Tenisul, ca orice fapt omenesc ce se nutreşte din pasiune, trece pe negândite în poveste. Un eveniment, aşa cum este competiţia de la Roland Garros, ţine atât de întrecerea atletică propriu-zisă, cât şi de epopeea eroilor care au participat la ea. De multe ori publicul nici nu-i celebrează în primul rând pe campioni, ci mai degrabă pe cei care, prin fair-play, caracter şi conduită excepţională au contribuit la succesul fermecătorului turneu. Aşadar, istoria Roland Garros-ului este şi povestea umană a sportivilor ce au făcut gloria acestui adevărat campionat mondial pe zgură. De aceea, să răsfoim puţin filele îngălbenite ale istoriei bătrânului turneu, evadând de sub presiunea actualităţii.
În 1982, suedezul Mats Wilander, în vârstă de 17 ani şi 9 luni, dispută prima lui semifinală de Grand Slam contra unui favorit, argentinianul José Luis Clerc. Ca şi alţi impozanţi capi de serie dominaţi de puştiul-minune, precum Ivan Lendl şi Vitas Gerulaitis, Clerc suferă, fiind condus copios de noul Borg. Mats are minge de meci şi argentinianul trimite o dreaptă afară. Clerc contestă însă decizia arbitrului Jacques Dorfmann, iar Wilander, surprinzător, solicită două mingi, spunând că nu doreşte să câştige pe o minge litigioasă. Punctul se rejoacă şi José Luis greşeşte. Mats va câştiga şi finala, contra lui Vilas, dar publicul l-a şi catalogat drept cel mai fair-play tenisman din istoria Roland Garros-ului. Oare câţi jucători ar face astăzi acest gest? Probabil că nici unul…
Finala de dublu masculin a turneului parizian, ediţia 1966, a fost adjudecată de cuplul australian John Newcombe – Tony Roche. În cursul meciului, Roche s-a accidentat însă la gleznă, primejduind finala de simplu de a doua zi, pe care trebuia să o dispute în compania ungurului Istvan Gulyas. Tony, îndurerat, dar resemnat, se pregăteşte să anunţe forfait, dar Gulyas are o iniţiativă care-i lasă pe toţi cu gura căscată: cere amânarea meciului cu două zile, pentru ca Roche să-şi revină cât de cât. „Cangurul“ nu doar că recuperează fizic, dar câştigă la pas finala, contra unui adversar de peste treizeci şi cinci de ani, care-şi vedea astfel spulberat visul de a câştiga un Mare Şlem. Inutil să mai spunem pe cine a aclamat mai mult publicul parizian…
Calificat în sferturi la ediţia din 2002, Andrei Pavel este condus cu două seturi la zero şi 5-4 în decisiv de spaniolul Alex Corretja, când ploaia întrerupe meciul. Plouă nemilos, iar la 750 de kilometri depărtare soţia lui Andrei se pregăteşte să nască, într-o clinică din Düsseldorf, Germania. Prognoza meteo anunţă precipitaţii nocturne, iar Pavel cere permisiunea arbitrului-principal, Stefan Fransson, de a pleca să-şi vadă soţia. Andrei se aruncă în maşină şi conduce fără întrerupere, ajungând la o jumătate de oră după ce i se născuse băieţelul, Marius. Îl strânge în braţe pe bebeluş, îşi sărută soţia, conduce până la Paris, ajungând în faptul nopţii la Roland Garros. Nici vorbă de hotel, nu e timp. Paznicii nu vor să-l lase în incinta parcului sportiv, povestea le pare incredibilă. Cu chiu cu vai Andrei pătrunde în vestiar, unde doarme două ore, pentru a reintra pe teren la ora programată, sub un soare prietenos. Pierde setul şi meciul, dar ce aventură!
În 1934, muşchetarul veteran Jean Borotra, făcând pereche cu vechiul său camarad, Toto Brugnon, câştigă proba de dublu a competiţiei pariziene. La 34 de ani împliniţi, Borotra se simte epuizat. E atât de obosit, încât îşi anunţă partenera, pe Colette Rosambert, alături de care trebuie să dispute în aceeaşi zi finala de dublu mixt, că se retrage. Fata e disperată, este singura ei şansă de a câştiga un titlu de Mare Şlem. Jean este un cavaler desăvârşit, un domn de modă veche, nu vrea să o dezamăgească, dar trupul nu-l ascultă deloc. Atunci, cineva de la Federaţia Franceză are ideea inedită ca Borotra să bea un pahar plin cu Cognac. Cine ştie, poate ajută?! Doar că tenismanul nu pusese în viaţa lui gura pe alcool. El consimte, însă abia după ce dă pe gât paharul simte că i se taie cu adevărat picioarele. Intră pe teren susţinut de Colette şi totul pare pierdut. Dar, ca prin minune, după primele schimburi de mingi, tonusul îi revine, jocul merge, iar în cele din urmă cupa este a lor. Borotra poate să meargă liniştit la culcare…
Turul al III-lea, 1991. Pe Centralul de la Porte d’Auteuil, Jimmy Connors, la aproape 39 de ani, îl înfruntă pe compatriotul lui, Michael Chang, care are pe atunci 19 ani. Chang triumfase la Paris în 1989, după ce-i învinsese pe Lendl şi Edberg, fiind cel mai tânăr campion din istorie la Roland Garros (17 ani şi 3 luni). Publicul francez, aflat în număr mare la meci, exultă, savurând o confruntare de zile mari, între doi americani atipici. Partida are accente dramatice şi frizează pragul de sus al spectaculosului, nici unul dintre tenismani nu rămâne dator, se ajunge în setul decisiv. După 6-4, 5-7, 2-6, 6-4, Jimbo mai dispută un singur punct, cel dintâi al manşei finale, pe care îl câştigă. Apoi se îndreaptă agale spre scaun, se prăbuşeşte şi-l anunţă pe arbitru că abandonează, fiind epuizat. Publicul este în delir, Chang nu înţelege nimic, arbitrul mai parlamentează puţin, însă Connors chiar nu mai poate, e terminat fizic. Atât dorise: să nu arunce prosopul când era condus…
Acestea sunt doar câteva din marile poveşti ale Roland Garros-ului. Dincolo de statistici, peste recorduri şi clasamente, faptul omeniei şi al tăriei de caracter depăşeşte istoria, intrând în legendă. Legendă pe care iubitorii tenisului nu au cum să nu o iubească!