Eliade si „crestinismul cosmic“

Mircea Handoca este nu numai editorul, biograful, bibliograful, ba, cu expresia hazoasa, în stilul inconfundabil junimist, a lui Iacob Negruzzi, si cititorul (exhaustiv) al lui Mircea Eliade, si pazitorul intratabil al teritoriului heliadesc. Fara îndoiala, iubirea, devotamentul fata de opera si personalitatea proteica a autorului „Tratatului de istoria religiilor“ au dat si dau un sens major existentei sale de carturar. Tema de cercetare si restituire, Eliade e însa, în egala masura, pentru Handoca, si un lung prilej – cât o întreaga viata – nu doar de satisfactie, dar si de suferinta, întrucât numele savantului si scriitorului, alaturi de cele ale altor mari intelectuali si creatori români, a devenit unul emblematic privind drama unei culturi. Si Eliade, ca si Calinescu de pilda, a „cazut“ într-o istorie iesita din matca, buimaca, tragica, i-a fost dat sa traiasca si sa scrie în epoci diferite, toate extrem de tulburi si de ostile. Mircea Handoca, precum confrati ai sai ca Niculae Gheran, autorul monumentalei editii critice Rebreanu, sau Nicolae Mecu, a parcurs si reparcus cu pasiune traiectoria unui destin singular, al omului si al operei, retraindu-l cu înfrigurare si cu un sentiment aproape mistic, dar si documentându-l cu acribia si curiozitatea cercetatorului împatimit. Si în perceptia sa, Eliade este „eroul“, este savantul si creatorul menit sa ne salveze de provincialism (boala româneasca grea), de mediocritate, de fragmentarism si provizorat, este cel care – dintre români – numai cu un Dimitrie Cantemir, cu un Hasdeu ori cu un Vasile Pârvan mai poate fi comparat. Pomenindu-l, iata, pe Vasile Pârvan, trebuie sa reamintesc ca G. Calinescu vedea în autorul „Geticii“ întruchiparea „eroului intelectual“. Nu întâmplator. Ca sa faci ceva durabil în cultura româneasca e literalmente o treaba eroica, fiindca ea presupune, în afara de talent si efort, lupta, rezistenta la atâtea adversitati dinlantru si din afara…
Masivul volum aparut la Editura Tipo Moldova din Iasi semnat de Mircea Handoca – „Fost-a Eliade necredincios?“ este o suita de secvente din filmul destinului dramatic al unui român de anvergura universala, spirit enciclopedic, un mare erudit dintr-o spita probabil disparuta, creatorul unei vaste opere stiintifice si literare. Titlul e cel al unui eseu din cuprinsul cartii, în care autorul îsi propune sa raspunda la întrebarea daca Eliade a fost sau nu credincios. În discursul sau, Mircea Handoca porneste de la ceea ce spusese Cioran pe la jumatatea secolului trecut: „Dintre oamenii cu preocupari religioase, putini sunt asa de putin religiosi ca Eliade“. Handoca nu împartaseste paradoxul – sau aparentul paradox – formulat de Cioran, dar nici nu e pe deplin convingator în a sustine contrariul. E drept, reputatul specialist nu sustine ca Eliade ar fi fost „un practicant religios“, dar, comparându-l surprinzator si inspirat cu Stefan a Petrei Ciubotariul, constata ca, aidoma humulesteanului, „copilul credea si simtea ca biserica e în sufletul omului“. El citeaza în sprijinul acestei asertiuni si o marturie a Corinei-Cornelia Alexandrescu, sora scriitorului: „Era darnic si sensibil la suferinta oricui si toata viata a fost generos. Când mergea la scoala primara din strada Mântuleasa, daca întâlnea vreun nevoias, usor se lipsea de banii primiti de la mama sa-si cumpere cornuri pentru recreatii“. Un alt argument invocat, ceva mai solid, îl reprezinta un text din „Itinerariul spiritual“, publicat de Eliade în 1927, în ziarul „Cuvântul“, intitulat „Ortodoxia“, în care viitorul savant postula: „Un ortodox poate fi ascet sau pacatos. Ce însemnatate poate avea faptul acesta? Experienta religioasa, dragostea catre Christ – ramân aceleasi“. Apoi, în demonstratia sa, Handoca citeaza pe larg dintr-un alt document: o scrisoare din ianuarie 1953 a lui Eliade catre Vintila Horia, în care se refera la crestinism si la problema unificarii ortodoxismului cu catolicismul. (Sufixul ism folosit în cele doua vocabule de Handoca mi se pare usor nepotrivit; nu si în cazul termenului si conceptului de crestinism). În epistola trimisa celui ce va scrie romanul „Dumnezeu s-a nascut în exil“, Eliade sustine ca „ortodoxia româneasca e o creatie a romanitatii orientale, la care s-a adaugat, din nefericire, limba liturgica veche – bulgara; dar asta destul de târziu si vocabularul, daca ne-a ramas, nu a putut desfigura crestinismul nostru, plamadit cu secole în urma“. Noi, românii, subliniaza Eliade, suntem neîndoios „urmasii romanitatii orientale“ si „Roma însasi are mare nevoie de aceasta romanitate orientala“. E de luat în considerare cu atât mai mult astazi, în conditiile asa zisei globalizari, care în fapt e o colonizare la scara planetara, ceea ce observa si, totodata, prevedea Eliade acum aproape 60 de ani: „Europa se ofileste si moare. Singura ei sansa de supravietuire suntem noi, Centrul si Rasaritul, îndeosebi Rasaritul, care înca nu si-a cântat cântecul si ale carui rezerve spirituale sunt incalculabile (Ortega ma întreba odata: Ce faceti cu Orpheu? Când ni-l dati?)“. Concluzia marelui istoric al religiilor este una optimista: „Stim doar ca unirea se va face“. E vorba de unirea dintre cele doua biserici: catolica si ortodoxa.
În India, se stie, Eliade a fost pe punctul de a renunta la ortodoxie, urmând sa se însoare cu cea care avea sa intre în mitologia literara româneasca, Maitreyi, fiica maestrului sau Dasgupta, si sa se converteasca la hinduism, spre îngrijorarea familiei. Au intervenit însa conflictul binecunoscut si izgonirea pacatosului. Interesant e ca la putin timp dupa toate acestea, într-o scrisoare adresata lui Vittorio Macchioro si datata 15 martie 1931, facea câteva consideratii relevante privind viziunea sa asupra crestinismului si a ceea ce numim credinta religioasa: „Exista un minunat proverb românesc care spune: «Suntem crestini asa cum arborii sunt arbori si pasarile pasari». E ca si cum ai spune ca suntem crestini pentru ca suntem oameni. În româneste, cuvântul «crestin» este identic cu acela de «om». Un taran român crede ca singura lui datorie este sa fie «drept» si «bun»…si, fiind asa, e crestin. Pentru el, crestinismul nu este o dogma, un organism exterior de norme si amenintari – ci baza creatiei, singurul sens al acestei vieti pamântesti. Din aceasta cauza strainii cred ca suntem «fatalisti» sau «lenesi», sau «indiferenti din punct de vedere religios». Este o întelegere cu totul gresita a întregii probleme. Suntem doar toleranti si umili“. În fine – zicea tânarul de 24 de ani – „Este ceea ce eu numesc „crestinism cosmic“, opus celui ecleziastic“. Mircea Handoca evoca momentul când, la moartea lui Kierkegaard, în 1951, Eliade a urcat de mai multe ori la Sacre Cœur pentru a aprinde lumânari („Numai ofranda aceasta simpla ma linisteste“) si întreaba: „Poate fi numit un asemenea om necredincios?“ Apoi, un alt fapt: cel al (re)lecturii Noului Testament ar putea fi invocat pentru a da un raspuns la întrebarea citata. De retinut în acest context distingo-ul lui Eliade referitor la variantele de lectura a Bibliei: „Desigur, exista mai multe lecturi ale Bibliei. Este cea a crestinului, a credinciosului, sau, mai degraba, a aceluia care îsi aminteste ca trebuie sa fie credincios si crestin: zi de zi este uitat acest lucru. Este apoi lectura pe care o face istoricul. Si o a treia: aceea care recunoaste în aceasta carte un foarte mare si foarte frumos model de scriere“. Mircea Handoca ne asigura – si nu avem nici un motiv sa nu-i acordam credit, dimpotriva – ca „Eliade s-a implicat în toate cele trei modalitati“. Foarte interesanta si definitorie este o nota de jurnal a lui Mircea Eliade, din 15 februarie 1970: „Asist la slujba catolica la Oriental Institute, unde de câteva luni liturghia e acompaniata de «muzica de jazz» (de fapt, o ghitara, o trompeta, un saxofon). Sunt prins si cucerit. Sala e plina de tineret. Pentru prima oara vad tineri care nu se plictisesc si nici nu stau ca niste pietre, la o slujba. «Transmisa» prin asemenea melodii, liturghia îi tulbura, îi atrage, îi intereseaza. «Si-au gasit limbajul pe care îl cautau?»“.
Cât de modern, cât de sincron si receptiv la sensibilitatea reprezentata de a treia generatie de dupa a sa, este Mircea Eliade. Si cât de vizionar. Dupa aproape un deceniu de la data însemnarii reproduse de Mircea Handoca, în Sfântul Scaun papal de la Roma urca Ioan Paul al II-lea care avea sa promoveze si sa cultive sistematic si fecund noile limbaje religioase. (Va urma).