Dintre trasaturile muzicii traditionale japoneze este de recunoscut, în primul rând, caracterul monodic. Cel mai vechi exemplu de muzica traditionala – migakura – era o muzica pentru flaut ce se cânta înainte de începerea unei ceremonii rituale, în scopul purificarii locului. Incantatia flautului se îmbogatea treptat cu microintervale, iar sunetul emis era un sunet complex, alcatuit din suflu, sunet si armonicele sale. Chiar si muzica gagaku, de esenta armonica, are la origine nu un substrat armonic în sensul european, ci un unison variat, aflat într-o stare de dezacordare datorata suprapunerii ingenioase de planuri: acela al celor doua tipuri de flaut – komabue (flaut mic drept) si ryuteki (flaut transversal, cu gauri, din bambus). Acestora li se alatura oboiul hikirichi, planul orgii de gura sho – alcatuita din saptesprezece tevi subtiri din bambus sau metal, de marimi diferite, asezate pe un suport de lemn, în partea de jos a tevilor aflându-se o ancie de metal, cu ajutorul careia se obtin cinci-sase sunete deodata; acordajul lor este în secunde, terte, cvarte sau cvinte, iar densitatea sonora este variabila si amplificata datorita unor deschizaturi de rezonanta, aflate în partea de jos a tuburilor; se poate cânta totodata inspirând si expirând, astfel ca sunetul ramâne prezent ca un fundal permanent (cluster), ca un zumzet persistent, peste care se aud celelalte instrumente – planul cântarii religioase Shomyo (traducere din limba sanscrita a cuvintelor Sabda Vidya care înseamna vocea înteleptului, vocea radioasa) si planul percutiei cu trei elemente ritmice si timbrale diferite. Ascultata astazi, dupa cincisprezece secole de la aparitia sa, muzica Gagaku este un graitor exemplu de ingeniozitate si complexitate dinamica timbrala si ritmica.
O alta trasatura specifica muzicii traditionale japoneze este importanta sunetului, gestualitatea sa, viata pe care o contine, permanenta sa modificare în planul dinamic, timbral si al frecventei.
Apogiaturile si glissandele nu au rol ornamental, ci devin gesturi muzicale importante. Nu exista o distinctie clara între sunet si zgomot, între sunetul determinat si cel nedeterminat; ele se afla în permanenta întrepatrundere, creând un sunet complex, al carui timbru vorbeste direct simturilor si se afla într-o permanenta transformare. În orice exemplu de muzica traditionala japoneza se observa cum fiecare sunet îsi schimba continuu intensitatea, culoarea, tipul de vibrato. Paleta sa timbrala este extrem de ampla, de la sunetul pur, dulce, pâna la sonoritati violente, înglobând zgomote.
Conceptia asupra timpului este, de asemenea, o caracteristica a muzicii japoneze: structura temporala a fluxului sonor este rezultatul suprapunerii de modele temporale, de planuri ritmice foarte diferite, peste pedale; straturile temporale cu evolutii diferite dau nastere unui timp complex, policrom, numit si circular. Dansurile traditionale ne ofera doua modele temporale: odori, strâns legat de miscarile mâinilor si picioarelor si mai, bazat pe respiratia continua, mentala, spirituala. O importanta deosebita se acorda pauzei, linistii, timpul devenind astfel imprevizibil, ca si linistea intensa. Se constata si prezenta politempiei, a polimuzicii, întâlnita în cultura europeana în muzica lui Charles Ives.
Muzica Nô este si ea conceputa pe doua structuri temporale simultane, dar independente: melopeea flautului, bazata pe ritmul liber, unde fixe sunt doar momentul intrarii si iesirii interpretului si ritmul ansamblului de percutie, rezultat din sincronizarea pe verticala a mai multor structuri ritmice si temporale diferite. „Este vorba despre doua feluri de timp muzical, sincrone la început, ce evolueaza apoi independent, iar în unele momente se interfereaza. Aceasta suprapunere de straturi ritmice si temporale creeaza un efect complex, ce nu mai poate fi perceput în desfasurare simpla, lineara – acesta este timpul elastic, opusul timpului fix, pulsatoriu.“ (J.Yuasa, „Time in Music“, World Music Days, Mexic, nov. 1993) Elasticitatea sa se realizeaza din diferentele de pulsatii, cu ajutorul pauzelor, al respiratiei, dar si al dinamicii care evidentiaza sau estompeaza un plan sau altul. Sugestii temporale din muzica Nô se întâlnesc, dupa cum vom vedea, în lucrarile multor compozitori contemporani japonezi.
Muzica traditionala japoneza s-a dezvoltat, în timp, de-a lungul a cinci perioade istorice. Cea mai veche este muzica narativa (pâna în secolul al VI-lea), ale carei caracteristici se cunosc din anumite surse istorice, care mentioneaza instrumentele traditionale koto, fue, tsuzumi, suzu si cântarile vocale monodice, bazate pe câteva sunete doar, având texte inspirate din viata de zi cu zi sau mici poeme de dragoste.
În cea de-a doua perioada, înfloreste un important gen muzical – Gagaku – (secolele VI-X), muzica de curte, ale carei principii de alcatuire au supravietuit pâna în zilele noastre. Originile sale se întâlnesc în muzica traditionala japoneza, dar si în India, Iran si Asia Centrala.
Perioadei urmatoare (secolele XVII-XIX) îi sunt specifice ansamblurile de muzica traditionala (koto-shamisen-shakuhachi), al caror repertoriu se îmbogateste tot mai mult, în paralel cu înflorirea artei poetice, ce îsi afla punctul sau culminant în haiku.
Perioada a cincea, Era Meiji, impune în 1867 o veritabila revolutie culturala. La aceasta data împaratul Meiji, constatând starea sociala si economica foarte înapoiata a tarii sale, decreteaza deschiderea Japoniei spre Occident si studierea civilizatiilor tarilor industrializate. Aceasta deschidere are loc si în domeniul culturii, iar artistii japonezi încep sa studieze sistemele artistice occidentale. Înca de la început, problematica pe care acestia si-o pun este pastrarea identitatii lor printre noile tehnici totalmente straine.
Numerosi compozitori precum Kosaku Yamada, Kihoshi Nobutoki, Kojiro Kobune, Tanashi Ota sau, mai târziu, Makoto Moroi, vor pune bazele unei scriituri occidentale ca tehnica, dar pastrându-si natura profund orientala.
Pot fi identificate patru perioade de dezvoltare a muzicii de tip occidental în Japonia:
Prima, între 1853 si 1900, este perioada în care compozitorii japonezi scriu în special o muzica vocala de tip occidental. În cea de-a doua, 1901-1926, se perfectioneaza scriitura vocala si apar imitatii în special ale muzicii romantice. Se distinge în aceasta perioada Yoritsune Matsudaira, care va deveni unul dintre artistii emblematici japonezi si unul dintre cei mai mari compozitori pe plan mondial. În cea de-a treia,
1926-1945, piesele instrumentale devin mult mai numeroase, încercânu-se o amalgamare definitiva a culturilor occidentala si orientala prin utilizarea abundenta a materialelor din muzica traditionala. Apar acum trei mari compozitori: Joji Yuasa (1929), Toru Takemitsu (1930-1996) si Kazue Fukushima (1930). În afara bogatei lor activitati creatoare, acestia au avut un rol pedagogic primordial prin difuzarea în Japonia a capodoperelor secolului XX, necunoscute publicului din tara lor.
Din 1945 pâna astazi, odata cu dezvoltarea muzicii dodecafonice si datorita progreselor tehnologiei sunetului, debuteaza muzica pe banda magnetica, concreta si electronica, prolifereaza institutiile de învatamânt muzical, se creeaza scoli de compozitie tot mai active, orchestre simfonice si festivaluri. Printre acestea din urma, celebre sunt festivalurile Music Today, creat de Toru Takemitsu, sau A. Kiyoshidai International Festival al lui Toshio Hosokawa.
Scoala japoneza contemporana de compozitie reprezinta unul dintre cele mai interesante fenomene de acest gen pe plan mondial, prin îmbinarea elementelor traditionale cu noile tehnici componistice preluate de la occidentali. În nici o alta tara asiatica cu traditii comparabile nu s-au evidentiat atâtea personalitati componistice ca în Japonia, unde în ultimul secol generatii întregi de compozitori s-au format în scoli europene. Sub puternica influenta a post-romantismului german sau a impresionismului francez, compozitorii japonezi de la începutul secolului XX evita în creatiile lor, în mod deliberat, introducerea de elemente din muzica traditionala a tarii lor. Însa generatiile de compozitori afirmate dupa 1940 îsi vor demonstra originalitatea si îsi vor cuceri renumele mondial tocmai datorita unei conceptii diferite de a înaintasilor lor, creând lucrari în care cuceririle tehnicii universale în planul limbajului, al sintaxei si al structurii se îmbina cu traditiile muzicale si filozofice japoneze, lucrari originale, pline de rafinament si încarcate de emotie, cladite pe un fond filozofic de mare profunzime. A existat si tendinta de introducere a instrumentelor traditionale japoneze într-o orchestra europeana. Toru Takemitsu, de exemplu, a scris doua lucrari pentru biwa, shakuhachi si orchestra: „November Steps“ (1967) si „Toamna“ (1973). Prima pune în evidenta contrastul de sonoritati specific instrumentelor provenind din doua lumi atât de diferite; cea de-a doua, printr-o eficace spatializare a sunetelor, este o reprezentare a conceptului Ma din filozofia budista. În creatia celor mai importanti compozitori japonezi contemporani se întâlnesc lucrari pentru instrumente si ansambluri traditionale, interesante nu doar pentru revelarea unor sonoritati specifice, ci si pentru originala conceptie asupra sunetului, asupra timbrului si a timpului muzical. Noile limbaje contemporane ale muzicii sunt vadit influentate de conceptiile de traditie orientala si prin aceasta ele ne apar cu mult mai bogate, mai nuantate, mai interesante.
Autor: ION BOGDAN STEFANESCUApărut în nr. 389