Moda romanelor esoterice e mai mult decât o tendinta a pietei internationale de carte. Ea corespunde, la limita, unei nevoi profunde pe care publicul cititor o resimte ca pe o presiune de ordin vital. Enigmaticul, underground-ul, secretul înseamna, pâna la urma, nu simple toane, ci marcile unei frustrari aproape ontologice. Si atentie – termenul „frustrare” desemneaza, în acest caz, o lipsa, o amputare, un deficit dramatic. Oamenii au nevoie de mister, ei resimt acut pierderea relatiei cu illo tempore, se simt vaduviti de o dimensiune esentiala a vietii lor – raportarea la sacru. Efect al modernitatii initiate o data cu Revolutia Franceza, laicitatea a facut mult bine, dar mai ales rau. Dezinvestirea realitatii prin punerea între paranteze a misterului divin, mai mult, caricaturizarea sacrului, trimiterea lui în derizoriul factual al cotidianului, fie el jurnalistic sau literar, au însemnat toate lovituri fatale date unui status quo milenar, întemeiat pe o experienta existentiala ce raspundea unui orizont de asteptare riguros definit. Iar aceasta asteptare nu este una formala, ci corespunde profund structurii spiritului omenesc, din Occident ca si din Orient.
Astazi, aderenta la sacru s-a pierdut. Chiar si în registrul literaturii de calitate golul generat de izgonirea nietzscheana a lui Dumnezeu nu a putut fi umplut cu nimic altceva. Fictiunea nu este de ajuns pentru suplinirea sacrului, imaginatia nu îndeplineste nici o functie compensatorie a transcendentului abolit. Trairea estetica nu este decât un ersatz pentru credinta religioasa. Astazi, nu mai e de gasit nici macar furorul laicizat al avangardelor artistice de dinainte de Primul Razboi Mondial, el însusi o atitudine spiritualista, chiar daca à rebours.
Pe scurt, cititorii au nevoie de o noua literatura impregnata subtil de o religiozitate mascata. O literatura care sa-i scoata din cenusiul cotidianului si sa-i mântuiasca de alienarea foiletonismului mediatic si consumerist.
Întru întâmpinarea sanitara a unei asemenea nevoi vitale vin, surprinzator, doi autori români, Otilia Sîrbu si Cristian Tiberiu Popescu, prin romanul lor scris la doua mâini, „Initiere în splendoare”, aparut recent la Tipografia UBIK din Bucuresti. Cartea lor, desi fructul unui proiect fictional, dezvolta o miza cu mult mai importanta decât simpla si pâna la urma banala satisfactie de ordin estetic. Pe de alta parte, gratie excelentei scriiturii ce confera altitudine spirituala romanului „Initiere în splendoare”, cei doi scriitori români se distanteaza si de maculatura, de altfel extraordinar de bine vânduta, a unui Dan Brown sau Paulo Coelho.
Cum spuneam, cartea Otiliei Sîrbu si a lui Cristian Tiberiu Popescu se „mântuieste” estetic printr-o scriitura polifonica, bine articulata la nivelul contructiei epice, în care diferenta de gen este excelent camuflata. Practic, desi scris la doua mâini, romanul nu sufera din pricina biauctorialitatii nominale, ci pare, surprinzator, scris de un singur artist. Perspectivele sunt multiple, cred ca putem vorbi chiar despre o viziune „madrigalesca”, caci destinul celor doi eroi, arheologul Oscar Graff si soprana Celia Santorini, este reflectat în mai multe discursuri si constiinte ale personajelor de rang secund. Ca e vorba de Sigi, de Alex, de Edi, companioni si discipoli ai marelui arheolog, cel care a descoperit în Desertul Iudeii mormântul lui Irod cel mare, sau ca e vorba de Sophia, sora Celiei, ori de Aislin, dansatoarea irlandeza, ceea ce impresioneaza este subiectivitatea asumata a marturisirii, fiecare personaj contribuind astfel cu fragmente de perceptie la conturarea a doua portrete psihologice extraordinar de complexe. Privite din varii unghiuri, plecând de la diferite experiente personale, reconstituirile vocilor secunde au darul sa acorde înca si mai multa vitalitate si coerenta eroilor cartii.
Faptele sunt simple, exceptionalitatea lor indubitabila. Un avion se prabuseste în Desertul Iudeii din motive misterioase, exista un singur, miraculos supravietuitor, soprana Santorini, salvata de arheologii condusi de Graff. Între Oscar si Celia se stabileste o relatie de o profunzime ireala, cei doi par a se cunoaste dintr-o alta dimensiune, comunicarea lor sfideaza logica discursului obisnuit. Personajele sunt legate printr-un sentiment din care carnalitatea este abolita, iar pulsiunea este convertita în spiritualitate pura. Disparitia lor finala în desert, la fel de enigmatica, sugereaza o cautare spirituala de proportii si o iluminare inspirata de învataturile marelui lider gnostic Simon Magul, probabil unul dintre „fratii” majori ai lui Iisus Christos, renegat ulterior de fariseismul doctrinar impus de paulicieni.
Dar de ce acest titlu echivoc? Ce are a face „splendoarea” cu o naratiune exceptionalista, bine pigmentata cu mistere, unele chiar de natura politista? Si pâna unde se întinde trama enigmistica, pentru a face apoi loc mizei esoterice? De fapt, adevaratul tel al autorilor este tocmai acela de a coagula o comunitate de „vizionari”, de cititori care, satui de prozaismul laic si gri al cotidianului, sa cerceteze noi posibilitati de soterie colectiva prin adoptarea unei alternative la monopolul laicismului generalizat. Fictiunea este intrumentul lor, nelinistea metafizica rezervorul lor de energie.
De ce nu? Poate ca de aici se va naste o noua sensibilitate, poate ca acest roman are sanse sa devina punctul zero al unei alte priviri asupra conditiei umane…