La istoricul Theater an der Wien, opera „Povestirile lui Hoffmann“ a cunoscut în 2012 un parcurs ciudat. Mai întâi, în martie, printr-o noua productie semnata de cineastul laureat al premiului Oscar William Friedkin („The French Connection“, „The Exorcist“) iar apoi, în iulie, cu un spectacol totalmente nou, în regia lui Roland Geyer, directorul scenei vieneze. Din vechea productie nu ramasesera pe afis decât dirijorul Riccardo Frizza si mezzosoprana Roxana Constantinescu în rolurile Muza si Nicklausse. Surprinzatoare, inexplicabila si nemaintâlnita schimbare de macaz pe parcursul a numai trei luni si jumatate! Din munca initiala nu s-a valorificat decât pregatirea muzicala a orchestrei (Wiener Symphoniker) si Corului Arnold Schoenberg. Plus, a celor doi. Restul, la cos.
Pentru ultima montare, versiunea aleasa de Geyer si Frizza a fost una destul de noua (2005), la moda, folosita deja la Lausanne, Lyon, Hamburg, Zürich, datorata lui Michael Kaye si Jean-Christophe Keck. Un prolog si cinci acte deruleaza povestea fantasmelor si iubirilor imposibile ale poetului Hoffmann, un format extins din care, din pacate, lipsesc unele pasaje, cu referire precisa la cupletele lui Nicklausse „Une poupée aux yeux d’émail“ din actul al II-lea si Frantz „Jour et nuit je me mets en quatre“ (actul al III-lea). Kaye si Keck au cumulat însa toate paginile dificile ale partiturii, asa încât realizarea a impus forte serioase. Mai ales când soprana se ambitioneaza sa cânte toate cele patru roluri, în ordine, Olympia, Antonia, Giulietta, Stella, cu scriituri de vocalitati diferite, destinate unor tipologii variate de glas feminin. Dramaturgic, optiunea se sustine, vizualizând sub portretizari diverse acelasi chip al femeii visate.
Personaje moderne
Conceptul lui Roland Geyer se deruleaza în cheie moderna, cu pronuntata tenta erotica venita nu numai în actul venetian, centrat asupra curtezanei Giulietta, ci oriunde iubitele învaluie spiritul debusolat si frematator al lui Hoffmann. Fanteziile îl cuprind. Chiar si papusa mecanica Olympia îi apare în chip de top model pe catwalk, exterior oricarei simtiri, preocupat doar de constructia unei cariere de succes. Poate numai Antonia, cântareata de opera bolnava congenital, îsi arata sensibilitatea launtrica. Alchimia cu sufletul lui Hoffmann este evidenta, dar atractia catre arta, riscanta pentru ea, se dovedeste mai puternica. Incitata de funebrul Dr. Miracol, se daruieste cântului si viata i se curma. Poetul pierde, vazându-si din nou înfrânt idealul de care parea cel mai aproape.
Geniul rau, Lindorf, care ia chipurile lui Coppelius, Dr. Miracol si Dapertutto, este întruchiparea din zilele noastre a unui businessman ce-si urmareste telurile prin distrugere, obsesiile de cuceritor fara scrupule contrapunându-se sperantelor de iubire pura, totala ale lui Hoffmann.
În context, interesant mi s-a parut profilul lui Nicklausse în care Geyer refuza obisnuitul travesti. Acesta este acum, pe întreg parcursul tramei, Muza partenera dintotdeauna a poetului, care îl iubeste carnal si spiritual. Cautarile si aspiratiile spre absolut îl fac însa sa o respinga funciarmente, sa n-o înteleaga, sa nu-i daruiasca nimic. Pacat ca regizorul nu a mers pâna la capat cu imaginatia si, dorind contrastul cu soprana, a pastrat pentru frumoasa interpreta Roxana Constantinescu costumatia traditionala, cu tunica si pantaloni.
În privinta scenografiei, Roland Geyer si-o asuma din postura de unic autor al productiei. Decorurile sunt stilizate, cu tenta suprarealista, vestimentatia este colorata, cu mentionare speciala pentru actul Olympiei, spectaculos desenat.
Interpretii
Super sexy, desi nu se mai afla la prima tinerete, Marlis Petersen atrage toate privirile în cvadruplul rol. Joaca senzual si îl zapaceste pe bietul Hoffmann. Este o actrita sensibila, desavârsita. Dificultatile pentru soprana germana vin însa dinspre partitura, în care acopera cu limite provocarile atât de diversificate ale portativului. Coloraturile functioneaza bine, dar supraacutele Olympiei sunt disimulate în sunete infantile sau usor stridente, în timp ce infernalul Do diez înalt al mortii Antoniei pare mai mult o nota ratata. Ramân din partea lui Marlis Petersen, look-ul, finetea exprimarii, inflexiunile delicate, ca si curajul de a se înscrie printre putinele interprete care au abordat cele patru roluri într-o singura seara.
La polul opus, pentru tenorul mexican Arturo Chacón-Cruz acutele au fost punctul forte care a completat un registru central neinteresant. În plus, pentru rolul titular l-am gasit destul de retinut, deloc transpus si prea putin poetic. Mai implicat, mai mobilizat s-a aratat în tensionatele momente ale actului al IV-lea, al Giuliettei, când – total decalibrat – ucide în serie.
Frumos din unghi timbral a aparut glasul bas-baritonului canadian John Relyea, interpret al tuturor celor patru roluri malefice, carora le-a conferit o structura subtila si odioasa, cu atât mai mult cu cât s-a sprijinit pe generozitatea vocii. Mult asteptata arie a lui Dapertutto „Scintille, diamant!“ din actul al IV-lea a fost însa privata de calitatea acutelor, insonore si totusi aspre.
Roxana Constantinescu si-a etalat glasul frumos si prezenta scenica agreabila, cu surâs fermecator, în personajul care l-a anturat tot timpul pe eroul principal. Remarcabil la tânara artista este modul de conducere al vocii sale velurate, în care frazarea daruieste linie impecabila conductului melodic. Asa a fost în paginile „Vois sous l’archet fremissant“ sau „Descendre de ton coeur“, eliminate în alte versiuni ce au prelucrat manuscrisul lasat neterminat de Offenbach.
În alte roluri îi notez pe Erik Årman (Wolfram, Fotograf, Frantz, Pitichinaccio), Oliver Ringelhahn (Spalanzani), Pavel Kudinov (Luther si Crespel), Julien Behr (Nathanael si Cochenille), Anne-Beth Solvang (Mama Antoniei)…
La pupitru, italianul Frizza, dupa un început înfrânat, cu recitative fara cursivitate, a regasit, odata cu „Legenda lui Kleinzach“, valorile corecte agogic, ce confera discursului muzical mobilitate si coerenta.
Autor: COSTIN POPAApărut în nr. 387