Cristina Bogdan în dialog cu Catalin D. Constantin
Unul dintre cei 5 purtatori români de torta la Jocurile Olimpice de la Londra de anul acesta, desemnati de campania Samsung, Eroi locali, pasiuni care schimba vieti, este Cristina Bogdan. O cunoasteti din paginile revistei Cultura, unde a publicat texte interesante si bine scrise, despre aspecte mai putin „umblate“ ale culturii române vechi. Este lector la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, unde preda cursuri de Istoria Culturii si a Mentalitatilor, Istoria Reprezentarilor Colective, Antropologie Culturala, Studii de gen. Are o bogata activitate de cercetare, e iubita de studenti, povesteste cu placere despre calatoriile ei. Ideea acestui interviu s-a nascut la un ceai placut, pe una dintre stradutele cu farmec si case vechi din Cotroceni, despre a carei istorie va scrie într-unul dintre numerele viitoare ale Culturii.
Cum ati aflat de nominalizarea în cadrul concursului organizat de Samsung, Eroi locali, pasiuni care schimba vieti?
Într-o seara din toamna anului trecut am primit un telefon de la agentia de publicitate care s-a ocupat de campania Samsung pentru desemnarea celor 5 români purtatori de torta la Jocurile Olimpice de la Londra 2012 si am fost anuntata ca povestea scrisa despre mine de un fost student, bloggerul Alexandru Ciuca, se numara printre cele 20 de istorii selectate din câteva sute, pentru a fi ulterior votate de-a lungul a trei zile consecutive (la începutul lui octombrie, cred), în vederea desemnarii celor 5 câstigatori. Am fost uimita, cu atât mai mult cu cât nu stiam nimic despre aceasta campanie Samsung si despre intentia lor de a aduce mesajul olimpic mai aproape de comunitatile din întreaga lume. În definitiv, concursul în sine le cerea oamenilor sa se gândeasca la ideea de comunitate locala, de solidaritate în interiorul ei si de figuri capabile sa coaguleze un anumit interes al membrilor grupului din care fac parte. Mai mult decât atât, am aflat ulterior si felul în care aceasta initiativa avea sa se rasfrânga asupra tarii organizatoare a Jocurilor Olimpice, prin purtarea tortei de-a lungul a o mie de orase din Marea Britanie, în intervalul 19 mai-27 iulie, în asa fel încât orasele mari si mici sa se poata bucura de prezenta flacarii olimpice, sa îi poata însoti pe purtatorii ei, de-a lungul unui traseu de 300 de metri, pe care organizatorii l-au denumit „Your moment to shine“.
În ce masura va regasiti în eticheta aceasta de erou local?
Cu siguranta, nu sunt un erou. Sunt un om obisnuit, care a avut norocul sau a primit binecuvântarea de a-si descoperi foarte repede, înca din copilarie, traiectoria pe care putea curge frumos pentru sine si pentru ceilalti. Ma regasesc în spusele lui C. Noica: „Daca e în noi ceva mai adânc decât noi însine, sa uitam de noi însine si sa ne amintim de noi.“ Cred ca nu eu am identificat constient, lucid, cararea de urmat, ci am fost îndreptata nevazut catre ea, mi s-a „amintit“ ca poate exista în mine un filon adânc, datator de sens si de roade. M-au ajutat sa îl intuiesc doua siruri miraculoase de instante: profesorii mei si cartile citite, altfel spus profesorii întâlniti în realitate si cei cu care m-am intersectat în paginile volumelor pe care le-am deschis. Nu a existat treapta a cresterii mele care sa nu fi fost strajuita de un om sau de o carte-raspuns. Acestia – oameni si carti – au devenit o comunitate în interiorul careia mi-am deslusit treptat rostul: profesoratul. Voiam sa ma aseman si unora si altora si, ca în orice proces de crestere, ca într-un Bildungsroman, am început prin a ma împartasi din întelepciunea modelelor mele. Profesoarele mele de limba si literatura româna din scoala generala si liceu, dar si unele carti precum „Jocul cu margele de sticla“, a lui H. Hesse sau „Scrisori catre un tânar poet“, a lui R. M. Rilke m-au directionat catre alegerea unei profesii bazate pe… schimb. A fi profesor înseamna, pentru mine, a fi mereu în mijlocul unui schimb: de idei, de emotii, de experiente. Un troc – daca vreti – în care fiecare nu are decât de câstigat, îmbogatindu-se cu ceva la care nu poate avea direct acces si pentru care partenerul de dialog devine un soi de mediator.
De când ati început sa predati, unde si ce discipline?
Mi se pare ca predau de când ma stiu: în copilarie, ma jucam cu fratele si verisoara mea (amândoi mai mari decât mine) de-a scoala si aveam pretentia sa ma lase pe mine sa fiu profesoara. Cred ca atunci nu reuseam prea mult sa-i conving, dar sper ca devenirea mea ulterioara sa o fi facut. Le predam apoi colegilor de facultate înaintea câte unui examen mai greu si am constatat ca explicându-le lor întelegeam si eu mai bine respectiva materie. Dupa ce am terminat sectia de Româna-Franceza a Facultatii de Litere în anul 1999, fosta mea diriginta si profesoara de româna din Colegiul National „Mihai Viteazul“, Adriana Finantu, m-a invitat sa predau chiar în liceul pe care îl absolvisem cu numai 4 ani în urma. Dumneaei urma sa plece o vreme din tara si avea nevoie de un profesor suplinitor. Am predat un an de zile Limba si Literatura Româna si Literatura Universala, traind mereu cu emotia elevului care se întoarce printre fostii lui profesori. Mi se parea straniu când intram în cancelarie si ma întâlneam cu cei pe care fusesem obisnuita sa îi vad la catedra. Ulterior, am trait aceeasi uimire si în Facultatea de Litere, devenind colega cu cei carora le urmasem cursurile sau seminariile cu putin timp în urma. În anul 2000, am dat concurs si am ocupat postul de preparator în cadrul Departamentului de Comunicare si Relatii Publice al Facultatii de Litere, Universitatea din Bucuresti. Am început prin a tine seminarii de Istoria Culturii si a Mentalitatilor si de Antropologie Culturala la cursurile sustinute de Alexandru Ofrim (pe care îl avusesem profesor la Masteratul de Literatura Româna Veche, urmat în 1999-2000). Am trecut apoi prin treapta de asistent si cea de lector, ajungând, din anul 2007, sa-mi construiesc propriile cursuri. Mi-am îmbogatit apoi portofoliul cu un curs de studii de gen, alaturi de cele de mentalitati si de antropologie culturala.
Ce meserie v-ati fi ales daca nu ati fi fost profesor?
Ma puneti în încurcatura, pentru ca, sincer, nu ma pot vedea într-o alta ipostaza. Probabil ca as fi ales tot o meserie în mijlocul oamenilor, bazata pe interactiune si daruire. Daca m-as fi nascut barbat, mi-as fi dorit sa fiu preot. Cred cu tarie în afirmatia lui Martin Buber, potrivit careia orice viata adevarata este întâlnire, de aceea eu mi-as fi ales, în orice context, o profesie a întâlnirii. De altfel, profesoratul îl gândesc ca pe un soi de întâlnire si de însotire cu un sir de oameni. Un timp, mergi alaturi de ei, le esti în-drumator, adica parcurgeti împreuna un drum (iar semnele acestei calatorii se convertesc în amintiri, în povesti, în repere-toiag pentru cararea ce serpuieste, pentru fiecare, mai departe). Aceasta strabatere a unui drum împreuna, ridicata de antici la rangul de metoda paideica (scoala peripatetica), mi se pare imaginea cea mai potrivita pentru meseria mea. În fapt, nici nu cred ca e vorba doar de o meserie, ci mai mult despre un mod de a fi.
Cum va simtiti la gândul ca veti duce Torta Olimpica pe care au purtat-o, de-a lungul timpului, multe dintre personalitatile culturii si ale sportului mondial?
Mi se pare interesant ca Samsung a avut aceasta idee de a descoperi oamenii obisnuiti, mult mai putin vizibili, dar care încearca, de la nivelul lor, sa contribuie la înfrumusetarea morala, spirituala sau concreta a comunitatilor din care fac parte. Pentru mine este o emotie covârsitoare si o responsabilitate pe masura la gândul ca voi reprezenta acolo (pe 19 iulie în Broadstairs, comitatul Kent), pe de o parte, breasla din care fac parte, profesorimea, pe de alta parte, comunitatea care m-a propus si m-a sustinut: studentimea. Milan Kundera spunea undeva ca „toata viata noastra este o încercare de a pune stapânire pe urechea celuilalt“, pentru profesor, cu atât mai mult, mai ales daca îsi da seama ca a reusit, câteodata, sa faca atenta nu numai urechea, ci si mintea si inima studentilor sai. Este o onoare sa porti un simbol (torta olimpica) pe care atâtea milioane de oameni îl recunosc si îl îndragesc. În plus, pentru mine ca profesor este o bucurie sa particip la cursa de purtare a Flacarii Olimpice, cu gândul la cel care a „reînviat“, în 1896, aceasta manifestare extraordinara, Pierre de Coubertin, el însusi pedagog si istoric francez.
Din câte stiu, profesorul este dublat si de cercetator…
Nici nu s-ar putea altfel, pentru ca cel mai convingator discurs pe care îl poti oferi studentilor tai izvoraste din cercetarea personala, transformata apoi în materie prima pentru un curs sau altul. Îmi amintesc ca le-am cerut într-un an studentilor mei sa-mi scrie pe formularele standard de evaluare a cursului de mentalitati care sunt, în opinia lor, punctele slabe si punctele tari ale respectivei discipline si care au fost prelegerile care le-au trezit cel mai mult interesul. Am zâmbit larg citind raspunsurile, pentru ca cei mai multi dintre ei au mentionat la capitolul prelegeri interesante cele referitoare la atitudinile si comportamentele oamenilor în fata mortii. Era chiar anul în care mi-am sustinut teza de doctorat (2007), construita în jurul felului în care românii din vechime traiau (sic!) moartea. Si a modului în care si-o reprezentau în riturile de trecere, dar si la nivel strict vizual, în vesmântul de culoare pe care i-l daruiau „zugravii de subtire“ (cum erau numiti odinioara pictorii de biserici) pe zidurile (mai ales exterioare) ale monumentelor de cult muntenesti sau transilvanene. Cercetarea aceasta, ca si activitatea la catedra, a ajuns sa se confunde cu însasi viata mea. Sotul meu s-a obisnuit sa îsi petreaca concediile, dupa cum îi place sa glumeasca, „în cautarea mortii pe coclauri“. Fie ca e vorba de cercetari în tara (în Vâlcea, Arges, Alba, Salaj sau Maramures), fie ca purcedem la drum prin alte spatii culturale, care pastreaza semne ale Dansurilor macabre, ale Triumfului Mortii sau ale altor teme escatologice (în Elvetia, Germania, Austria sau Italia), bucuria descoperirilor, care ma ajuta sa mai adaug o piesa la puzzle-ul pe care îl desfasor de mai bine de 10 ani, ramâne întreaga.
Când aveti timp de cercetarile de teren, cum le-ati început si cum decurg ele?
Cercetarile le-am început în timpul masteratului de Literatura Româna Medievala, în primavara anului 2000. Îmi pregateam atunci disertatia si voiam sa vad în ce masura cartile populare (Alexandria, Esopia, Viteazul si Moartea s.a.) lasasera urme la nivelul imaginii plastice, în ce masura se putea vorbi de un transfer între zonele scripturalului, ale oralului si ale vizualului. Citisem cartile lui Alexandru Dutu si eram fascinata de ideea ca predica si imaginea pictata constituiau mijloacele prin care se vehicula informatia într-o lume predominant analfabeta. Surâdeam nostalgic catre scenele pe care le invoca si Ion Heliade Radulescu în „Dispozitiile si încercarile mele de poezie“, în care un binevoitor stiutor de carte aduna în jurul sau, duminica dupa liturghie, o suita de analfabeti, curiosi sa afle istoriile cuprinse în cartile populare. Cercetarile le-am continuat împreuna cu prietena si colega mea, Silvia Marin-Barutcieff, care începuse sa se preocupe, în aceeasi perioada în care pe mine ma interesau reprezentarile mortii, de cele ale Sfântului Hristofor, uriasul purtator de Hristos din lumea occidentala sau personajul cu chip zoomorf din spatiul rasaritean. În primii ani (2000-2003), mergeam foarte des, chiar si câte doua week-end-uri pe luna, mai ales în satele judetelor Arges si Vâlcea, fiind situate mai aproape de Bucuresti. Cercetarile noastre aveau adesea o dimensiune detectivistica, pentru ca nu puteam sti exact unde vom gasi o anumita imagine (din pacate, în spatiul românesc nu exista niste inventare detaliate ale scenelor pictate în diverse asezaminte de cult, mai ales când e vorba de monumente din „patrimoniul secund“, adica biserici de tara, ctitorite de vatafii de plai sau de obstile satesti, undeva în intervalul 1750-1870). De regula, mergeam pe urmele pictorilor care figurasera la una dintre bisericile unde lucrasera o ipostaza a mortii sau a Sfântului Hristofor si cautam apoi toate monumentele de cult unde fusesera angajati ca mesteri principali sau ca participanti la echipa de zugravi. Cazul unui Ilie din Teius mi se pare, de pilda, edificator, pentru ca lui i se datoreaza mai multe reprezentari ale Mortii, încadrabile în tipologii diferite. Moartea calare, în pronaosul schitului Jghiabu, dar si în registrul superior al fatadei sudice a bisericii „Sfântul Gheorghe“ din Fârtatesti; Moartea cu coasa, arcul si tolba cu sageti la biserica „Sfântul Nicolae“ din Pausesti-Maglasi sau scena fabulei de sorginte esopica a întâlnirii dintre Batrân si Moarte, în decoratia ctitoriei olarilor din Horezu, purtând hramul „Sfintilor Voievozi“. La fel se întâmpla pentru mesterii apartinând diverselor generatii ale familiei Dozestilor (în Vâlcea) sau ale familiei Grecu din Sasaus (în sudul Transilvaniei), iar circulatia imaginilor trebuie sa fie pusa în relatie cu traseele parcurse de echipele de mesteri itineranti. Zugravii se deplasau în functie de cererile comanditarilor dintr-o zona într-alta, iar noi am refacut drumurile lor si cele ale cercetatorilor din generatiile trecute (Victor Bratulescu, Maria Golescu, Radu Creteanu, Andrei Paleolog, Teodora Voinescu, Andrei Panoiu, Valeriu Literat, Anca Pop-Bratu si altii), ca sa deslusim ce se mai pastreaza si cum sunt „citite“ astazi de comunitatile locale (adesea împutinate) urmele neclare, estompate de intemperiile vremii sau de interventiile adesea neprielnice ale asa-ziselor restaurari, ale unor personaje altadata înspaimântatoare: necrutatoarea Moarte sau Sfântul cu chip de animal, confundat uneori, din pricina capului zoomorf, cu un diavol.
Am divagat mult, e un subiect care ma pasioneaza si as putea vorbi ore întregi despre el. Povestea continua asa: dupa ce s-a nascut fetita mea (în 2004) am fost nevoita sa întrerup o vreme cercetarile de teren si le-am reluat atunci când ea avea 10 luni si am calatorit în Elvetia si Austria, unde am avut ocazia sa vad mai multe ilustrari ale Dansurilor macabre. De atunci, echipa s-a mai îmbogatit cu un membru si Maria ma însoteste adesea, alaturi de sotul meu, în excursiile de cercetare. Îmi amintesc de o replica a ei la numai patru ani, în timpul unei cercetari din cantonul Ticino, în care, obosita fiind, mi-a comunicat ca nu se va mai da jos din masina, decât daca biserica are „ceva scheleti“ în pictura ei. Alta data, la o manastire din Bulgaria, îi explica foarte serios unui calugar ce elemente trebuie sa apara în reprezentarea raiului si, respectiv, a iadului si ce semnificatii poate avea roata vietii.
As putea spune ca am facut mini-cercetari de teren si cu studentii mei, în excursiile pe care le-am organizat în Transilvania sau în Bulgaria, dar mi-as dori sa extind aceasta parte de cercetare în grup, daca, financiar vorbind, ne vom putea permite acest demers.
Ne-ati vorbit atât despre imaginea Mortii, cum poate fi reprezentata vizual o realitate la care, în fapt, nu avem acces mediat de simtul vazului?
Orice reprezentare tinde sa evoce originalul, uneori într-un mod atât de fidel, încât ar putea fi confundata imaginea (copia) cu realitatea. În cazul Mortii, imaginatia a fost nevoita sa umple „golurile“ realitatii. Variantele propuse de zugravii care au împodobit bisericile românesti de lemn sau de zid vorbesc, în egala masura, despre o traditie picturala, izvorâta din lapidarele informatii ale erminiilor sau din schitele cuprinse în caietele de modele (adevarate corpus-uri de reprezentari iconografice, care circulau în mediul zugravilor, se mosteneau din generatie în generatie, erau copiate sau cumparate, constituind o sursa de inspiratie semnificativa în secolele XVIII-XIX), dar si despre ingeniozitatea mesterilor, care putea sa se manifeste nestingherita în ilustrarea subiectelor „necanonice“.
Nu se poate spune cu exactitate ce i-a determinat pe zugravii nostri sa aseze pe fatadele sudice sau nordice ale bisericilor chipul acestei realitati înfricosatoare, în ipostaza de „martor“ al intrarilor si iesirilor din lacasul de cult. Poate alegerea a apartinut, în unele cazuri, asa-numitilor ctitori de imagini, fenomenul comandarii unei anumite scene întinzându-si aria de actiune dinspre Ardeal spre Tara Româneasca.
În ceea ce priveste înfatisarea Mortii, dat fiind ca nu exista nici un fel de indicatii în textul erminiilor, mesterii zugravi au pictat-o în diferite ipostaze, menite sa stârneasca în sufletul privitorului sentimentul terifiant al întâlnirii cu o fiinta supradimensionata si atotputernica. În multe scene ea este zugravita din profil (acest detaliu de prezentare integrând-o în categoria fapturilor malefice, întrucât figurarea din profil este rezervata diavolilor). Din chipul Mortii, cel mai bine pot fi deslusite elemente precum parul (de regula, vâlvoi), dintii proeminenti si ochii exoftalmici, iar în privinta recuzitei, personajul se foloseste cel mai frecvent de coasa (uneori si de secera, arc cu sageti, topor etc). Diversitatea acestor imagini, ce pot fi repartizate într-un generos evantai tipologic (Moartea calare, înaripata, schelet, în ipostaza de diavol, de cavaler medieval sau de partener al omului în scenele de sorginte esopica si în cele care par a prelungi vizual ecourile apusenelor Dansuri macabre), precum si numarul lor semnificativ (am identificat circa 150 de reprezentari la cele peste o mie de biserici cercetate) ne îndreptatesc sa afirmam apetenta iconografiei românesti din veacurile XVIII-XIX pentru acest gen de reprezentari ale „ireprezentabilului“.
Siluetele Mortii se înscriu în paradigma monstruosului cu functie hermeneutica, tinând nu de o arta a linistirii, ci de una a întrebarilor, în care lucrurile nevazute sunt codificate prin cele vizibile, tinzând prin simbolistica lor sa faca „palpabila“ ideea, mai ales pentru vasta categorie a nestiutorilor de carte.
Alte proiecte pe care le desfasurati?
Din 2003, fac parte dintr-o asociatie internationala a studierii Dansurilor macabre si a artei macabre în general (despre care am aflat în timpul stagiilor de doctorat în co-tutela, petrecute la Paris, dat fiind ca cel de-al doilea coordonator al meu, alaturi de regretatul Dan Horia Mazilu, profesorul Francis Claudon, preda la Universitatea Paris XII Val de Marne) si am avut ocazia sa particip la mai multe congrese (la Rouen si Ghent), iar în 2010 m-am ocupat de organizarea celui de-al XIV-lea congres al asociatiei, la Sibiu. M-am bucurat sa pot contribui la mai buna cunoastere, în spatiul românesc, a acestui fenomen artistic – Dansurile macabre – atât de raspândit în arta occidentala a veacurilor XV-XVII, cu ecouri pâna în contemporaneitate (de pilda, în timpul congresului de la Sibiu a avut loc si vernisajul expozitiei lui Gert Fabritius, care a inclus doua cicluri de Dansuri macabre). Si anul acesta, la finele lui octombrie, voi lua parte la lucrarile colocviului ce se va desfasura, de data aceasta, în Franta, la Chartres. Aceste întâlniri au reprezentat un bun prilej de a afla informatii despre scene din zone îndepartate, la care nu puteam avea întotdeauna acces direct, si de a cunoaste cercetatori din toata lumea interesati de aceleasi subiecte. O comunitate de cercetatori asemanatoare, coagulata în jurul unui congres organizat anual la Alba Iulia, Dying and Death in 18th-21st Centuries Europe, mi-a fost descoperita de un bun prieten, istoricul Marius Rotar, principalul organizator al evenimentului.
Un alt proiect la care tin foarte mult este cel început alaturi de studentii mei, acum aproape patru ani, sub denumirea de „Chipuri si vârste ale omului“. El a pornit de la dorinta de a completa cumva informatiile de la cursurile de mentalitati si antropologie culturala, cu o cercetare de teren, deocamdata în mediul urban, menita sa surprinda aspecte ale vârstelor diferite, ale meseriilor mai vechi si mai noi, ale felului în care oamenii interactioneaza în mijloacele de transport în comun, în caminele studentesti sau în cafenele, ale modului în care sunt traite astazi diverse rituri de trecere (de la savârsirea ritualului marital pâna la absolvirea unui ciclu de învatamânt sau aniversarea majoratului). Unii dintre studenti si-au transformat proiectul de cercetare de la acest cerc în materie prima pentru lucrarea de licenta, iar cele mai bune fragmente din aceste lucrari de diploma sau din disertatiile de absolvire a masteratului au fost publicate chiar în paginile revistei „Cultura“, într-o rubrica pe care am botezat-o, initial, „Buzunarul cu licente“. Când vom avea suficient material, coerent si bine scris, vom încerca sa editam un volum colectiv, astfel încât sa ne strângem cu totii nu numai în sala de curs sau în expeditiile de cercetare, ci si în paginile-vatra ale unei carti.
În plan personal, proiectul meu cel mai drag este marcat de încercarea de a întocmi un catalog cât mai amplu al temelor macabre din iconografia româneasca a veacurilor XVIII-XIX, cu atât mai mult cu cât unele dintre ele tind sa dispara, din diverse pricini obiective (intemperiile care au condus la distrugerea multor scene mai ales din pictura exterioara, degradarea în ansamblu a respectivului monument de cult) sau subiective (restaurari neinspirate sau neprofesioniste, acoperirea cu var a anumitor scene, considerate urâte sau înfricosatoare, în care intra, adesea, reprezentarile Mortii). De fiecare data când mai identific o reprezentare a Mortii în iconografia româneasca, ma simt precum un colectionar pasionat, care e fericit sa îsi poata completa ansamblul cu înca o piesa. Din pacate, sunt si situatii în care, întorcându-ma la o biserica unde am gasit cu ceva timp în urma o astfel de scena, descopar cu tristete ca ea a fost îndepartata sau ascunsa sub var. Cea mai recenta situatie de acest gen am întâlnit-o la biserica din Simon, judetul Brasov, unde frescele din firidele exterioare (printre care se numara si Moartea calare) au fost acoperite cu imagini plastifiate, de un kitsch absolut grotesc.
Înca din perioada interbelica, Nicolae Iorga atragea atentia asupra datoriei pe care o avem de a conserva si de a înregistra (macar prin fotografiere) scenele care tind sa dipara, uneori ireversibil, propunând întocmirea unei iconografii generale românesti, despre care el afirma ca ar deveni „un titlu de glorie pentru civilizatia noastra artistica“. Ca atâtea alte proiecte din spatiul românesc, si acesta a ramas, din nefericire, suspendat.
Cum arata o zi din viata dvs.? Cum reusiti sa îmbinati viata profesionala cu cea personala?
As minti daca as spune ca e întotdeauna simplu, sunt unele zile foarte aglomerate, în care mi se pare ca nu reusesc sa multumesc nici profesia, nici familia. Încerc sa ma conduc însa dupa principiul stoic care spune ca orice lucru are doua toarte de care poate fi purtat: una de care e greu de dus, alta de care e usor. Apuc situatiile de viata de toarta usoara, dat fiind ca ma straduiesc sa înteleg ceva mai mult despre mine si despre lumea din jur în orice context. Nu simt demarcatia dintre cele doua universuri – profesional si personal – în ambele ma scriu cu mine însami, cu cerneala simpatica a fiintei mele, întrucât sunt adepta teoriei lui Jean Cocteau, potrivit careia „a scrie e un act de dragoste. Daca nu este, e doar scriitura“. Textele mele, orele de curs sau de seminar, cercetarile de teren sau clipele petrecute cu familia mea nu sunt decât niste „scrisori de dragoste“, mai eliptice sau mai elaborate, trimise catre ceilalti.