In „Istoria literaturii române de la origini pâna in prezent“, sectiunea „Tendinta nationala“, capitolul „Culturalitatea Bucovinei“, G. Calinescu aprecia ca „Teodor V. Stefanelli se salva (ca scriitor – nota mea) cu amintirile despre Eminescu“. De altfel, „Amintirile despre Eminescu“ ale bucovineanului, membru al Academiei Române, aparute in 1914, deci la un sfert de veac de la moartea Poetului si la jumatate de secol de când cei doi se aflasera colegi la Gimnaziul din Cernauti, figureaza in bibliografia la „Viata lui Mihai Eminescu“, dar si in cea a „Istoriei…“, ca sursa documentara ce nu putea fi ignorata.
Teodor V. Stefanelli l-a cunoscut bine pe Eminescu, mai ales in perioada când acesta era elev la Cernauti si in cea vieneza in calitate de membru al Societatii „România Juna“, in al carei ALMANAH publica, in primavara lui 1893, poemul „Luceafarul“.
In „Amintiri…“, Stefanelli evoca epizoade, cum le numeste memorialistul, din biografia lui Eminescu, cu accent pe preocuparile si habitudinile acestuia, ca si privind relatiile poetului cu contemporanii sai. Rezulta daca nu un portret in adevaratul inteles al cuvântului, oricum niste linii importante la un posibil profil moral al lui Eminescu.
Fireste, asupra veridicitatii celor relatate in asemenea scrieri pluteste intotdeauna o umbra de indoiala. In cazul lui Stefanelli nu e vorba de a pune sub semnul intrebarii sinceritatea, probitatea sau macar bunele lui intentii. Spirit pozitiv, intelectual distins al epocii si generatiei sale, Stefanelli pastra, cum spune Nicolae Iorga, „o duioasa memorie“ in ceea ce-l priveste pe Eminescu. Dar nu numai din acest motiv e necesara o anumita rezerva fata de marturiile pe care ni le-a lasat. In fond, genul insusi, memorialistica, o impune. Cu atât mai mult cu cât ne sunt restituite momente si fapte ce tin de biografia lui Eminescu, a carui figura, inca de la finele veacului al XIX-lea, darmite la 1914, când apar „Amintirile…“ sale, capatase dimensiuni de mit. Un mit fascinant, reintemeietor, care – asa cum credea si imi spunea Petru Cretia intr-un interviu pe care l-am publicat in „Adevarul“ din 13 iunie 1992 – trezeste in sufletul românului ceva ce seamana cu o compensare si cu o perpetua regasire de sine. Cu acest sentiment si cu aceasta stare citim si amintirile despre Eminescu ale unor contemporani ai lui. Exista din acest punct de vedere, e drept, si o inertie, o rezistenta a mentalului nostru. Nu suntem dispusi sa acceptam reintoarcerea mitului in pulberea realitatii din care s-a nascut. O astfel de reintoarcere este resimtita ca un fel de tradare ori ca o frustrare greu de suportat. O oarecare senzatie de neverosimil, de artificialitate o ai citind „Amintirile…“ lui Teodor V. Stefanelli. Ea e generata si de stilul usor vetust al autorului, stil nelipsit totusi de un anumit farmec, dar principala ei cauza se afla, repet, in mentalul nostru. Trebuie sa te numesti G. Calinescu pentru a-l privi as spune de la egal la egal pe Eminescu cel real, concret, terestru. De la o atare inaltime Calinescu putea afirma, in faimoasa conferinta „M. Eminescu, poet national“, rostita la Academie, in 1964: „Viata lui se confunda cu opera, Eminescu n-are alta biografie. Un Eminescu depasind vârsta pe care a trait-o ar fi ca un poem prolix“. Subiacent, marele critic isi „legitima“ proiectia epica, formula romanesca in care a inteles – folosind, desigur, toate izvoarele, marturiile ce le-a avut la indemâna – sa scrie inegalabila pâna astazi si foarte probabil multa vreme de acum incolo „Viata lui Mihai Eminescu“.
Pe de alta parte, la data când au aparut (1914), dar cu siguranta si peste aproape 70 de ani, adica in 1983, când au fost republicate in colectia „Eminesciana“ a Editurii Junimea din Iasi, „Amintirile…“ lui Stefanelli se inscriau in rândul restituirilor aflate in orizontul de asteptare al cititorului român, interesat, totusi, de biografia celui pe care Pompiliu Constantinescu il caracteriza cu o sintagma memorabila: institutie nationala. O institutie ce dainuie, care nu se clatina la nici o zguduire, la nici o revizuire de canon.
Din insemnarile lui Stefanelli se desprind câteva insusiri ale omului Eminescu – mai degraba nesociabil, cu o constiinta matura inca de la o vârsta frageda, de o sobrietate incomoda pentru multi, alergic la bascalia autohtona, ceea ce adeseori da impresia unei oarecari lipse de umor, intelectual profund „care se multumea cu lumea gândurilor sale si in aceasta lume nu se plictisea niciodata“, patriot luminat si inflexibil când când era vorba de demnitatea, drepturile inalienabile si istoria românilor. Mai presus de anvergura sa intelectuala, de curiozitatea si preocuparea de a se informa in diverse domenii, fara vreun scop lucrativ, de capacitatea de „a se rusina ca nu stie tot“, cum zicea Constantin Noica intr-o prelectiune de neuitat tinuta la Casa Pogor, pentru Eminescu – asa cum l-a cunoscut Stefanelli – erau nobletea gândului, generozitatea, discretia, cultul adevarului si mai ales cultul prieteniei atât de rare atunci, acum si intotdeauna pe aici, pe la noi. „Eminescu daca-i era cuiva prieten, tinea la dânsul cu toata sinceritatea ce-l caracteriza si care era una din cele mai frumoase virtuti ale sale“ – isi aminteste colegul poetului.
Nu e de mirare ca lui Eminescu ii apartine o cugetare ce avea sa fie selectata si inclusa intr-un „Dictionar de citate din lumea intreaga“, aparut la Paris in 1980: „Pasiunea inalta, pasiunile injosesc“.
Pretioase sunt marturiile privind lecturile lui Eminescu, in rândul acestora un loc insemnat avându-l cartile vechi românesti si marile opere ale filosofiei si literaturii universale. Il interesau in egala masura teatrul si muzica. „Amintirile…“ contin date si observatii directe in acest sens, mai mult decât concludente, referitoare indeosebi la perioada pe care poetul a petrecut-o la Viena.
Evocarea intitulata „Eminescu si Serbarea de la Putna“ atesta, o data in plus, ca ideea organizarii serbarii din 1871, care a adunat in jurul mormântului lui Stefan cel Mare mii de tineri – „atâta amar de inteligenta, tot barbati marcanti, din toate tarile locuite de români“ – a apartinut lui Eminescu. Momente ale serbarii sunt rememorate de Stefanelli cu o fina vibratie lirica.
Cel mai important lucru pentru intiatorul manifestarii era „rezultatul moral“, altfel spus impactul serbarii asupra constiintei tinerei generatii: „Se va ridica simtul national, aproape adormit pâna acum si va lua alt cuvânt, iar studentii ce au sosit din toate partile si au facut cunostinta si legaturi de prietenie intre dânsii vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca, lucrând uniti si condusi de acelasi ideal, vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag“.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 278
Oricati exegeti eminescologi se vor mai apleca asupra operei si vietii lui Eminescu,in dorinta de a gasi noi marturii revelatoare intru clarificarea imaginii sale ca om si creator;oricate stradanii,oricat de laborioase si probe se vor mai depune,cazul poetului devenit mit national ramane unic in eternitate.Nimeni si nicicand nu-l va putea reitera sau egala.
Comentariile sunt închise.