Echilibru precar

Traim într-un spatiu al ratarii în care nimic nu ne mai poate mira. Nu stiu cum se face, dar nu ne-a mai ramas nicio farâma de timp pentru spirit, pentru frumos, pentru cele câteva întrebari esentiale care ne diferentiaza de înaintasii nostri pe scara animala. Cei foarte putini alearga dupa bani, cei foarte multi – dupa hrana. Urla si unii si altii, ataca si unii si altii mânati de aceeasi ura, dezlantuita odata cu Revolutia. Înainte de caderea comunismului credeam ca lumea va beneficia de experienta Estului, în sensul ca aici oamenii au simtit teroarea, agresivitatea si ura în chipurile lor cele mai rafinate, moartea fizica si psihica, umilinta, absenta libertatii, astfel ca ele nu se vor mai repeta prea curând. Din pacate, judecata a fost superficiala, caci, dupa atâtia ani de totalitarism, aici s-a consolidat mentalitatea de lagar si s-a nascut o specie aparte, un fel de supravietuitor prin orice mijloace într-un rai al prostilor, brutelor si derbedeilor. Nu ma gândeam atunci  ca fiintele crescute în custi – la propriu si la figurat –  nu se vor îndeparta de ele dupa ce usile vor fi deschise. Si nici ca libertatea se învata atât de greu, mai ales ca, la noi, dascalii de libertate si de demnitate, cum erau pe vremuri Soljenitin si Saharov, nu au existat. Si nicio patura luminata care sa se opuna celor ce si-au facut o profesie din a minti si a însela. Convingerile multor intelectuali români s-au schimbat si se schimba în functie de bursele si avantajele cu care  li se cumpara tacerea sau laudele. Experienta postdecembrista arata ca multi si-au însusit rolurile dupa  nevoile sponsorilor, devenind când circari, când enoriasi ai putinei gândiri a celor ce i-au platit, când maciucari sau chiar calai ai adversarilor acestora.  Iar dincolo de asta, cum bine spunea Machiaveli, „cel care însala îl va gasi întotdeauna pe cel care se lasa înselat“. Dupa cum si parazitii – niste câini care sa-i treaca strada. Iar oamenii, cum s-a vazut, nu sunt obisnuiti sa-si puna întrebari, renunta usor la libertate delegându-si altora raspunderea. Nu se revolta, ci se adapteaza! Chiar daca au facut acelasi lucru si înainte de Revolutie. Caci nicio dictatura nu se poate instala fara contributia celor multi, fara un anumit climat în care monstrii se pot dezvolta. De aceea nu trebuie sa învinuim pe nimeni pentru ceea ce traim, pentru umilintele îndurate acum, dar nici nu trebuie sa asteptam salvari miraculoase, din afara. Viitorul depinde numai si numai de noi. Totul este ca nu cumva sa ne dam seama prea târziu. Prin urmare, „politicienii“ aflati la putere nu trebuie sa se iluzioneze ca trocul cu prietenii de coalitie, udemeristii, se va opri în clipa în care vor fi cadorisiti si cu Legea minoritatilor. Pasii importanti ai partenerilor de-abia acum urmeaza. Cine a urmarit festivitatea de la Cluj a dezvelirii Statuii lui Matei Corvin si-a putut da seama cu usurinta ca ceasurile unora s-au oprit în 1867. Cât despre aroganta celor care au uitat în ce an si în ce spatiu se afla, ar fi multe de spus. Am observat însa ca din când în când uita ca un partid nu este o tara si ca lumea te judeca si dupa respectul  pe care îl ai fata de  demnitatea celorlalti. Este motivul pentru care am amintit de festivitatea de la Cluj.  Oricum,  pentru cele ce  se petrec zilnic sub ochii nostri, par necesare alte cuvinte în masura sa le sublinieze gravitatea si particularitatile. Prin urmare, a afirma ca udemeristii sunt discreditati pozitiv, ar fi mult prea putin. De asemenea, cuvinte precum: prostie, abuz, nerusinare, indiferenta, crima pot deveni  simple alinturi în comparatie cu realitatea pe care ar trebui sa o defineasca.  Si, suntem obligati sa observam, lista acestora se îmbogateste mereu. Acum, de exemplu, este la moda cuvântul „reforma“, care, în realitate, este prea blând pentru modul foarte primitiv de a se afla în treaba al unor diletanti sadici.

Nu exista domeniu, vârsta, colt de tara asupra carora incompetenta si ura acestora sa nu se fi manifestat cu brutalitate. Reforme pe coltul mesei, facute în graba, fara nicio analiza, de niste  ministri total nepriceputi, reforme esuate din start, reforme de râsul lumii. Dupa cea din Educatie, care viza nu numai închiderea multor scoli, reducerea calitatii învatamântului, ci si editarea unor manuale pe gustul actualilor internationalisti – adica, tot ce tine de specificul nostru trebuie anulat sau minimalizat –, a venit rândul Sanatatii. Închiderea multor spitale si desfiintarea unor institute de mare performanta care ne tinusera în pas cu lumea, intra în firescul reformei. Mai întâi, au fost agresate numele care însemnau ceva în cultura noastra. Si atacurile sunt departe de a se fi sfârsit. Un grup de golani s-a luat pâna si de vârsta oamenilor. Lumea a fost împartita între expirati si neexpirati, adica între cei în vârsta si nulii cu pretentii, adica ei. Cât despre reforma, se pare ca numarul mortilor si al bolnavilor nu a fost suficient,  bietii batrâni nu „ieseau din sistem“, adica nu mureau atât de repede pe cât,  probabil, s-a dorit, astfel ca disparitia a 67 de spitale si a institutelor pomenite va scuti acest guvern de caraghiosi cu pretentii de o parte din griji.  Reforma fara sa fi cladit un singur spital nou, fara dotari, fara salvari moderne si  elicoptere? Si, desigur, bani. Doi oameni, iata, au si parasit sistemul. Unul, la poarta spitalului din Balcesti, unde venise pentru ca nu aflase ca spitalul nu mai exista. Un altul, din  judetul Constanta, a decedat în ambulanta care nu avea decât asistenta. Si când ne gândim ca  reformele sunt abia la început… Daca toata lumea se trateaza în Viena, unde exista spitale de mare performanta, în frunte cu celebrul A.K.H., de ce nu am adopta sistemul austriac? Dupa banci, petrol etc. vândute austriecilor, asa cum stim, ar fi logic sa învatam modul lor de organizare a sistemului sanitar. Nu stiu cum se face ca, de fiecare data când se începe vreo reforma, îmi amintesc de  îndreptatita observatie a presedintelui: „Daca vrem sa ne distrugem tara, suntem pe drumul cel bun!“ Sigur este ca pâna în momentul de fata, datorita reformelor si modernizarii pe care el însusi le binecuvânteaza, nu ne-am abatut de la el.  Dar stau si ma întreb: daca, în sfârsit, am învata de la altii si am fi scutiti de putina imaginatie a reformatorilor nostri, ne-am afla oare „pe drumul cel bun“? Pâna una-alta, lumea ne stie mai ales dupa criminalii nostri, dupa hoti si fete frumoase si ieftine. Si, cu toate astea, oricât ar parea de ciudat, ma încapatânez sa cred ca într-o zi vom înceta sa fim un fel de apa statuta în care târâtoarele si rapitoarele traiesc într-un echilibru precar. Ca vom redeveni cu adevarat un popor,  cum am fost pentru o scurta perioada în august 68, la Revolutie si, mult mai departe în trecut, la 1 Decembrie…