Mihai Stan, Tudor Cristea, „Litere“. Istoria unei reviste de cultură dâmboviţene (2000–2015), Editura Semne, Bucureşti, 2015, 472 p. + foto
La jumătatea acestui an, Societatea Scriitorilor Târgovişteni a publicat lucrarea „Litere“. Istoria unei reviste de cultură dâmboviţene (2000–2015) semnată de Mihai Stan, redactor-şef, şi Tudor Cristea, director al revistei. Litere, care a fost şi a rămas un proiect al celui de al doilea, a apărut iniţial, timp de un an şi jumătate, la Găeşti, după care şi-a creat o nouă redacţie la Târgovişte, unde este şi tipărită de Editura Bibliotheca, în fine şi o altă redacţie, a treia, la Chişinău, a creat o mişcare culturală la Târgovişte.
Nu facem în aceste însemnări o prezentare a revistei, ci a prezenţei în ea a lui Tudor Cristea, al cărui nume se întâlneşte la o multitudine de rubrici: Accent, Actualitatea clasicilor, Istorie literară, Memento, O carte în dezbatere, Radiografii, Reacţii, Reevaluări, Remember, Revista revistelor, Lector, Revizuiri, Revizuiri literare, Starea poeziei şi Şcoala dâmboviţeană. Am spune că cele mai reprezentative sunt colaborările sale la rubricile „cronica literară“ şi „editorial“, la aceasta din urmă numele său lipsind, în cele 182 de numere câte a avut revista până la momentul aniversar din 2015, doar de câteva ori, când pagina întâi a fost consacrată unor momente aniversare eminesciene.
Formatul liliputan al revistei, asemănător Biletelor de papagal ale lui Tudor Arghezi, a fost impus de sărăcia în care s-a zbătut revista, dar a convenit, pe de altă parte, scrisului lui Tudor Cristea, scurt şi îndesat, brevilocvent, care refuză „monumentalitatea greoaie“.
Este foarte atent la modul cum sunt trataţi clasicii, în primul rând Eminescu, la faptul că, de exemplu, împlinirea a 120 de ani de la moartea sa a trecut aproape neobservată. Când totuşi nu sunt uitate data de naştere şi cea a decesului poetului, nu îi este analizată opera, ci sunt prilejuri de a-l coborî pe poet de pe soclu: „Oameni serioşi au ajuns să vorbească sfios şi aproape conspirativ despre poet. E la modă acum să spui, pe data de 15 ianuarie, că Eminescu a murit nebun, că a fost asasinat politic sau să-i publici, însoţit de comentariile insidioase şi inculte ale unor iluştri anonimi, care citează alţi iluştri anonimi, obraznici şi necitiţi, poeziile licenţioase. (…) Teama de Eminescu e teama de seriozitate şi de adevăr“. În editorialul În lături (2014, 1–2), care preia cum se vede sintagma maioresciană, denunţă interpretările aiuritoare, abordările mutilante, deformările poeziei marelui clasic. În ianuarie 2002, când s-au împlinit două secole de la naşterea lui Ion Heliade Rădulescu, regretă că aniversarea a ratat prilejul de a fi reamintit meritul său în domeniul învăţământului, presei, în întemeierea literaturii române, de a-i fi reamintite marile poeme, vigoarea pamfletară. Totuşi, adăugăm noi, momentul aniversar amintit a fost marcat de un eveniment editorial de mare ţinută, Ion Heliade Rădulescu, Opere, I–II, ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu, apărută în colecţia „Opere fundamentale“, coordonată de acad. Eugen Simion. Menţionăm şi sesiunea omagială de la Academia Română (14 ianuarie), în cadrul căreia acad. Eugen Simion a rostit cuvântarea Primul preşedinte al Academiei Române, apărută în Academica (2002, nr. 3), de asemenea articolul aceluiaşi academician, Ion Heliade Rădulescu, din Caiete critice (2002, nr. 1–2). Când editorialistul scrie despre I.L. Caragiale, compară personajele sale cu lumea postdecembristă, raportare care îi favorizează pe cei dintâi: „Trăim într-o ţară (europeană sau ba) de Mitici şi de mofturi în care a-l evoca pe Caragiale a devenit o obsesie. Deşi, nu o dată, lumea lui Caragiale e mai onorabilă decât a noastră. Caţavencii lui sunt mai ponderaţi ca ai noştri, Zoe rămâne, totuşi, o mare doamnă pe lângă atâtea farfuze cu aere de vip care bântuie sticla, Farfuridi e mai cult, mai coerent şi mai cinstit decât jumătate din oratorii politici de azi, Rică Venturianu mai are ceva ruşine, iar Mitică, bucureşteanul par excellence, are un haz autentic. O ţară în care lumea se ocupă până la nebunie de nimicuri, în care intrigile politice sau amoroase n-au nicio măreţie, în care orice lucru serios e supus deriziunii, unde până şi moartea devine un banc de prost gust. O ţară în care toată lumea fuge, ca dracul de tămâie, de biblioteci şi unde orice nătărău te poate lua în râs dacă exprimi o idee mai serioasă, dacă nu râzi ca prostul, dacă nu-ţi dai poalele peste cap, şi mai ales dacă îndrăzneşti să afirmi că ar mai fi nevoie de modele (în afara celor de doi bani, care te agasează, cotidian, până la pierderea minţii şi a controlului, de cum apeşi pe telecomandă, pe maus sau de cum deschizi un ziar). Ori dacă mai crezi (Doamne fereşte!) în mituri“. În 2004 remarcă „relativa discreţie“ cu care au fost celebraţi cei 120 de ani de la naşterea lui Al. Macedonski. Profită de această ocazie pentru a propune ca faimoasa epigramă împotriva lui Eminescu să fie contextualizată, şi să se accepte că deosebirea dintre cei doi poeţi a fost structurală, temperamentală, poetul Nopţilor fiind un altfel de romantic. În 2010, când s-au împlinit 120 de ani de la moartea lui Vasile Alecsandri, constată că momentul comemorativ s-a consumat „într-un deplin anonimat“, autorul fiind considerat astăzi „un caz clasat“, situaţie profund nedreaptă pentru că dacă acesta „a fost nu neapărat un scriitor mare, a fost unul important“. De un tratament deosebit nu s-au bucurat scriitori mai aproape de noi. În decembrie 2003, când s-au împlinit două decenii de la moartea lui Nichita Stănescu, un jurnalist a scris că poetul a fost „o persoană detestabilă, un lingău comunist, un beţiv şi un autor de două parale“. Altcineva a publicat un articol intitulat Geniu sau aburi alcoolici?
La Litere este cultivată, cu preţuire şi mândrie, amintirea lui Şerban Cioculescu şi a lui Vladimir Streinu, care au fost profesori la Găeşti şi au gândit acolo apariţia revistei Kalende. Studentul Tudor Cristea a avut şansa să-l aibă profesor pe Şerban Cioculescu la Facultatea de Limba şi Literatura Romană din Bucureşti: „Intra, prin el, în amfiteatrul Odobescu, o parte din vraja epocii interbelice, pe care o (re)descopeream fascinaţi în acei ani. Am avut şansa de a urmări nu doar savurosul său curs, dar şi pe aceea de a face împreună un seminar în anul al V-lea, privind relaţia biografie-ficţiune în proza română. I-am sesizat erudiţia şi am deprins de la el lucrul cu textul şi obişnuinţa de a nu vorbi despre ceea ce n-ai citit (principiu neglijat, vai, de atâţia comentatori de literatură). Am gustat umorul său nu o dată acid şi am înţeles chiar de ce era supranumit «Şerban cel Rău» cu toate că era, sau măcar dorea să fie întotdeauna «Şerban cel Drept»“. În 2005, când se împlineau 35 de ani de la moartea lui Vladimir Streinu, a apărut, în jurnalul Monicăi Lovinescu pe anii 1996-1997, părerea că Vladimir Streinu a fost informator al Securităţii, preluată, în România literară de un „procuror moral“, informaţie falsă, pe care Tudor Cristea o combate bazându-se pe cercetările Ioanei Diaconescu şi ale fiicei scriitorului, Ileana Iordache, care au depus mărturie că scriitorul n-a semnat vreo informaţie. După un deceniu, în editorialul Poezia criticului, critica poetului, observă, pornind de la cele două domenii în care s-a afirmat Vladimir Streinu, că acesta „exprimă, în realitate, atât în poezie, cât şi în creaţia critică, dar întotdeauna cu alte mijloace, aceeaşi frământare umană şi creatoare şi aceleaşi aspiraţii către plenitudinea trăirii, a experienţei intelectuale şi sufleteşti sau chiar către idealitate şi absolut“. Alte editoriale sunt consacrate unor personalităţi care au dat legitimitate şi prestigiu revistei Litere, precum Mircea Horia Simionescu, „o natură borgesiană“, care, în proza sa, printr-o pluralitate de tehnici şi mecanisme ale reprezentării, prin clişee şi locuri comune (…) îşi asumă drama de ficţionar“, Alexandru George, acesta fiind „om de modă veche, specie tot mai rară“, „un om care face totul temeinic şi se confundă cu ceea ce face“, Barbu Cioculescu, care, comparat cu tatăl său, „în ciuda vizibilei deosebiri temperamentale, fiul are, ca şi tatăl, structura interioară a unui învingător“.
Autorul editorialelor ar fi dorit ca şi în cadrul lor să se ocupe doar de literatură şi cultură, însă, a realizat îndată că „nu trăim într-o societate normală, astfel încât, în multe domenii, lucrurile sunt deturnate, îndepărtate de rostul lor, realitatea intră brutal în ficţiune, dându-i un bobârnac, dacă nu cumva şi un şut în dos“. S-a simţit deci dator să reflecte în editorialele sale şi aceste deturnări din societatea românească postdecembristă, a fost constrâns să scrie şi despre: presa senzaţionalistă de prost gust, „haosul generalizat care ar fi comic daca n-ar fi tragic“, „frenezia europenistă-americanistă“, escaladarea pungăşiei, televiziunea, care, „dezvoltată exploziv, mănâncă dintr-o hăpăială şi cinematograful, şi literatura“, impostura intelectuală, slabul apetit pentru lectură, criza literaturii şi a societăţii româneşti, scumpetea cărţilor, numărul mare al grafomanilor, divertismentul la televizor, kitschul, literatura online ş.a.
Profesor la colegiul „Vladimir Streinu“ din Găeşti, Tudor Cristea denunţă, în mai multe editoriale, tarele învăţământului românesc din ultimul sfert de secol: aşa-zisa reformă despre care scrie, în 2005, că este o cacealma, principala carenţă a acesteia văzând-o în instabilitatea proiectelor, abandonarea lor la fiecare înscăunare de nou ministru; programele şi manualele noastre alternative, întocmite în grabă şi cu o lipsă de competenţă strigătoare la cer, tind să-i transforme pe elevi în „nişte mici naratologi, tot întrebându-i (în spiritul delimitărilor din Arca lui Noe, simplist înţelese însă) cum este romanul (basmul, povestirea, nuvela, poemul) şi mai deloc ce vrea să spună el“; robotizarea elevilor, care „nu citesc deloc, nu sunt capabili să exprime nimic personal, debitează idei de-a gata, iar noi pretindem că-i pregătim pentru a înţelege operele literare pe care le vor citi de-a lungul vieţii. Aiurea!“ Are explicaţie şi pentru rezultatele slabe la bacalaureat: „Primul motiv ar fi şi, mai ales, dificultatea programelor şcolare, coroborate cu lipsa de adecvare a acestora la nivelul intelectual al diverselor categorii de elevi“. În 2002, în urma rezultatelor la concursul de ocupare a unei catedre în învăţământ, a semnalat şi scandaloasa retribuire a cadrelor didactice: „Este urmarea salariilor de batjocură din învăţământ, care îi îndepărtează pe tinerii de valoare din acest domeniu“. Vorbe valabile, din păcate, şi azi.