Clara Mares, Zidul de sticla: Ion D. Sîrbu în arhivele Securitatii, Prefata de Antonio Patras, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2011, 520 p.
Cartea Clarei Mares inhiba. Recuperarea biografiei din dosarele Securitatii întrece toate exegezele consacrate lui Ion D. Sîrbu. Importanta scriitorului a crescut gratie acestui efort documentaristic si interpretativ, depus cu tenacitate si pasiune, din care se desprinde o concluzie severa. Nimeni nu va mai aduce inovatii semnificative despre cazul lui Gary. Lucrarea abunda în referinte, în trimiteri la cazuri conexe, în documente de prima mâna (reproduse fara trunchieri), în analize detaliate. Totdeauna, atentia se îndreapta catre profunzimea evenimentelor. Dezambiguizarile contextuale nu se bazeaza pe supozitii, ci pe cunoasterea minutioasa a bazelor legislative din tara si a acordurilor internationale între blocul sovietic si celelalte state europene. Pare ca nimic nu-i scapa autoarei.
Secventele sunt coerent si atent distribuite în scenariu. Încadrarile istorice ireprosabile reprezinta însusirea evidenta a studiului. Cealalta calitate fundamentala, ramasa totusi în plan secund din pricina modestiei cercetatoarei, consta în impunerea unui model de reconfigurare biografica specifica scriitorilor care au activat în comunism. Desi întâlnim unele similitudini cu paradigma lansoniana, prin conturarea profilului intelectual din interactiunea cu diverse institutii culturale (Universitatea „Regele Ferdinand I“ din Cluj/ Sibiu), cu personalitati tutelare (Lucian Blaga), cu prieteni mai putin fideli (Doinas si I. Negoitescu) sau cu adversari literari (A. E. Baconsky, Marin Sorescu), obiectivul principal se desparte de justificarea împlinirii unui destin creator. O asemenea pista era exclusa dintru început. La fel ca opera, elucidarea vietii lui I. D. Sîrbu a ramas chezasie posteritatii, întrucât nu se confunda cu un traseu ales în libertate. Exemplaritatea destinului începe odata cu arestarea din 17 septembrie 1957, cu pedepsele consecutive si cu dosarul penal. Anchetatorii, procurorii, judecatorii, gardienii din penitenciare, informatorii si ofiterii diferitelor directii ale Securitatii au urzit drumurile secrete ale prozatorului. Si, fara sa banuiasca, recurgând uneori la abuzuri numai ca sa-si justifice menirea, scriptorii aserviti regimului totalitar au alcatuit versiunea oficiala, datorita careia fostul cerchist a ajuns un simbol.
Tortura pe întelesul tuturor
Cu toate ca unele note informative din 1954 legate de profesorul Sîrbu Dezideriu (identificat nu fara dificultati de angajatii M.A.I. cu I. D. Sîrbu) se afla în dosarul de urmarire informativa a lui I. Negoitescu
(I 120450, vol. 1), interesul pentru condamnarea dramaturgului apare peste
3 ani, când, potrivit obiceiul momentului, vina organizarii unei miscari „reactionare“/ „antirevolutionare“/ „de uneltire împotriva democratiei populare“ se extindea asupra tuturor celor care doar auzisera despre respectiva intentie. Mobilul arestarii lui I. D. Sîrbu este în genere cunoscut, dupa publicarea „Cartii albe a Securitatii“. Amanunte suplimentare se gasesc în dosarul penal (P 423 de la C.N.S.A.S.).
Problema intervine odata cu înghitirea condamnatului de catre mecanismul reinterpretarii istoriei în functie de interesele Partidului. Fiindca, reiese fara tagada din actele prezentate de Clara Mares, ca prima osândire, de 1 an, pentru „omisiune de denunt“, era socotita insuficienta. Nu are rost sa rezum cum a ajuns inculpatul sa fie condamnat în 1958 la alti 7 ani de puscarie, din care a executat 5. Conteaza viciile de procedura. Iar fiul de miner se dovedea persoana potrivita pentru încercarea noilor tehnici de asigurare a ordinii publice. Daca s-ar fi dovedit maleabil în celula, cu siguranta ar fi scapat dupa 12 luni: „Exact la un an dupa prima ordonanta de învinuire, pe 5 octombrie 1958, în acelasi beci subteran al Securitatii, Sîrbu citeste noile acuzatii pe care regimul i le aduce: manifestari ostile regimului (în perioada evenimentelor din Ungaria a elogiat bandele fasciste, dorind ca în România sa se produca evenimente similare), a scris o piesa dusmanoasa („Sovrom-carbune“) pe care a multiplicat-o la Cluj, încercând expedierea ei peste granita. Comparându-le, observam ca ele nu difera cu nimic de cele ale anului 1957“ (p. 69).
Poate ca Partidul asigura cadrul legislativ, însa din expunerile Clarei Mares rezulta ca Securitatea instaurase cenzura: a libertatii, a literaturii, a discutiilor. Schimbarea domiciliilor obligatorii – Petrila, Petrosani si Craiova – seamana cu transferarea dintr-o închisoare în alta. Mai mult, cercetatoarea scoate la lumina munca energica a paznicilor din umbra de a-i fabrica un nou proces, tentativa esuata însa: „Actiunea, demarata în 1974, reluata în 1976, avea drept scop condamnarea lui Ion D. Sîrbu, conform articolului 75 al Codului Penal din 1968, la o pedeapsa între 5 si 15 ani./ Semnând acordurile de la Helsinki, România afirma public ca nu mai aplica detentia pentru idei, deci intentia condamnarii penale era abandonata“ (p. 191). Paradoxal, Ion D. Sîrbu a redevenit scriitor prin indulgenta tortionarilor (1967). Astfel, fara sa stie, Gary legitima comunismul, întrucât orice manifestare culturala se derula sub girul autoritatilor: „Pentru ca lucrurile sa fie clare, Ion D. Sîrbu primeste drept de semnatura, direct de la un colonel al politiei secrete“ (p. 94). Niciun manuscris nu pornea la tipografie în absenta acordului Securitatii, unele fiind avizate favorabil în urma interventiei explicite a cadrelor subordonate M.A.I. Câteodata, cartile deveneau subiectul unor note informative competente, din partea oamenilor cu buna pregatire filologica. Aproape nicio vorba a lui nu scapa urechilor ofiterilor. I. D. Sîrbu s-a vazut deposedat de personalitate. A fost nevoit sa observe cum propria identitate se confunda cu pseudonimele date de supraveghetori: „Serbanescu“, „Ursu“, „Suru“ sau „Sîrbulescu“. Diversitatea formelor de exercitare a controlului era înfioratoare. Încrâncenarea ofiterilor în a-l persecuta, în a-l atentiona ca trebuie sa poarte dupa sine o cocoasa, ar putea fi o consecinta a refuzului de a colabora cu Securitatea. Clara Mares demonstreaza ca, odata intrata în vizor, o tinta nu primea un tratament constant. Prioritatile se modificau în permanenta, mai ales ca s-ar cuveni sa admitem ca si prigonitorii intrau în impas. Aveau dificultati în scornirea acuzelor: „Închiderea dosarului de urmarire („Ursu“, 1973-1974 si 1974-1978) nu înseamna si sistarea urmaririi. Ion D. Sîrbu este pastrat în SIG (Supraveghere Informativa Generala) sau, pe alocuri, SIP (Supraveghere Informativa cu Prioritate), baze de lucru ale cazurilor recalcitrante“ (p. 209).
Prietenul la nevoie se cunoaste
Cea mai importanta si mai grava lectie deprinsa de fostul condamnat tine de resemantizarea notiunilor de prietenie si de compasiune. Clara Mares ilustreaza indirect faptul ca, într-o societate unde nevoia se confunda cu interesul, nimeni nu ar putea pretinde ca devotamentul sa constituie o trasatura constanta. Afinitatile si animozitatile nu se alegeau spontan. Întelegatori si protectori nu sunt neaparat tovarasii din tinerete, membrii Cercului Literar, ci tocmai cei implicati în supravegherea scriitorului, informatorii care cautau sa-l acopere (p. 119). În anii ’60 si ’70 încarceratul în libertate nu observa bunavointa inamicilor, fiind frustrat ca din pricina lor textele i se ciuntesc. În deceniul al noualea, dramaturgul se întelepteste, oferind pilde pentru împaciuirea cu semenii, pe care înceteaza sa-i compare cu brutele. Omenia calailor apare când Ion D. Sîrbu îsi da seama ca si aceia sunt numai uneltele masinariei represive, ca si ei ispasesc o condamnare. Epoletii le dadeau iluzia puterii, neîntelegând ca stau în spatele gratiilor: „În esenta, mila crestina a lui Sîrbu pleaca de la observatia pe care o facuse în detentie, când se revoltase si fusese pedepsit sa-si manânce hrana în genunchi. În acel moment, detinutul realizase ca si gardienii lui stateau tot în genunchi, iar soarta lor era înca si mai grea, pentru ca nu realizau propria întemnitare“ (p. 325-326).
O reactie similara îi stârnesc colegii din studentie, cu precadere Doinas si Negoitescu, racolati de Securitate în 1958, respectiv în 1963. Clara Mares gestioneaza aproape impecabil situatiile celor doi. Reprosurile aduse nu survin doar pe fondul acceptarii posturii de informatori. Ambii îl trateaza cu indiferenta, stiind ca s-ar compromite daca superiorii ar fi aflat ca au relatii strânse cu Sîrbu. Niciunul nu-l sprijina în momentele critice. Stau deoparte sau ajung acuzatori. O diferenta exista totusi. Doinas a comparut ca martor al acuzarii în timpul primului proces, spre deosebire de Negoitescu, care a refuzat sa se prezinte la a doua judecata, marturisind pâna la urma, sub presiunea batailor, ceea ce doreau anchetatorii sa auda, în perioada propriei întemnitari (1961). Abandonat, Ion D. Sîrbu a trait tragedia muteniei. Risca exprimându-si opiniile. Iar a-i sta în preajma, a-i raspunde la epistole, a-i asculta lamentatiile rostite în particular sau la telefon însemna asumarea asa-ziselor vinovatii puse pe seama turbulentului scriitor. Ca atare, Gary s-a trezit marginalizat de securisti si evitat de toti cunoscutii. Nici macar vecinii din bloc nu-i raspundeau la salut, de teama ca vor fi asociati cu un „dusman al poporului“.
Demontând cam toate nedumeririle privind biografia lui I. D. Sîrbu, Clara Mares a construit un profil veridic, într-o epica incandescenta. Documentele consultate elibereaza agitatiile unei personalitati cu existenta ciobita. Culegând farâmele, autoarea a recompus „Zidul de sticla“, scotându-l pe scriitor din prizonierat si plasându-l în racla recunostintei.