Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, Iasi, 2009, 256 p.
Chiar daca nu se potrivea decât in mica masura profilului, primul roman al lui Adrian Schiop („pe bune/ pe invers“, Polirom, 2004) a servit de minune bovarismelor cronicarilor nostri de acum cinci ani, reusind sa joace credibil – pâna la un punct – rolul de manifest contracultural, de pledoarie in favoarea unei marginalitati cu alura de underground intelectual si de sexualitate devianta. Si totusi, cartea nu prea avea de-a face cu asa ceva: dincolo de faptul ca in „pe bune/ pe invers“ orientarea sexuala a protagonistului era pe cât de incerta, pe atât de discret revendicata, notele de subcultura ale cartii actionau intr-un spatiu exclusiv privat, fara sa se reclame de la o retorica a emanciparii si fara sa devina astfel o atitudine politica la adresa establishment-ului. De altfel, cadrul pare sa ramâna acelasi in noul roman al lui Adrian Schiop („Zero grade Kelvin“), care isi restrânge câmpul de observatie in jurul a ceea ce protagonistul numeste „familia grunge“ – „Familie grunge e când te-ai trezit singur cu o mâna de prieteni, când locuiesti impreuna, dar nu te futi, nu faci copii“ – si care, prin aceasta, nu schimba fundamental datele din volumul precedent. E drept ca actiunea cartii s-a mutat aici din Clujul (inca) bigot al anilor ’90 in Noua Zeelanda a travellerilor inceputului de mileniu, ca voyeurismele, frotajele si acuplarile au devenit acum mai dese si mai dure (bifând chiar si o scena de homosexualitate pedofila) si ca discursul „neangajat“ al naratorului tinde sa devina de aceasta data o portavoce a lui Michel Houellebecq.
Roluri fluide si versatile
Insa, in ciuda unor asemenea liftinguri, „Zero grade Kelvin“ nu este un roman exotic, unul care sa mizeze pe asumarea conditiei emigrantului, pe exhibarea alteritatii si pe exploatarea diferentelor culturale. Dimpotriva, as zice ca in melting pot-ul din Noua Zeelanda, unde, asemenea protagonistului sau (auto)fictional, Adrian Schiop a lucrat ca zugrav in 2002-2003, naratorul descopera mai degraba o natura umana comuna (hedonista, abulica si depersonalizata) decât un caleidoscop de habitudini si mentalitati. In fond, indiferent de unde provin, românii, maghiarii, sud-africanii, olandezii, japonezii si ceilalti nu difera foarte mult nici unul de altul, si nici de amicii clujeni pe care prozatorul ii descrisese in primul sau roman: ei toti sufera de un deficit de „realitate“, de „realism“ sau de „real“ (cuvinte-fetis, ce revin obsedant in volumul lui Schiop), pe care incearca sa-l completeze/compenseze, mai intâi si intr-un mod doar aparent paradoxal, prin asumarea – tipic occidentala, zice naratorul – a unor „roluri fluide si versatile“, prin productia de „teorii“ si „fictiuni“ care sa instituie mici brese in monotonia alienarii si a apatiei cotidiene. Cât despre interactiunile curente (cele „pe bune“), acestea se consuma in penumbra unei afectivitati „inghetate“ (la „zero grade Kelvin“), pe care nu reuseste sa o decongeleze nici macar luciditatea taioasa si neiertatoare cu care naratorul isi scaneaza ambientul: „«Câti ani faci, Ernie?», ma stingherea putin ca e ziua lui, obligându-ma sa ma bucur – in conditiile in care nici nu eram prieteni, nici nu ne futeam. «Treizeci si trei», mi-a zâmbit el impiedicat. Dar, la naiba, imparteam o camera de sase, iar la job eram tot timpul buza-n buza. «Treizeci si trei? Frumos», apoi n-am mai stiut ce sa zic. Intelegeam ca are nevoie de asta, o zi pe an in care sa se simta special – dar faptul ca intelegeam nu ma ajuta foarte tare.“
De aceea, singurele rupturi – provizorii, desigur – ale continuum-ului indistinct al senzatiilor ramân „rolurile“ pe care personajele si le asuma cu atât mai serios cu cât au constiinta deplina a inutilitatii actului: „Ne asezam la masa, eu lânga olandezi. Nu stiu ce sa discut, fac conversatie inteligenta, ii intreb de ce copiii nu se sperie de cai, caii sunt mari, nu arata ca animalele de companie, si tipa sta o clipa pe gânduri si imi raspunde ca marimea nu conteaza asa de tare, si elefantii sunt animale mari, dar prietenoase. Descopar ca fata e ok, in sensul ca sta sa se gândeasca la lucruri fara relevanta practica, nu i se par prostii; mai degraba tipului i se par asa, el nu-si prinde urechile in discutii de-astea teoretice gratuite. Si, daca fictiunile merg, e pentru ca distreaza.“ Iar, când epiderma cicatrizata a sentimentelor mai da, totusi, la iveala o picatura de sânge (cum se intâmpla in cazul lui Astrid, prostituata semioligofrena care-si intretine mecanic iluzia unei studentii prelungite), reziduul emotional e savurat cu o frenezie de vampir: „As vrea sa povestesc cuiva toata povestea, cel mai probabil lui Hansie – dar ceva nu ma lasa s-o fac, ca atunci când cineva te trage de mâneca; când nu esti capabil de compasiune, transformi in sarbatoare orice zi când simti sentimentul ala si, ca sa prelungesti starea, povestesti oricui se nimereste in preajma intâmplarea – iarasi si iarasi, pâna când nu mai ramâne nimic.“
Moartea pasiunii
Or, tocmai aceste „teorii“ si „fictiuni“ compensatorii constituie punctul forte al cartii lui Schiop. Cu atât mai mult cu cât acuitatea naratorului reuseste sa inlature prezumtia de autopastisa si sa le valideze mai degraba ca optimizare a formulei din volumul de debut. De altfel, in ciuda unor palide, dar nu de tot aberante conexiuni cu Fântâneru si cu Blecher si in ciuda concurentei pe care autorul romanului de fata a intâmpinat-o mai nou in sondarea acestui teritoriu din partea lui Dan Sociu, cred ca instrumentarea mecanismului acestor RPG-uri ca tehnica de a surmonta blocajul de afectivitate si criza de identitate ramâne, in proza noastra de dupa 2000, un brand ce poarta marca lui Adrian Schiop. In schimb, nu acelasi lucru s-ar putea spune despre cealalta cale pe care o experimenteaza naratorul – utopia sexualitatii brute, investita cu titlul de terapeutica de uz privat menita sa suplineasca, la rândul ei, vidul emotional: „Nu privarea sexuala ii omoara pe oameni, ci lipsa de contact afectiv; in definitiv suntem mamifere si mamiferele, chiar castrate, continua sa se frece cu botul de alte mamifere, au nevoie de caldura altui trup.“ E drept ca niscaiva aluzii (homo)sexuale si pedofile existau si in volumul de debut; dar, trecând peste faptul ca insistenta excesiva pe sexualitatea bruta tinde sa dezechilibreze perspectiva de ansamblu a romanului (care mizeaza, pe de alta parte, tocmai pe forta de propulsie a „fictiunilor“), imaginarul „minimal“ al prozatorului (cu trei puncte de reper: copiii, animalele si retardatii, adica singurele fiinte cu care „poti juca cu garda jos“) si, mai ales, „naturismul“ sexual ca singura modalitate de a depasi angoasa civilizatiei („Stiinta transforma cultura in natura“, ni se spune in capitolul final al cartii) sunt mai degraba urme ale efectului Houellebecq decât indicii ale unei viziuni personale.
Si totusi, nu aici se afla principalul defect al romanului. In definitiv, intr-o literatura ca a noastra, care a mizat mai putin pe retete de productie proprie, cât pe adaptarea modelelor externe, ar fi absurd sa-i reprosez lui Adrian Schiop ca are un idol francez. Si apoi, considerate in sine, chiar si sexualitatea si reveriile pedo-zoo-oligo se integreaza relativ firesc in economia cartii, ca strategie alternativa (si nu neaparat contrara „fictiunilor“) in lupta Anti-Sistem: prin demascare/suspendare a constrângerilor, in primul caz; prin supralicitare ironica, in celalalt. In orice caz, ele dau bine in fluxul narativ (cât e…), ca sabotaje programatice ale oricarui ipotetic mega-story cu tenta ideologica sau moralizatoare. Mai ales ca tot romanul e construit in chip deliberat ca o simpla succesiune de „faze“, aparent egale intre ele, determinate doar de anturajul de moment („hansie, katalin, hiroaki“, „in the mood for love“, „ziua lui ernie sau in fine, in fine“, „astrid“, „ziua lui nicu popa“ etc.) si menite sa sugereze astfel atât dezarticularea, cât si platitudinea lumii si a senzatiilor. Desigur, procedeul se justifica in raport cu perceptia naratorului, dar tot nu reuseste sa evite plictiseala care se insinueaza, treptat, in absenta progresiei epice (de altfel, chiar Schiop recunostea, si inca din romanul precedent, ca o atare maniera conduce la „moartea pasiunii prin non-narativitate“). Pe de alta parte, autorul isi tradeaza propriul program prin faptul ca limiteaza actiunea cartii la perioada petrecuta in Noua Zeelanda – decupaj ce insinueaza valoarea de experienta „revelatoare“ (deci structurata, deci ideologizata…) a evenimentelor.
Cu adevarat deranjant e, insa, artificiul de tip Houellebecq care inrameaza romanul propriu-zis: prima („filmul mortii“), dar mai ales ultima sectiune a volumului („doua specii“) sunt simple prelucrari dupa distopia sexuala ce guverneaza „Posibilitatea unei insule“. Si, lasând la o parte aspectul jenant al imitatiei ca atare, ele nu cadreaza deloc cu naratiunea neo-zeelandeza, lasând impresia unei constructii de tip sandvici, in care cele doua jumatati ale „chiflei“ incearca sa flancheze – si, oarecum, sa innobileze fortat – cruditatea (sau chiar cruzimea) „carnii“ autenticiste. Caci, daca in „Posibilitatea unei insule“ activitatea sectei elohimitilor era descrisa cu lux de amanunte, in „Zero grade Kelvin“ nimic nu prevesteste aparitia celor care, in „doua specii“, vor ajunge sa gestioneze Patrimoniul Genetic si sa protejeze Patrimoniul Mitic al umanitatii. Nepregatit cu nimic de succesiunea anterioara a evenimentelor, un asemenea final puternic ideologizat e cu atât mai artificial cu cât distoneaza flagrant cu dezordinea calculata de pâna atunci, pe care naratorul o cultivase intr-un mod ceva mai plauzibil. Insa, chiar si asa, „Zero grade Kelvin“ ramâne, macar pe anumite portiuni, un roman destul de ok; atâta doar ca mi-as fi dorit sa-l citesc mai mult pe Adrian Schiop decât sa-l recitesc din când in când, la second hand, pe Michel Houellebecq.