Florina Ilis, Vietile paralele, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2012, 688 p.
Înainte de a fi prozatoare, Florina Ilis devine eminescolog în „Vietile paralele“. În ciuda arhitecturii impozante, asadar dezarmante si riscante, romanul capata flexibilitate. Polimorfismul asigura valoarea. Autoarea domesticeste, în diacronie, o seama de registre. De pilda, este prima care prelucreaza, pâna la substituire, tipurile de discurs din dosarele Securitatii. Ca alte limbaje codificate, notele informative, rapoartele de sinteza, planurile de masuri, procesele-verbale de interogatoriu sunt niste clisee. Or, vârfuri dintre cele mai ascutite ale literaturii române s-au bazat pe resemantizarea structurilor osificate. Indiferent de natura lor: livresca (aulica) sau populara (colocviala, argotica, triviala). Cantemir, Caragiale, Eminescu, Arghezi, Sadoveanu, Mircea Horia Simionescu, Radu Cosasu si Mircea Cartarescu marturisesc în favoarea amintitei constatari.
Evidente si insinuari
Importanta „Vietilor paralele“ provine din cameleonismul stilistic, aflat în concordanta cu epocile traversate. Atitudinea fata de personajul Eminescu se modifica odata cu schimbarea perspectivei asupra operei. Or, cea din urma se produce treptat, pe masura departarii de contextul ivirii poetului. Pâna aici, Florina Ilis lucreaza ca o exegeta. Nu prea am înteles de ce Marius Chivu („Conjuratia Eminescu (I)“, în „Dilema veche“, nr. 460, 2012) si Alex Goldis („Codul lui Eminescu“, în „România literara“, nr. 1, 2013) au sustinut ca „lectura primei jumatati a romanului (voluminos, aproape 700 de pagini) este una mai degraba în orb, caci nu-si dezvaluie decât o foarte mica parte din marea conventie narativa“, respectiv ca „Fara precizarea conventiei narative (nici proza fantastica, nici roman realist, nici naratiune SF), romanul Florinei Ilis se reduce, ca substanta, la o sarada textualista care ar fi putut continua, prin acumulare de detalii, la infinit“. S-ar putea sa ne aflam înca în postmodernism, ceea ce nu-i obliga totusi pe scriitori sa lucreze cu instrumentele pe masa. Iar daca stau la vedere, atunci sa aiba alte rosturi distincte decât cele consacrate de uz. Îi dau dreptate lui Alex Goldis în privinta „saradei“. Dar natura acesteia este textuala, nu „textualista“. Asa au procedat si Sadoveanu („Hanu Ancutei“, „Soarele în balta“, „Divanul persian“), si M.H. Simionescu („Dictionar onomastic“, „Bibliografia generala“), si Stefan Banulescu („Cartea milionarului“), si Radu Cosasu („Supravieturi“). Florina Ilis se revendica de la traditia mistifictionarilor, teoretizati, în 2008, de Mircea Anghelescu. De fapt, în „Vietile paralele“ aflam un exces de conventii. Nici nu s-ar fi concretizat o asemenea opera grandioasa fara atâtea schelarii.
Oricum, Florina Ilis se plaseaza într-o rama transparenta. O indica însusi numele cartii. Este modelul biografic al romanului, canonizat în secolul al XVII-lea si epuizat la începutul veacului trecut, descris de R. M. Albérès într-o sinteza fundamentala. Fiind vorba despre o rama, tot denumirea volumului semnaleaza corolarul: intertextualitatea. Desigur, izvorul primar îl constitutie lucrarea lui Plutarh. Stim ca istoricul grec a grupat, dupa criteriul afinitatii, o figura elina cu una romana. Opera lui se deschidea paralelismelor, analogiilor adica, asigurând continuitatea între civilizatii. Dar prozatoarea întrebuinteaza sintagma în sensul geometric, anume ca dreptele conturate nu se intersecteaza niciodata. Destinul scriitorului a fost dintotdeauna fracturat, desprins de original si de originar, confiscat de ideologii (estetice si politice), retusat, expandat, trunchiat, emaciat, emasculat. E imposibil sa discutam despre un Eminescu dupa Eminescu, deoarece timpurile i-au transformat imaginea într-un ecran cu purici. Un îndemn subiacent rosteste: „Mai potoliti-va cu mila fata de Eminescu“! Sa-l lasam sa fie om, nu sfânt, înger, luceafar, efigie sau academician post mortem. Apoi, sa-i dam carnatie, atât prin apropierea, cât si prin deosebirea de cutumele epocii în care s-a manifestat. În reconstituirea intervalului 1869-1889, întâlnim marele talent al autoarei. Portretul lui Eminescu înglobeaza geniul, gazetarul, gospodarul, functionarul public, mondenul si îndragostitul. Asupra celui din urma se focalizeaza si majoritatea energiilor epice. În relatie cu femeile, scriitorul se comporta ca un spirit romantios, mic-burghez, galant, excelent cunoscator al codurilor amoroase. Întelege impecabil dispozitiile amoroase ale sexului opus dupa miscarile evantaielor. Gesturile sunt tipice pentru perioada Biedermeier. Dincolo de instinctele care pâlpâie în saloane si în casele onorabililor, poetul debordeaza de erotism, recitându-i Veronicai Micle versiunile premergatoare, mai decoltate, ale romantelor publicate în „Convorbiri literare“, ca aceasta strofa din santierul „Dorintei“: „Astazi sunt setos de forme/ Urmaresc aprins cu ochii/ Încretirea tradatoare/ A subtirei rochii“ (p. 290-291). Fierbinteala între Titi si Nicuta genereaza numai frustrari. Iar Veronica se pretinde, daca nu fidela în casatorie, macar devotata patului conjungal. Scenele de sexualitate sunt curmate brusc. Poetul se multumeste cu proiectiile din poezii, fiind îmblânzit cu tact si ironie de catre amanta. Hamlet si Ofelia îsi schimba posturile: „Du-te acum!, îi sopteste tandru Veronica. Trebuie sa se întoarca Fanica. Hai, du-te! Se lipeste din nou de el. Du-te si scrie!“ (p. 293). Barbatul nu este trimis sa se consoleze la bordel, ci la masa de lucru.
Efectul musca
Asa cum insinueaza gratie mottoului selectat din poezia eminesciana „Melancolie“ („Si când gândesc la viata-mi, îmi pare ca ea cura/ Încet repovestita de o straina gura“), Florina Ilis construieste un protagonist dupa chipul si asemanarea ei. Reactia epica se îndreapta în contra a doua directii la fel de nocive pentru mentalul colectiv. Astfel, pe de o parte, sunt destabilizate biografiile romantate, semnate de E. Lovinescu („Balauca“) si de Cezar Petrescu („Luceafarul“, „Nirvana“ si „Carmen Saeculare“), care pacatuiesc prin excesul de fantazare, respectiv prin datele istorice asimilate necorespunzator. Pe de alta parte, reiese intentia de a elimina reziduriile provocate de interpretarile deterministe, degenerate la maximum din pricina sociologismului vulgar, instaurat, administrativ, la 30 decembrie 1947, când România a fost decretata „democratie populara“. Asa se explica pasajele în care biografia lui Eminescu este aranjata de Securitate. Teleportarile din prezent (ultimii ani de viata 1883-1889), în trecut (studentia vieneza si berlineza, revenirea în tara în calitate de bibliotecar si apoi de revizor) si în viitor (regimul comunist, 1949-1960; dezbaterea din „Dilema“, 1998) au relevanta pentru etajarea cartii. Remarcând ca Eminescu a ajuns un maldar de hârtoage, Florina Ilis le pune cap la cap ca sa nedumereasca si mai tare. Strategia nu tine de sfera detectivistica. Povestile se brodeaza ca interludii sau apocrife, pe marginea unor scrieri beletristice, memorialistice, medicale, critice si politienesti (dosarul operativ „Poetul national“ de la C.N.S.A.S.). (In)existenta lor reprezinta un adevar exclusiv în ordinea filologica a lucrurilor.
Bibliografia (ne)trucata a „Vietilor paralele“ se situeaza în paradigma „efectului fluture“. Presupusa maladie a marelui poet nu reprezinta altceva decât mania cercetatorilor de toate soiurile. Suprapuse, cartile despre Eminescu alcatuiesc un palimpsest. Ca atare, Florina Ilis îsi asaza romanul în siajul tezei lui Ray Bradbury din povestirea „A Sound of Thunder“ (vol. „The Golden Apple of The Sun“, 1953), referitoare la catastrofele generate de dizlocarea lanturilor trofice. Aceasta macheta reiese din dialogul brutal între Eminescu si informatorul trimis de Securitate sa-l supravegheze – Stelian Filipescu. Covorbirea lor marcheaza, deopotriva, ruptura si continuitatea între epistemologii. De la vizionarismul stihiilor, drumul ajunge la vizionarismul derizoriului. De la utopia nationala, aristocratica, traseul conduce la utopia internationalista, proletara. Pe un talger sta genialiatea. Pe celalalt, monstruosul: „Filipescu, somat, astfel, (prins de guler) încearca sa-l faca pe poet sa înteleaga ca nu poate. Ca nu are voie sa se atinga de niciun fir de par de pe capul poetului. Ca n-are voie sa se atinga nici macar de o musca. Vezi musca aceea, domnule Eminescu (îi distrage atentia). Ce musca?, se indigneaza Eminescu pe buna dreptate (da drumul gulerului lui Filipescu). El vorbeste de atman, de brahman etc. si, si, si maruntelul asta vine cu musca! Musca aia care se zbate la geam, rosteste rar Filipescu. Eminescu se întoarce spre fereastra. Observa musca. O vad, si? Ei bine, chiar daca e numai o musca, eu, domnule Eminescu, nu pot s-o omor. Nu am voie sa intervin în ordinea imuabila (asa se spune, imuabil, nu?), în ordinea imuabila a lucrurilor sau în mersul implacabil al istoriei (în afara ordinelor primite). Nu am voie sa omor nici macar muste (fara ordin)! Orice gest marunt, dar nesabuit pe care informatorul îl face fara un ordin prealabil ar putea avea consecinte nedorite, putând compromite întreaga misiune. Eu nu pot omorî musca, domnule Eminescu! Nu sunt autorizat s-o fac“ (pp. 215-216).
Daca argumentatia precedenta da semne de pretiozitate, atunci mai convingator se arata apelul la autoreferentialitate. În diverse pasaje, Eminescu sau o voce supratextuala pomeneste frânturi din „Sarmanul Dionis“. Asa se declanseaza fabularea, însotita de abolirea barierelor spatio-temporale. Asa se „dezvaluie“ Eminescu marca Florina Ilis. Schizoid, pasional si pasionat de filozofie, serios si amuzant, preocupat, concomitent, de distractii usoare, de prelegeri universitare, de politica. Si, evident, vesnic absorbit sa noteze un vers si sa atraga damele de companie cu butade si versuri: „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea. Nu cumva îndaratul culiselor vietii e un regizor a carui esistenta n-o putem esplica? Spiritul, îmi explica el (stam amândoi în patul meu strâmt de fier), se trezeste ca din somn într-o lume de unde contempla în oglinda magica imagini simultane ale vietii sale anterioare (ale fiintei eterne). În vis aceste imagini au o realitate tulburatoare. Nu ti se pare, ma întreaba, ca uneori îti amintesti imagini dintr-o alta viata si nu stii de unde ti-au venit în minte? Oh, ba da! Uneori, îi marturisesc, ma vad purtând fuste scurte, asa ca de marimea jupoanelor sau chiar mai scurte… Hi, hi, hi! Pe strada? Da, pe strada! Toate femeile poarta asa ceva în visul meu, Michael! Eu cred, îmi explica el, ca divinitatile din somn ne determina, la trezie, sa uitam, ceea ce am vazut în acele tari de vis îndepartate si, daca nu reusim, sa uitam ceea ce am vazut în acele tari de vis îndepartate si, daca nu reusim sa uitam, ca sa pastreze secretul, ne fac sa ne pierdem mintile?! Ce-ar fi, draga mea, daca ai iesi pe strada în jupon fiindca ti-ai amintit ca într-o alta viata purtai fustele mai scurte? Nu te-ar închide oare la balamuc? Râdem amândoi“ (p. 449). Ceea ce nu uita autoarea în asemenea fragmente-cheie este aluzia la viitorul unanim acceptat al poetului. O situatie asemanatoare întâlnim când personajul, internat la sanatoriul Ober-Döbling din Viena, trece printr-o stare halucinogena si da peste un creier, proaspat scos din cutia craniana, pregatit pentru disectie, cântarind 1400 de grame (pp. 376-377).
Surse si „surse“
Sesizând excesele, Florina Ilis cauta remediile. Solutia aleasa tine de împacarea contrariilor. În „Vietile paralele“ a realizat o docufictiune. Imbatabila bibliografic. Delectabila prin tehnica, inventie si suspans. Genul proxim îl gasim, incontestabil, în „Viata lui Mihai Eminescu“ de G. Calinescu. Nu întâmplator, între cele doua carti stau exact 70 de ani (1932, respectiv 2012). Nu întâmplator, în seria comentatorilor „subterani“ ai romanului, asimilati cu jocul becurilor reflectorizante sau al polifoniei, dar si cu tirania unor anchetatori ai Securitatii, care orbesc publicul cu interpretari incandescente, tiranice si iradiante, dar neconcludente si inconsistente, G. Calinescu (alias „Profesorul“), singur, se bucura de încredere. Asertiunile celorlalti opinenti sunt tratate cum grano salis. Nu cu un graunte de sare, cum am mai citit la unii colegi din presa, ci cu prudenta. Cu neutralitate. Niciun indiciu, asezat ca nota de subsol, nu are forta persuasiva. Amalgamarea detaliilor produce acelasi rezultat pe care l-a obtinut Ion Iovan în „Ultimele însemnari ale lui Mateiu Caragiale…“. N-are importanta daca „sursa“ este reala, deci verificabila prin citare – Maiorescu („Titus“), Aron Densusianu („Aron“), preotul catolic Alexandru Grama de la Blaj („Canonicul“) – sau, scornita, precum agentii „Elise“ si „Filipescu“, trimisi de Securitate ca sa îl supravegheze pe poet. Nicio presupusa marturie nu se confunda cu proba care atesta adevarul mai presus de orice îndoiala. Faptele nu sunt niciodata coroborate ori comentate. Consemnate, da. Citate cu caractere italice, de asemenea. E o salahorie borgesiana, asumata datorita toposului Arhivarului (p. 186)/ Bibliotecarului (p. 220). Fara a stabili frontiere clare între bine si rau, autoarea strecoara doua mari teme de reflectie: nu cumva metodele represive comuniste s-au derulat si în alte vremuri? Nu cumva Securitatea alcatuieste cea mai serioasa baza de date din istoria româneasca?
De la G. Calinescu si Ion Iovan, Florina Ilis a mai deprins un truc. Caracterul memorabil al unei piese de muzeu se obtine din combinarea cercetarii acribioase si a talentului. Nicio rotita din cronologia propusa de Calinescu nu a început sa scârtie. De aici, imaginatia are dreptul sa confunde planurile, sa explice opera prin biografie si viceversa, sa descrie atmosfera, sa puna manechinele în miscare. Cunoscând totul despre individ si societate, autoarea nu elucideaza presupuse mistere si conspiratii. Paradoxal, fictiunea fagociteaza realul, asemenea unei drojdii care sta la caldura în aluat. În harababura ticluita, identitatea nu se fixeaza. Pe Eminescu azi îl vedem si nu e. Într-o rememorare onirica, personajul principal emite consideratii cu pretentie de constante indiscutabile, deja formulate în „Glossa“. Însa, chiar Eminescu nu stie nimic despre sine, complacându-se în framântari ontologice: „În semiobscuritatea si fumul gros din încapere se aude o voce. E vocea lui Caragiale care tocmai îl lamureste pe Slavici ca, înainte de pronumele care se pune virgula, iar înainte de ce nu se pune decât fiind subordonata dreapta. Poetul asculta atent explicatiile dramaturgului (responsabil cu sintaxa), pregatit sa sara atunci când acesta face o greseala. Dar Caragiale nu greseste. E prea destept. Unul ca el nu greseste. Suntem cum am fost si teama mi-e ca nu cumva tot asa sa si ramânem“ (p. 155). Desi toti ochii stau atintiti asupra lui (vocile narative se înlocuiesc imperceptibil), nu descoperim figura esential eminesciana. De exemplu, niciuna dintre observatiile lui Maiorescu nu are tangenta cu fisa clinica întocmita de doctorul Sutu. „Nebunia“ poetului, indusa de notatiile criticului, nu se potriveste cu banuiala medicului ca pacientul îsi bate joc de terapie, recurgând la psihologia inversa.
În sfârsit, avem o carte care nu ne spune cum a fost Eminescu. Roman gratuit, însa minutios tratat sub raportul texturii, „Vietile paralele“ omogenizeaza factologia si fantazarea. E regula dominanta a epocii noastre. Criteriul de gust se subordoneaza acestei conventii realisto-stiintifice. Florina Ilis si-a luat autorizatia sa hibrideze genurile, demonstrând, ca si ilustrii ei precursori, ca naturaletea în literatura este sinonima cu livrescul. Placerea furnizata de „Vietile paralele“ consta în faptul ca va da batai de cap macar pentru un veac.