote ale establishment-ului intelectual românesc: bau-baul comunist. Eu înteleg ca domnul Tismaneanu & co si-au facut o profesiune din a scoate sperietori publice: «stânga radicala», «nostalgici bolsevici», «lenin, marx, GULAG» etc. (Între timp, când deja terminasem de scris, vad ca Angelo Mitchievici îmi trimite amical o scrisoare unde face un pomelnic, o adevarata lectie de «reeducare». Angelo, multumesc, dar ai gresit adresa, caci eu despre comunism am o parere mai proasta decât a ta, dar nu vad de ce acest lucru ar trebui sa ma împiedice sa fiu critic fata de capitalism?) Eu înteleg ca domniile lor sunt niste ostasi fideli ai noii orânduiri neoliberale si vad «dusmani» si pericole peste tot, însa domniile lor ar trebui sa înteleaga ca monopolul discursului public s-a spart. Se pare ca vine o generatie cam neascultatoare, care începe sa nu mai rosteasca mantra actualei puteri hegemonice si care începe sa scoata sunete si actiuni politice tot mai articulate si tot mai antisistem. Daca domniile lor nu au observat, îi pot anunta ca tot mai multi tineri sunt în strada de câtiva ani, si nu doar la Istanbul si Barcelona, ci chiar si la Bucuresti, Moscova, Atena si New York“.
Chiar asa. Si eu am o parere extrem de proasta despre comunism si despre Lenin (o „ciorba stricata“, privatizata în prealabil, dar care pare ca se vinde bine si în aceasta forma alterata). De ce ne-am câstigat libertatea împotriva comunistilor în decembrie 1989 (atâta cât si cum a fost ea)? Pentru a o pierde astazi în fata marilor corporatii internationale si a unui stat care a devenit fatis lacheul intereselor private?
Mitchievici i-a raspuns lui Ernu pe acelasi ton poetic, cu inflexiuni caragialesti de data aceasta. Nu a facut decât sa repete ceea ce a scris în textul anterior. Adica nimic concret. Si Ioan Stanomir a intrat în dezbatere, acuzându-l pe Ernu de chestiuni ceva mai punctuale. Cum ca ar fi lipsit de moderatie, de discernamânt politic, de luciditate si de un simt al echilibrului în general, care sa îi semnalizeze derapajele extremismului. Numai ca, asa cum sper ca cititorul s-a convins din rândurile de mai sus, a fi radical nu echivaleaza nici pe departe cu a fi extremist. Marx a fost radical (atât la nivel teoretic, cât si prin felul în care si-a transpus convingerile în viata personala, motiv pentru care a trebuit sa se mute dintr-o tara în alta la cererea guvernelor conservatoare care, evident, nu îi agreau cartile si publicistica – si sa se supuna, voluntar si involuntar, la numeroase si diverse privatiuni), în timp ce Lenin a dat dovada de extremism, un extremism politic dublat de un radicalism teoretic rudimentar si lipsit de originalitate. Scrie Stanomir: „ramân fidel unei linii a libertatii, moderatiei si prudentei care îsi are originile în Burke, Madison, Constant sau Tocqueville. Moderatia este, adesea, una dintre acele valori judecata a fi rece, inatractiva si irelevanta. Într-adevar, moderatia nu poate face sa se ridice baricade. Dar pe caramizile moderatiei se pot ridica societatile plurale, în cadrul carora demnitatea umana sa fie garantata, iar arbitrariul statului eliminat“. Ireprosabil. Burke, Tocqueville, Constant, Madison – titani ai istoriei gândirii politice. „Societatile plurale“, la fel, cel mai palpabil câstig al epocii moderne. Stanomir îl invoca de asemenea si pe conservatorul britanic Michael Oakeshott, a carui „rationalism în politica“ a facut deja cariera. Sigur, aici este vorba de doua acceptiuni filosofico-politice diferite ale rationalitatii (Giovanni Sartori le discuta rezonabil în „Teoria democratiei reinterpretata“). Prima apare în spatiul cultural francez în timpul Iluminismului si se bazeaza pe continuitatea directa (echivalarea este prea mult spus) dintre ratiunea individuala si cea publica. Este tocmai acceptiunea de la care Oakeshott nu se revendica (o face în schimb Marx, partial Hegel, si multi altii). În spatiul anglo-saxon, ratiunea este de obicei înteleasa ca o facultate umana limitata, în care nu trebuie sa ne încredem exclusiv si care, exacerbata, poate antrena consecinte sociale, politice si economice tragice. Ratiunea individuala nu va coincide niciodata integral cu cea colectiva. Daca, de exemplu, sunt îndreptatit sa consider ca salariul ar trebui sa îmi fie marit de cinci ori (un deziderat perfect rational în ceea ce ma priveste), în cazul în care tuturor salariatilor din România li s-ar mari salariul de cinci ori, economia ar intra probabil în colaps. Asta nu înseamna în niciun caz ca tipul de rationalitate anglo-saxon ar trebui privilegiat în raport cu cel francez, asa cum este Oakeshott convins. Pentru el, rationalitatea exacerbata de sorginte franceza a condus atât la extremismul bolsevic, cât si la cel fascist. Sunt sigur ca Ioan Stanomir se regaseste în demersul argumentativ oakeshottian. La prima impresie, asta înseamna sa fii moderat, lucid, inteligent, precaut, plural. Numai ca genul acesta de discurs, a carui capacitate de seductie nu o neg, ascunde totusi câteva capcane majore. Prima, discutata partial mai sus, consta în echivalarea bolsevismului cu nazismul ca produse ale Revolutiei Franceze si ale unui iluminism radical cu inflexiuni iacobine. Doar ca, asa cum am amintit deja, fascismul si nazismul datoreaza mult în plan ideologic metafizicii romantismului german decât iacobinismului francez. Da, sigur, Mussolini si Hitler s-au inspirat din tehnicile bolsevice de preluare si pastrare a puterii, precum si din propaganda bolsevica – care au la baza un soclu modern radical în sensul revolutionar francez pe care Lenin si acolitii sai erau convinsi ca le vor duce pâna la capat –, dar cele doua extreme nu sunt atât de superpozabile pe cât sunt distincte. Repet, din punct de vedere ideologic, nu ma refer la consecintele practice catastrofale pe care ambele le-au produs. A doua capcana consta în acceptarea fatalista a statu-quo-ului, care nu poate fi niciodata perfect. Mai mult, încercarile noastre iresponsabile de a-l transforma sau schimba, prea brusc si prea radical, se pot solda cu rezultate mai putin placute decât cele pe care statu-quo-ul anterior, cel pe care l-am eliminat, le producea. O metafora draga conservatorilor este aceea a societatii-corabie care se afla permanent pe mare si pe care, pentru a o îmbunatati, trebuie sa o reparam cu grija din mers; în cazul în care nechibzuinta ne îndeamna sa operam o reparatie radicala sau sa o eliminam în totalitate pentru a construi alta noua, nu ne ramâne decât sa ne înecam. O alta metafora draga conservatorilor (am impresia ca le sunt mai dragi metaforele decât argumentele) este aceea a libertatii care, afirma Edmund Burke, poate fi asemuita cu focul: îti gateste mâncarea dar, daca nu esti suficient de atent, îti poate aprinde casa. Frumos si, la prima vedere, imbatabil. Dar, ne avertizeaza Robert Cox, pe urmele lui Michel Foucault, nicio teorie nu este „nevinovata“. Fiecare ascunde, în spatele propriului discurs, niste obiective si interese pur particulare. Inclusiv marxismul, care privilegia proletariatul în raport cu restul societatii, dupa Mihail Bakunin si Pierre-Joseph Proudhon îi reprosau lui Marx înca din timpul vietii. Iar conservatorismul ascunde, în spatele acestei fascinante retorici, care aspira sa devina ceea ce englezii numesc „common knowledge“, bun simt, pe româneste – nimic altceva decât interesele particulare ale elitelor politice, economice, culturale. De fapt, categorizarea elitelor în acest fel nu prea îsi are rostul, deoarece oricum alcatuiesc împreuna un întreg coerent si omogen, cel putin mai coerent si mai omogen decât societatea asupra careia îsi exercita puterea si pe care cauta sa o manipuleze prin presupusa coincidenta dintre interesele profunde ale celor doua parti. Metafora rechinilor si a pestisorilor aurii, o mai tineti minte? Sigur ca puterea si societatea nu sunt atât de radical polarizate (pe cât credea Marx, de exemplu) si între ele are loc o permanenta reciprocitate. Numai ca aceasta reciprocitate este inevitabil asimetrica. Si cu cât este mai asimetrica, societatea în ansamblu are mai mult de suferit. Cum trebuie procedat, pâna la urma? Lasam asimetriile la locul lor, afirmând suficient, ca niste vechi si pretioase oracole, ca asta este lumea în care traim si orice încercare de a o schimba este ridicola, utopica si, mai grav, se poate transforma peste noapte în extremism? Sau denuntam asimetriile si încercam sa le minimalizam pe cât posibil, chiar daca stim ca nu le vom putea surmonta niciodata? Biblia atât de draga conservatorilor (si care poseda înca resurse intelectuale fascinante, din care însasi modernitatea europeana îsi extrage, chiar daca nu mai tine minte sau nu mai recunoaste, seva) atrage atentia ca nu exista om lipsit de pacat. Asta înseamna ca orice încercare de a nu mai pacatui este ridicola, utopica si extremista? Sau, dimpotriva, ca minimalizarea frecventei si intensitatii pacatelor trebuie sa fie scopul vietii fiecarui om? La fel, ponderarea asimetriilor socio-economice ar trebui sa fie scopul fiecaruia dintre noi, asta daca vrem sa traim într-o lume cu adevarat moderna, plurala, democratica.
Oakeshott mai discuta de asemenea despre „cunoasterea practica“, respectiv „cunoasterea tehnica“. Cunoasterea practica s-ar fi exercitat înainte de instaurarea modernitatii, atât în breslele mestesugarilor din Evul Mediu, cât si în politica. Cunoasterea tehnica s-a impus odata cu modernitatea si este produsul unui om desensibilizat, abrutizat, mecanizat, captiv iremediabil al societatii de consum, superficial, cameleonic, prea putin responsabil, aproape deloc nobil în sensul de curajos, demn etc. Pe scurt, „omul-masa“ al lui Ortega y Gasset, atât de drag conservatorilor. Însa aici apare o dilema. Cum poti pretinde ca achiesezi integral la valorile modernitatii (moderatie, democratie, drepturile omului, pluralism, piata libera – înteleasa, repet, în termenii lui Braudel drept „competitie rezonabila“, nu lege a junglei fetisizata în care marile interese monopoliste distrug concurenta si impun propriul discurs pozitivat ca fiind universal, democratic, liberal si intangibil) când te raportezi cu atât de mult dispret si condescendenta la omul modern?
Pentru a fi pedant pâna la capat, am sa încerc sa înteleg modernitatea de la care se revendica cei care îi reproseaza lui Vasile Ernu ca este leninist, extremist, iresponsabil, utopic s.a.m.d. Sa fie oare vorba de modernitatea kantiana care resusciteaza subiectul, îi impune cautarea permanenta de moralitate autentica, moralitate a carei forma individuala, respectiv colectiva, coincid? Modernitatea kantiana a imperativului categoric a tratarii semenului întotdeauna ca scop, niciodata ca mijloc? Putin probabil. Genul acesta de moralitate pare mai degraba apanajul „mahalalei inepte“ (asa cum se exprima fostul ministru de Externe Teodor Baconschi) care protesteaza acum în marile orase împotriva unui guvern care nu o mai reprezinta, asta daca a reprezentat-o vreodata.
Dar modernitatea lui Kant este incompleta, oricât de salutar si de emancipator este rolul pe care l-a jucat odata. Cel putin asta sustine Hegel, filosoful modernitatii prin excelenta. „Sa-l repetam pe Lenin!“, pare sa fie comandamentul fondator al Noii Stângi. De ce pe Lenin si nu pe Hegel sau pe Marx?“, întreaba retoric Mitchievici în articolul care a declansat polemica. Pai tocmai – mai e nevoie sa repet? – pe Marx încearca Ernu sa îl repete în sensul de a fructifica posibilitatile deschise si înca nevalorificate din scrierile sale, un Marx atasat de modernitate si ale carui premise (egalitate ca/si libertate) încearca, prin mijloacele pozitiviste si deterministe care i-au stat la dispozitie, sa le realizeze integral. Marx încearca depasirea modernitatii prin realizarea ei integrala pornind din interiorul structurii, nu din interiorul suprastructurii, asa cum a procedat Lenin. Un obiectiv într-adevar utopic dar, am discutat deja despre asta, Marx este cu siguranta mai important prin aducerea în prim-plan a celor mai presante probleme sociale si a manierelor în care sunt eludate de catre elite, nu prin finalitatea pe care o atribuia istoriei. Determinismul lui Marx nu se rasfrânge asupra întregii sale opere. Lucrarea sa principala, „Capitalul“, a contribuit enorm, prin teama de revolutie pe care a inoculat-o politicienilor si patronilor, la diminuarea zilei de lucru, la îmbunatatirea conditiilor de munca, la interdictia de a angaja minori, într-un cuvânt, la augmentarea deloc neglijabila a asistentei sociale.
Dar poate ca Ernu îndeamna, indirect, si la repetarea lui Hegel. De ce pentru Hegel Kant nu este suficient de modern? Pentru ca filosoful din Königsberg pornea abrupt de la niste subiecti izolati care, meditând în solitudine, ajung sa identifice un tip de rationalitate comuna care, prin categoriile pe care subiectii însusi si le ofera (pe filiera metafizica) si le adapteaza permanent experientei – face posibila si dezirabila viata în lumea moderna. Hegel nu este atât de convins ca subiectul reprezinta un punct de plecare adecvat pentru întelegerea modernitatii. Cum si-a câstigat subiectul identitatea? Hegel porneste de la un întreg originar în care subiectul si obiectul sunt indistincti. Din acel întreg se desprinde Ideea care, gândindu-se pe sine, gândeste si întregul care a facut-o posibila si din care propria „negativitate“ a detasat-o. Separate, spatiul social si Ideea vor porni într-o calatorie care nu este altceva decât istoria umanitatii, cautând sa refaca absolutul sau infinitul originar, de data aceasta ca Absolut constient de sine însusi. Spiritul este cel care mediaza permanent reciprocitatea dintre Idee si social; cu cât distanta dintre cele doua parti este mai mare, cu atât Spiritul – reconcilierea umanitatii cu propriile modalitati de auto-întelegere – are de suferit. În epoca moderna aceasta distanta este mai redusa ca niciodata. Pretul platit este însa acela al fragmentarii iremediabile a socialului: fiecare generatie îsi ofera noi repere, noi criterii, noi modele. Epoca moderna este deci dinamica si tinde spre reunificarea constienta dintre subiect si obiect, dintre om si Dumnezeu ca religie normativa rationala, cu alte cuvinte. Devenirea lumii moderne este una emancipatoare si autonoma, regulile nemaifiind impuse de catre o autoritate exterioara si coercitiva (divinitatea medievala). Perioadele de regres ale „fenomenologiei spiritului“, nazismul, fascismul, comunismul – sunt toate „viclenii ale istoriei“, ar spune Hegel, reculuri temporare care antreneaza involuntar resurse nebanuite de emancipare, de eliberare, de progres. Sigur, si Hegel e teleologic, pozitivist, dar nu determinist. Liberalismul social al secolului XIX (si nu numai) îsi gaseste expresia perfecta în filosofia hegeliana. Hegel mai considera ca dinamica moderna creeaza perturbari sociale majore: industrializarea care transforma taranii în muncitori, apoi progresul tehnologic si diviziunea muncii care reduce, pe de o parte numarul de muncitori si îl creste pe cel al somerilor, iar pe de alta parte îi condamna la o specializare extrema care îi abrutizeaza, scazându-le sansele de a se reîncadra pe ceea ce astazi am numi piata muncii. Statul are datoria de a veghea la întretinerea acestor defavorizati ai dinamicii modernizarii. Statul reprezinta pentru Hegel libertatea obiectiva, expresia dialectica a libertatilor subiective ale cetatenilor ridicata la un nivel superior. Libertatea individuala si cea colectiva nu pot progresa decât împreuna; orice exacerbare a uneia nu poate avea loc decât în defavoarea celeilalte. Adaptând si fortând putin argumentul, hipertrofierea libertatii colective a condus în secolul XX la comunism, iar cea a libertatii individuale la ceea ce a început sa se numeasca „fundamentalism al pietei libere“, la legea junglei, la dreptul fortei ipocrit prezentat prin prisma fortei dreptului.
În cadrul modernitatii ireversibil fragmentate, Hegel considera ca umanitatea nu poate fi reconciliata cu propriile conditii existentiale decât prin intermediul artei, religiei si, mai ales, al filosofiei. În plan politic nu se poate ajunge la asa ceva. Este tocmai ceea ce Marx a teoretizat: reconcilierea umanitatii cu propriile conditii politice. Imposibil. Numai ca, asa cum avertiza Leszek Kolakowski pe urmele lui Hegel, idealul este indispensabil politicului ca far calauzitor: când cele doua se confunda, rezultatul (politic) este dezastruos. Hegel nu a fost deloc un sustinator al absolutismului prusac, asa cum eronat a fost interpretat înca din timpul vietii. „Actualul este rational si rationalul este actual“ (în unele traduceri „actual“ este înlocuit prin „real“) – celebra propozitie din prefata „Principiilor filosofiei dreptului – nu sugereaza acceptarea statu-quo-ului ci, înteleasa în ansamblul filosofiei hegeliene, afirma suprapunerea dintre rational si actual. Actual înseamna masura în care rationalitatea, progresul, emanciparea sunt posibile pentru a mentine istoria pe traseul Absolutului (vezi excelenta lucrare a lui Terry Pinkard, „Hegel. A biography“, Cambridge University Press, 2000; Hegel, „Prelegeri de filosofie a istoriei“, Paralela 45, 2006; Hegel, „Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural si de stiinta a statului“, IRI, 1996). Iar astazi, nimic nu este mai actual ca protestele împotriva exploatarii aurului cu cianuri la Rosia Montana, de exemplu. Nu este cazul sa intram aici în celebra dihotomie „hegelieni de stânga“ versus „hegelieni de dreapta“ deoarece, din punctul meu de vedere, reprezinta o falsa dilema. Hegelienii de stânga, si tânarul Marx împreuna cu ei, percepeau Spiritul ca emancipare pe coordonate rationale, hegelienii de dreapta vedeau în Spirit pe Dumnezeu. Istoria se termina pentru primii cu lumea post-capitalista, iar pentru ultimii cu Judecata de Apoi. Hegel a spus-o însa foarte clar: Dumnezeu este Spirit în masura în care se afla în interiorul comunitatii si contribuie la emanciparea sa; Isus este eroul rational care ar putea, cocheta Hegel în tinerete cu ideea – de-pozitiva si de-institutionaliza crestinismul astfel încât sa devina compatibil cu si chiar necesar modernitatii. La batrânete a revenit, pe alta filiera, asupra ideii. În fine, Marx l-a distorsionat pe Hegel si Lenin l-a distorsionat pe Marx, iar dihotomia mai sus mentionata apartine posteritatii, nu filosofiei lui Hegel, acesta fiind un alt motiv pentru care nu se sustine.
Asa ca Ernu trimite la Marx, înteles în sensul argumentelor de mai sus si implicit la Hegel. Nu la Lenin. Când parintele care, la nervi, îsi loveste copilul scuzându-se ca bataia este rupta din rai, trebuie cumva interpretat ad litteram? Însa dilema mea referitoare la revendicarea conservatorilor de la filosofiile modernitatii persista. Mai ales atunci când o fac pentru a apara, chipurile, câstigurile politice ale modernitatii de asa-zisul extremism al lui Ernu. Se pare ca stânga (nu leninismul) este cea moderna cu adevarat. Tocmai stânga, tapul ispasitor preferat al conservatorilor care numai simuleaza modernitatea, fara a rezona realmente cu preceptele ei – atunci când vine vorba de derapaje democratice si/sau de contestari la adresa ordinii politice existente. Din tipul acesta de contestari s-a nascut si consolidat modernitatea. Niciodata nu au venit elitele sa ofere drepturi pe tava. Au fost smulse prin proteste. Întrebati muncitorii, femeile, populatia de culoare, minoritatile sexuale pentru a va convinge. Cu siguranta, ati inversat, constient sau nu, voluntar sau nu, rolurile. Asa ca probabil nu ar strica transformarea motto-ului revistei „LaPunkt“ din „lumea în care traim“ în „lumea în care traiti“.
Autor: EMANUEL COPILASApărut în nr. 441