Serban Axinte, papadia electrica, Editura casa de pariuri literare, Bucuresti, 2012, 76 p.
Când spui numele unui volum de versuri intitulat „papadia electrica“, primul impuls e sa-l asociezi unui hit excentric. Dar dincolo de un atare deziderat al insolitului, textele lui Serban Axinte justifica un mod aparte de a comunica cititorului imboldul straniu de a te juca si de a-ti regiza cu o senzitivitate exemplara propria frica. De altfel, pagina respira, într-un mod foarte viu, aceasta atmosfera de incertitudine suava a zonelor-limita, în care autorul jongleaza în nota minora cu o trilogie poetica, asa cum afirma si structura tripartita a volumului, dupa un model de constructie usor teleologic: „decoct“, „bulb“, „acele electrice“.
Cu titlu de exemplu, prefata lui Radu Vancu prezinta o personalitate complexa a poetului Serban Axinte, declarându-l de la bun început „cel mai atipic douamiist“. De altfel, autorul poseda într-adevar o calitate aparte a transpunerii starilor în infra-materialitatea lor, însusi titlul anticipând o poezie a unor stari nevrotice subsidiare, la care te poti conecta numai prin flux electric/ magnetic, descriind un câmp care capteaza energia si o înghite în propriile sale surse.
Avantajul unui asemenea aranjament e ca transmite mai mult decât simple stari, ca e capabil sa construiasca si sa induca acele palpari interioare care electrizeaza pur si simplu, „papadia electrica“, „deschisa ca o gheara“ devenind un veritabil obiect de seductie violenta. Astfel, structura exterioara a textului e fisurata atât cât trebuie de zbuciumarile si smucirile interioare. Sisific, eul se neaga pentru a se reîntoarce la sine, ca într-o hipnoza esuata, în timp ce, în acest volum, cinematografia propriei vieti functioneaza ca panaceu dureros sau ca o crima fictiva, o însiruire de oximoroni prinsi între „abur“ (imaginar) si „concret“ (real). Mai mult, versurile construiesc o întreaga temporizare si spatializare a acestor ipoteze, pe care le strunesc dupa denivelarile capricioase ale sufletului uman.
Maladii textuale
În fond, premisa de la care porneste ansamblul de texte poetice a lui Serban Axinte e discursul lucid al iminentei asumat cu luciditatea patologica a imposibilitatii de a trai. Avem de-a face cu un eu dominat de o umoare depresiv-melancolica care izbucneste nu atât în actul scrisului, cât în momentul epuizarii sale. E vorba, cel mai probabil, de un efect electric al deziluziei ca pretext sublim pentru tribulatiile de ultim moment. Mai mult, ultimatumul pe care îl da Serban Axinte e disperarea premeditata a (sin)ucigasului care-si cauta „victima la întâmplare“ – poate chiar cititorul care se preumbla cu cartea în mâna prin salonul propriei constiinte golite.
Astfel, sintaxa echilibrata, fluida a frazei, fie prelungeste, fie scurteaza chinul asimilat în sânge cu constiinta post-traumaticului, cu atât mai mult cu cât poezia lui Serban Axinte e similara maladiei acceptate cu voluptatea trairii simptomelor în evolutie. În consecinta, imaginarul epidemic – indivizi cu „glicemia marita“, „un individ caruia amândoi copiii i-au murit asfixiati“, tranchilizati, spânzurati, oameni care stiu „pe dinafara formula otelului“ si „foarte multe nume de scriitori si de muzicieni germani“ – evoca o umanitate plina de rani, marcata de excese, iar expunerea sa poetic-medicala creeaza senzatia ca dezechilibrele se produc lent si imperceptibil si ca torsiunile nu pot fi anticipate, ci au loc pur si simplu.
În acelasi timp, tenta avangardista a discursului e îmblânzita de tonalitatea umana a unei umanitati care-si respira dureros crimele, pacatele si secretele terifiante. Mai mult, îmbibatia alcoolica de poezie depaseste pe nevazute limita la Serban Axinte, pastrându-i clara, totusi, constiinta conventiei: „vai tie am nevoie de o cu totul alta formula“. Alura de proces-verbal, de consemnare pragmatica scuteste discursul de reverberatii inutile, fara a-i rapi însa expresivitatea imagistica sau de limbaj. E drept ca Serban Axinte poseda o subtilitate a jonctiunilor tematice si a schimbarii treptate a orizontului obiectual: de la betie la crima si la cea mai stranie corporalitate ce contamineaza însusi poeticul. Sublimarea materialelor din care e construit universul poetic explica, de fapt, o tendinta catre esentializare, catre o materialitate anti-onirica, fragmentara.
Ca o consecinta, lichefierea universului are drept scop încetinirea miscarilor, urmarite cu atentia egoista a unui aparat de filmat, care îl face pe cititor martorul implicat, de netagaduit, al unei insuficiente. Însa aceasta privare de trup sau de realitate contine în sine germenii unei afectivizari a discursului, de o subiectivitate frematatoare, aproape tactila. Cu atât mai mult cu cât, fara patetismul declamatiilor si fara exagerarea nuantelor, autorul îsi mânuieste atât de dibace articulatiile interioare, încât din verdictele aforistice ale universului pragmatic emana o volubilitate si o vibratie de-a dreptul cuceritoare. Nimic ostentativ, nimic prea mult în experimentul poetic al lui Serban Axinte, în care boala însasi nu mai e un element distonant, ci fericitul calau al disperarii, o lume în care dragoste e „sa cioplim împreuna borna asta de la marginea lumii/ / un colt frumos de rai aninat de un fular/ putin mai lung decât ridurile din palma“.
Lumea din aceasta poezie e atât de concreta, încât e imposibil sa-i creditezi realitatea, si ceea ce atrage la ea este modul în care însasi organicitatea devine un joc din care au fost epurate pretiozitatile si limbajul ultra-abstract, tocmai pentru ca naturalul si simplitatea sunt, în sine, cele mai ezoterice texte. Priza cu realul este extrem de fascinanta si lasa senzatia unui text parcurs dintr-o înghititura, într-o miscare de bumerang, cu atât mai mult cu cât eul se joaca, în fond, cu reasumari obsesive ale experientelor mereu pe fuga numite viata si moarte.
Mutatii regizorale
Pe de alta parte, Serban Axinte regizeaza spectacolul realitatii cu acribia unui regizor care nu doar spune si vede, ci e atât de îmbibat de „Irealitatea de fiecare zi scaret inunda linistea“, încât articulatiile hipersensibilului izbucnesc întocmai ca o bomba cu ceas: în acelasi timp programate la moment fix si totusi la mâna hazardului. O asemenea prefigurare scenica urmareste si secventele de monolog adresat în care celalalt poate fi deopotriva o excrescenta interioara, un surplus de eu devenit tu, un geaman înghitit constient ca o împartasire cu propriul totem, dar care se activeaza în exterior ca discurs ultim. „Tu“-ul destinatar al „scrisorilor“ lirice pe care le expediaza Serban Axinte e martorul trecerii de la existenta la text, al estetizarii de sacrificiu si al marilor adevaruri ascunse în pielea identitatilor care bântuie mortile necesare: „ai sacrificat totul, ai pus în scena viata ta si viata mea,/ eu te-am lasat, nu am zis nimic,/ te-am lasat si acum când stiu ca se apropie clipa în care toate devin repede altceva(…);/ e o scrisoare, fireste ca e o scrisoare; ti-am scris foarte multe,/ ti-o trimit doar pe ultima./ cândva ai sa-ti amintesti si de mine,/ ar trebui(…) sa-ti spun marele adevar;/ cred totusi ca vei întelege singur,/ nu are rost sa-ti povestesc ce si cum va fi, îmi este si mie frica“.
Asumarea brutala a fricii în aceasta corespondenta declarata teatral induce acel dezechilibru natural si uman care plaseaza poemele pe acea linie senzitiva în care incertul gâlgâie sub folia subtire a realului. Si ceea ce traim în poezia lui Serban Axinte e tocmai ruptura tensionanta, bolnavicioasa si traumatizanta a eurilor, urmarita atent în toate fazele ei. Nu întâmplator, titlurile marcheaza un traseu cu dublu sens („decoct“, „bulb“, „acele electrice“), în care nu exista punct final si în care „mi-e frica“ e semnul unei volubilitati a trairii interioare, a seismicitatii ei controlate electric.
Spre exemplu, într-un poem ca „Undo“, „chipul obscen strapuns cu bolduri“ construieste o arhitectura magistrala, cu un ritm sacadat patruns de forta imagistica, amplificata si mai mult de o anume viteza a discursului care fuge permanent, aproape ireal, sub ochii cititorului. Poemul creeaza o pagina de o respiratie transfuga, chiar speriata, si e de remarcat modul în care sunt conturate aici luminile si umbrele, cum vocea masculina e si voce feminina, cum separarea fragmentelor lasa loc actorului-spectator sa ia o pauza doar pentru a o lua din nou de la capat. Astfel devine hipnoza un delirium tremens în care decorurile încarcate de verb îsi urmeaza, independente, propria logica. Aproape nimic uman nu guverneaza scenele, ci obiectele îl guverneaza cu un paroxism al imposibilitatii de a mai distinge ce înseamna a fi viu sau mort. Din zonele fetide ale organicului nu mai exhala putoarea unui hoit, ca la Baudelaire, ci spaima de a nu sti, dupa atâtea jonglerii si traume identitare, carei lumi (ar trebui sa) apartii. Euharistiile imunde se transforma aici fie în veritabile „contracte“ („sa manânci viermi ca sa nu te manânce ei pe tine“), fie în tristele recunoasteri ale Celuilalt si ale lumii de granita („sorb din pelicula subtire care separa iadul de rai, beau cu piosenie apa ce a fost trupul tau“).
De aceea, întunericul, umbrele, putina lumina, strigatul si teatrul ereditar nu sunt decât recuzita exemplara a spectacolului eului („alerg în mine“, „sa-mi dau seama de mine“, „sângele meu“, „te ascunzi în mine“, „dupa mine nu vine nimeni“) care devine constient de sine si de propria singuratate, spectacol la capatul caruia „Scama electrica lumineaza putin cerul gurii lui Dumnezeu“. Ceea ce conteaza e aceasta procesualitate permanent întrerupta, forfota din spatele „careului de muti“, din spatele unei întregi istorii individuale: „umbrele se agita deasupra crestetului ca un manunchi de zile“. Martor al mortii si în acelasi timp actorul ei, eul, devenit unul dintre „muti“ acceseaza fascinatia electrica originara fie si pentru o clipa.
Patologia luciditatii
E imposibil sa nu remarci ca e deopotriva zbucium si liniste în poezia lui Serban Axinte, atât de bine cântarite, încât sa lase impresia ca nebunia nu e decât un joc matematic. De aceea, compartimentarea existentei pe camere, o însiruire în plan, ca si în spatiu, a existentei particulare, fac din „goliciunea mea completa“, din „mortile mele repetate“ si din „vechiul meu corp ca o scama“, avataruri conduse de o forta magnetica superioara. Felul în care sunt jucate pe degete identitatile, trecerea imperceptibila de la una la alta, mentine perfect functionala reteaua subterana de semnificatii si atrage cititorul treptat si iremediabil. „Te-am inventat pe tine si ti-am fost dumnezeu pâna în clipa când a sunat de iesire“ e pecetea unei trairi estetizante acute, fapt sustinut de o scriitura extrem de personala nu atât în modul de a-l spune pe „eu“, cât pe „tu“ si care explica exact sforile pe care un papusar ghidus le-ar prinde unei papusi vii, corporale pentru a o aduce în universul de discurs al manevrei unidirectionale.
De aceea, poate ca volumul lui Serban Axinte nu e doar o „scrisoare neterminata“, ci si o nostalgie neîncheiata, într-o lume care pare sa traiasca dupa o stranie mecanica a fluidului, ca în tablourile lui Dalí. Din povesti ale predestinarilor identitare, ale „oglinzislort asezate fata în fata“, autorul creeaza un ritual al fugii de sine, astfel ca angajamentele fragile luate în fata eurilor precedente nu sunt decât expresia unei vinovatii prelungite a celui aflat în „centrum mundi“.
Simultan, subzista în tulburatoarele texte din „papadia electrica“ imposibilitatea de a te debarasa de sine în altii, ca si cum eul ar fi o cruce dureroasa. Auto-rastignirile, auto-deificarea în discursul nebunului coexista cu o supra-constiinta a excesului de identitate: „am crezut ca-mi pot tine ascunsa sub perna/ adevarata identitate,/ am zis,/ nimic nu iese stropsit în fata/ fara sa supureze prin margini“. Eul care devine lume, ca în macrantropie, e un eu-discurs (sau o lume-discurs) a încorporarii integrale, a unui soi de foame exhaustiva, înteleasa în mod culpabil. Însa în acest discurs gemelar contradictoriu al lui eu-tu guvernat de moarte, controlul asupra identitatii devine imposibil, de aceea „acum ai linistea mea în sânge,/ dar sângele tau urca frumos/ prin tija papadiei mele pâna la cer“.
În punctul terminus al „crestetulsuit de 10000C“, lumea lui Serban Axinte se dovedeste a nu fi fost decât o „reverie blurata“, o fictiune a non-existentei, a revelatiilor mute care stau în vârful unui bat de chibrit, boala celui care simte „mai mult decât trebuie“, dar si o parabola poetica despre cadere si înaltare, despre coduri interioare de acces si întâlniri secrete cu sine ori cu Celalalt. E limpede ca aceasta poezie traieste un timp al „amintirilor lichefiate“, al nasterilor si al mortilor simultane, al labirintelor (re)cunoscute si al amalgamului de identitati în care frica devine din stare toposul (i)realitatii imediate. O zvârcolire magnetica în care moartea e doar un pas pentru a-l atinge pe Celalalt.