Sari la conținut
Autor: CONSTANTIN COROIU
Apărut în nr. 347

Esenin în limba lui Eminescu

    În România sunt foarte multi poeti, cu si fãrã ghilimele, si numeroase reviste de poezie sau care consacrã spatii generoase productiei de acest gen autohtone ori de aiurea. Pe majoritatea autorilor de asa-zise poezii nu meritã sã-i citesti decât doar dacã îti propui sã faci ceea ce a fãcut si poate va mai face cu zâmbetul pe buze, dar cu ironia finã si chiar sarcasmul ce se impun, un critic ca Alex Stefãnescu, desi uneori m-am întrebat dacã meritã sã-ti pierzi timpul cu toti veleitarii. În ce mã priveste, pledez pentru folosirea „clipei ce ni s-a dat” pentru a-i citi si a-i reciti pe adevãratii, pe marii poeti, pe marii scriitori, fie ei de ieri sau de azi, dar, de la o vreme, mai ales pe cei de ieri. Un ieri mai mult ori mai putin îndepãrtat. Potrivit acestui principiu, am recitit în zilele din urmã un volum, alcãtuit de poetul Horia Zilieru si publicat la Editura Junimea, intitulat simplu, dar cum nu se poate mai propriu, „poezii/ poeme”, de Serghei Esenin, în traducerea lui George Lesnea. O reîntâlnire de galã cu unul din marii poeti ai literaturii universale, care, într-o existentã de numai 30 de ani, a scris, a trãit si a iubit nãprasnic, precum un „Villon turmentat de traumele spirituale ale eroilor dostoievskieni” (A.E. Baconsky). Viata scurtã a lui Esenin face cât una de un secol a unui poet mediocru cu o biografie lungã si monotonã. Iar când zic mediocru nu atribui neapãrat acestui cuvânt o conotatie rea. Cãci a fi mediocru în raport cu un poet genial ca Esenin înseamnã a te situa destul de sus pe scara valoricã.
    În prefata cãrtii amintite, intitulatã „Rusul Esenin si românul Lesnea”, Albert Kovács, reputat specialist si traducãtor din literatura rusã, scrie, formulând observatii pertinente, despre un Esenin pe care l-a dãruit culturii noastre George Lesnea. Îmi amintesc cã la o dezbatere omagialã organizatã la Casa Scriitorilor din Iasi, când se împlinea un veac de la nasterea lui Lesnea, regretatul slavist si traducãtor Emil Iordache afirma, nu fãrã o neavenitã undã de malitie, cã Esenin în limba românã ar fi… Lesnea. Trec peste faptul cã asertiunea continea, poate chiar fãrã sã vrea cel care a formulat-o, un elogiu. Cred cã pentru cititorul fie el si necunoscãtor al limbii lui Puskin, dar avizat privind literatura rusã si spiritul ei, Esenin al lui Lesnea este cel mai credibil si, cu mici nereusite, inerente, unele semnalate si de Albert Kovács, cel mai autentic. Horia Zilieru a procedat bine publicând la addenda volumului prefata lui Ionel Teodoreanu ce a însotit editia princeps, din ianuarie 1937, a traducerilor lui George Lesnea. Era, sã notãm, în toiul iernii, un moment cosmic cum nu se poate mai potrivit pentru aparitia unei cãrti cu poeme de Esenin: „Ah, voi, sãnii, sãnii! Si voi cai, voi cai!/ Numai dracul v-a scornit, miselul!/ Peste stepã-n goanã cu alai,/ Râde pân’ la lacrimi clopotelul”. Scria în prefata sa Ionel Teodoreanu: „Nu stiu dacã în ordinea cronologicã Lesnea e întâiul traducãtor al poemelor lui Esenin, si nici nu mã intereseazã. Cãci astfel de întâietate poate da cel mult detinãtorului ei o filã din calendarul timpului mort, neputându-i însã conferi nimic din punct de vedere artistic. Dar afirm cu pieptul plin de veste bunã, cã în ordinea calitativã Lesnea e întâiul, suveranul traducãtor al poemelor lui Esenin. Prin harul lui Lesnea, limba noastrã, cea mult si din vechi înverzitã de iarba si frunza baladei populare, primeste tumultul unui nou galop venit tocmai din stepele muscalesti. sE acesta un dar crãiesc pe care Lesnea îl face literaturii noastre.t Dacã Esenin ar fi ascultat propriul lui vers tradus de Lesnea, ar fi zâmbit cu ochii lui albastri limbii românesti, ca unui sat natal în care un alt Esenin se nãscuse într-un cântec”.
    Interesant si oarecum surprinzãtor, lui G. Ibrãileanu nu-i plãcea lirica autorului celui ce scrisese „Sunt ultimul poet cu satu-n glas”, „Scrisoare mamei”, „Cântecul cãtelei”, „Rusia” sau „Omul negru”. Prin 1932, îsi amintea George Lesnea, rostind acasã la marele critic câteva dintre poemele lui Esenin „socotite celebre de Maxim Gorki si Alexandr Block”, de fatã fiind si Ionel Teodoreanu, l-a auzit pe Ibrãileanu mãrturisind: „Da, Esenin e un mare poet, dar nu-i pe placul meu” (Grigore Ilisei – „Cu George Lesnea prin veac“, Editura Alfa).
    Si pentru cã vorbim aici mai mult despre inegalabilul traducãtor al lui Esenin, întâiul ca valoare în opinia creatorului „Medelenilor”, sã spunem cã pânã la el mai tãlmãciserã din lirica marelui rus Lucian Blaga, dar prin intermediul limbii germane, si Zaharia Stancu. Ambii aveau sã recunoascã faptul ca Lesnea este cel ce ni l-a dat pe Esenin în româneste cu adevãrat si cã acesta realizase o autenticã operã de creatie, traducând direct din limba rusã, simtind profund, retrãind tumultul esenian, înfiorându-se de ecoul stepei nesfârsite adus în poezia universalã de fiul tãranilor din Riazani care învatase putinã carte, la Moscova, în pridvorul unei biserici. „Zbuciumul lui Esenin – îi spunea Lesnea lui Grigore Ilisei – este universal, apartine speciei, umanitãtii… Pe alte planuri, pe alte motive e frãmântarea lui Goethe sau Eminescu, adicã nestatornicia lucrurilor pe lumea asta. Esenin era urmãrit de ideea mortii, de fragilitatea existentei, de dragostea pentru animale, plante, mesteceni, pãduri, de toate care sunt pieritoare… Asta îl duce aproape de ceea ce e gingas în om”.
    Lesnea a comunicat, a rezonat cu sensibilitatea rusului la o intensitate pe care nu au atins-o si nu o puteau atinge, cred, nici ardeleanul Blaga, nici munteanul, sudicul Zaharia Stancu, sensibilitate de care s-a apropiat, însã, si chiar s-a contaminat, bucovineanul nãscut în tinutul Hotinului A.E. Baconsky care l-a cucerit si pe Sadoveanu.
    Ca sã-l întelegi si sã-l si traduci în limba ta pe Esenin, trebuie sã simti, ca Lesnea, cum „frunzele mestecenilor se zbat ca niste pleoape de oameni” si sã ai vocatia prieteniei care te vindecã de singuratate într-o lume, ea însãsi, singurã. Or, ne atrage atentia poetul si traducãtorul marilor rusi: „Puskin, Lermontov, Esenin sunt si vor fi mari prieteni ai oamenilor”. Si citând, iatã, din volumul lui Grigore Ilisei „Cu George Lesnea prin veac”, regret cã Horia Zilieru nu a avut ideea de a grupa în addenda, alãturi de antologica prefatã a lui Ionel Teodoreanu la editia princeps, si câteva mãrturii ale celui cãruia-i datorãm mai mult decât putem sã ne dãm seama astãzi, într-o lume puternic alienatã si adânc fracturatã. De unde probabil si atât de „fecundul” curent literar: fracturismul. Existã destule referiri si confesiuni ale lui Lesnea privind opera sa de traducãtor si modul cum a fost ea receptatã de-a lungul a mai bine de sapte decenii. Îmi povestea, de pildã, într-un interviu, cã însusi fiul lui Esenin considera cã poezia pãrintelui sãu suna mai bine în româneste: „Unele deficiente de formã ale poeziei lui Esenin au dispãrut în traducere. Am fost acuzat de unii cã am moldovenizat prea mult. E fals. De altfel, nici nu putem vorbi de moldovenism în limbã. Nu existã scriitori moldoveni, ci scriitori români”.

    Ar fi de neconceput – în ce mã priveste – sã închei aceste însemnãri fãrã a reproduce mãcar una din capodoperele lui Esenin în traducerea lui George Lesnea. Am ales „Cântecul cãtelei”: „Spre ziuã, sub cãpita de secarã,/ Pe auriul snopilor plecati,/ Cãteaua, în vifornita de-afarã/ Fãtase sapte cãtelusi roscati// Pânã-n amurg, veghind încovoiatã,/ I-a rãsfãtat, lingându-i neîntrerupt./ Si se topea ninsoarea spulberatã,/ Pe fierbinteala pântecului supt./ Iar seara, când gãinile s-aseazã,/ Stãpânul casei a iesit posac/ Si unde mama pâlpâia de groazã,/ El pe toti sapte i-a bãgat în sac.// În urma lui, fugind dupã desagã,/ Cãteaua da-n nãmetii de pe drum…/ Rãpindu-i puii, apa din viroagã/ Scâncea curgând sub botul ei, acum./ Apoi, când se-nturna sovãitoare/ Si singurã înspre culcusul ei,/ Deasupra casei i-apãru în zare,/ În locul lunii, unul din cãtei.// Strãinã, zgribulitã si-n nestire,/ privea la chipu-i nalt si depãrtat,/ Iar luna plinã, lunecând subtire,/ Dupã colini a dispãrut treptat.// Si cum atunci, când cineva-n ogradã,/ Drept pâine-i zvârle-o piatrã dinadins,/ Ca stele mari de aur în zãpadã,/ Cãteaua ochii tristi si i-a prelins”.