Basarabia poeziei genuine si premoderne a lui Grigore Vieru sau Nicolae Dabija se sincronizeaza dintr-odata prin Emilian Galaicu-Paun cu avangarda poeziei scrise in România. Lasând la o parte debutul repudiat de autor, care va aprecia ulterior ca a „pasit cu stângul“, si incepând cu „Abece-dor“ (1989) si mai ales cu „Levitatii deasupra haului“ (1991), primul volum receptat propriu-zis in România, critica a putut observa dublul caracter neoexpresionist si oracular, ce deriva o „grafie a spaimei si a nelinistii“ dintr-o poetica bazata pe o „religie a rostirii, pe o investitura“ (Al. Cistelecan). Poemele sunt supuse unei compresii ermetizante si unei reductii eliptice in urma carora sufera nu sensul, ci habitudinile lenese.
Intertextul este si el foarte dens. Primul poem din „Cel batut il duce pe Cel nebatut“ (1994), volum de referinta pentru poezia scrisa in postcomunist, incepe astfel: „«… sarmana Yorika!» – in mâna tin craniul rânjind al ma-/ sinii de scris clopotelu-i de clown amintindu-mi de Alma/ Mater pedanti profesori recitând: «când suna (fonograma!) stiam ca/ Ramses (sa-i fie tarâna usoara – n.n.) trebuia sa fi…» de pe banca/ grea capatâna ca litera Q (cu barbuta) sarea sa anunte ca «is»/ panglica neagra (de doliu)-a masinii de scris“ („Capistea manastirii Neamt, vazuta de ziua lui Eminescu A.D. MCMLXLI“). Referintele sunt din „Hamlet“ (craniul lui Yorick se transforma intr-o masina de scris, Yorika facând trimitere la cunoscuta marca Erika), G. Bacovia („pedanti profesori“), M. Eminescu (poeziile ludic-goliardice evocând orele de egiptologie) si Leonid Dimov (ultimele doua versuri fac trimitere la faimoasa rima dimoviana din „Vârcolacul si Clotilda“ „mingiile ce ni-s/ aduse din afara terenului de tenis“). Masina de scris apare si in amplul poem „Cel batut il duce pe Cel nebatut (editie revazuta si adaugita)“, pus sub semnul unui „bocet hunedorean“ („Dragu maichii dupa tine/ imi pare si rau si bine“). Aici, pe lânga rescrieri in spiritul lui Nichita Stanescu („voi muri: simt cum spatiul se descojeste/ de pe mine peisajul acesta ros ca o cangrena/ mi se rupe direct de pe vaz“), se fac trimiteri consistente la „Odiseea“, „Noaptea de decembrie“, „Don Quijote“, toate construite in jurul unei cautari. Sfârsitul poemului conchide prin moarte drumul intins de-a lungul unui „tarâm gol“. Adaptând imaginea usii carate intr-un poem vechi al lui Ion Alexandru, Emilian Galaicu-Paun transforma „tarâmul gol“ intr-un obiect „mai greu ca ghiuleaua“ (aceasta simbolizând damnarea, conditia de ocnas): „Cel-batut-il-duce-pe-Cel-nebatut si cu mine tustrei frati/ de veriga acelasi tarâm gol de ani multi mai greu ca ghiuleaua/ (va sa zica: golani!)// lasând dâre in spatiu si pauze-n timp// dus-intors pe-un drum negru ca panglica neagra-a masinii de scris// si drapelele urla («a-uuu!»)-n gura mare: o groa-pa! o groa-pa// croitorul cârpeste cu giulgiu, duminica, groapa comuna din steag// câte unul! ordona mantalele tot depanându-ne drumul// de pe talpi ca pe-un film sa-l predea la arhiva estimp ne/ leaga ochii cu panglica neagra (…) pe rând/ ne conduc la… convoiul ne suna-n ureche: o groa-pa… o groa-pa…// «Foc!»// eclipsa soare taiat imprejur“. Atât drumul cât si moartea sunt conotate, prin imaginea masinii de scris, in regim textual. Procedeul poate fi descris ca pur textualism, cu toate ca textualismul autohton rareori atinge o asemenea intensitate. In versurile citate poate fi recunoscuta si amprenta lui Ion Gheorghe. Influenta acestuia asupra poetului basarabean e mai semnificativa decât aceea produsa asupra generatiei optzeciste din România, care l-a repudiat din motive de politica – nu si de poetica – pe autorul „Megaliticelor“. Ea se manifesta prin oracularul neognostic, prin frazarile ample si obscure brazdate la rastimpuri de intruziuni ale folcloricului („in cale iesitu-ne-au Gog si Magog/ Tanda si Manda/ Haua si Bordea) sau prin prezenta unor personaje arhetipale precum Marele Mut; de asemenea, prin corespondenta dintre licentios si simbologic. Dupa cum observa Marin Mincu, „Elegiile politice“ ale lui Ion Gheorghe nu au ramas fara consecinte in scrierea poemului „Ch-au (ragtime)“, unul din textele cele mai importante ale lui Emilian Galaicu-Paun. Incapsularea cvasierotica in scriitura a orasului Chisinau – versurile de inceput trimit la primele fraze din „Lolita“ lui Vladimir Nabokov – coexista cu vitriolarea dezamagita, dintr-o pozitie mai mult Zen decât pamfletara. Unele versuri („vezi mamele de campioni alaptându-si odraslele cu Coca-Cola// ai o palma intinsa-n stomac care cere pomana“) le preced pe acelea din „România“ lui Marius Ianus – sau, invers, Ianus ii urmeaza lui Galaicu-Paun.
„Yin Time“ (1999) reia o serie de poeme din volumul anterior, asa cum facuse si acesta in raport cu precedentul si cum va face si „Arme graitoare“ (2009) in raport cu anterioarele. Reluarea si rescrierea fac parte din structura intima a autorului. Poemul „A-ti cunoaste femeia“ este de o lizibilitate neobisnuita, probabil pentru a facilita umorul negru. Textul e derivat din contaminarea reciproca intre trei planuri: violarea sfintei Colomba de Rieti pe 22 august 1488, o biblioteca din Chisinau („am/ frecventat-o pe krupskaia la chisinau, cu placere si regu-/ laritate“) si prima relatie sexuala. „Vaca“ este un amplu poem asa-zicând cosmogonic, nasterea universului fiind substituita, tot textualist, prin deprinderea gramaticii in copilarie, urmata aproape imediat de familiarizarea cu angoasa mortii (Emil Cioran este un autor citat relativ frecvent). Poemului ii sunt anexate, dupa moda lansata de T.S. Eliot si trivializata de imitatori, o sectiune bibliografica de „Note si comentarii“.
Cum remarca Serban Foarta, Emilian Galaicu-Paun „e unul dintre cei mai culti (ba chiar oculti) poeti români contemporani“. Aceasta calitate, care la origine va fi fost un complex de inferioritate (vezi premodernitatea Basarabiei literare) depasit ulterior, este si principalul sau adversar – deja manierizat in „Arme graitoare“. In „Capodopera necunoscuta“, Balzac a descris exemplar riscul care sta in fata artistilor din familia Galaicu-Paun: prea multe tuse date pânzei vor ineca sub vopsea viata operei; in loc sa ajunga sa spuna preamultul visat, pictura (sau poemul) va sfârsi ca o simpla colectie de detalii – o mâna, o fraza, o trimitere, un joc de cuvinte. Cuvinte incrucisate sau potrivite? – aceasta este intrebarea.
Autor: MIHAI IOVANELApărut în nr. 354