Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei, traducere de Sarmiza Leahu, Editura RAO, Bucureşti, 2013
În discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatură din 1982, Gabriel García Márquez a vorbit şi despre ceea ce el însuşi considera drept un adevărat proiect personal: readucerea în actualitate a temei iubirii şi (re)punerea ei în circulaţie sub forma unei „utopii capabile să se opună“ tendinţei contemporane de distrugere ori anulare a umanităţii. În acest sens, scriitorul columbian declara într-un interviu, în legătură cu romanul său Dragostea în vremea holerei (1985): „Cred că vârsta m-a ajutat să-mi dau seama că sentimentele sunt, în fond, ceea ce contează cu adevărat. Într-un fel, toate cărţile mele sunt despre dragoste; chiar şi Un veac de singurătate. Cred că există dragoste pretutindeni. De data aceasta, ea se dovedeşte a fi mult mai puternică: pentru că doi oameni care se iubesc se reîntâlnesc şi aleg să meargă mai departe împreună.“
Iubirea, timpul şi moartea
În fond, în Dragostea în vremea holerei, García Márquez pare să se întrebe subtextual (dar la tot pasul): unde ne-am afla fiecare dintre noi fără un anumit grad de romantism sau fără entuziasmul adolescentin? Probabil că suficient de departe de esenţa spiritualităţii umane, pare a-şi răspunde singur autorul. Să presupunem, atunci, că ar fi posibilă nu doar credinţa într-o iubire eternă, ci şi trăirea ei până la capăt; să trăieşti o viaţă întreagă în lumina unui asemenea jurământ, aceasta este premisa neaşteptată a cărţii lui Gabriel García Márquez: „Cred că un roman despre dragoste e la fel de valabil ca oricare altul“, spunea scriitorul. Numai că acest roman este oarecum neobişnuit prin aceea că îndrăzneşte să sugereze că jurămintele tinereşti de iubire eternă pot fi, totuşi, respectate; chiar dacă mult mai târziu, e adevărat; şi, evident, doar după ce se ajunge la o reală şi completă cunoaştere de sine.
Acţiunea cărţii se petrece într-un oraş-port de pe coasta caraibeană (despre care critica a afirmat că este o combinaţie oarecum inedită între Cartagena şi Barranquilla). Trei personaje formează un foarte neconvenţional triunghi: Florentino Ariza îi jură dragoste eternă Ferminei Daza, care însă, din cauza opoziţiei familiei şi după o lungă călătorie menită a o face să uite totul, se căsătoreşte cu Juvenal Urbino, medic celebru, tânăr, frumos şi bogat. Pentru Florentino, fiinţă dedicată iubirii, toate acestea reprezintă un cadru ostil, dar, care, totuşi, nu-l descurajează. Pentru că i-a jurat iubire Ferminei, el decide să aştepte până când ea va fi liberă din nou. Sentimentele încep, astfel, confruntarea cu termenii bine definiţi ce guvernează lumea „terestră“, între aceştia, la loc de cinste timpul… Unul din punctele culminante are loc la sfârşitul primului capitol, care povesteşte ultima zi din viaţa doctorului Juvenal Urbino şi prima noapte de văduvă a Ferminei Daza. Apoi, Gabriel García Márquez utilizează tehnica folosită şi în Un veac de singurătate: deplasează acţiunea cu cincizeci de ani în urmă, în „vremea holerei“. Cea mai mare parte a cărţii are în centru vieţile acestor trei personaje de-a lungul unei jumătăţi de secol (replica veacului de singurătate!), pentru ca ultimul capitol să descrie iubirea târzie a tinerilor de altădată, Fermina şi Florentino.
Între aceste iubiri, însă, moartea se strecoară mereu, uneori ca o presimţire, alteori ca o ameninţare. Nu este vorba doar de moartea doctorului Urbino, ci şi de cea care deschide romanul, a prietenului acestuia, Jeremiah de Saint Amour. Pe de altă parte, chiar după înmormântarea doctorului, Florentino Ariza îi aminteşte Ferminei de dragostea pe care i-o poartă. Eros şi Thanatos apar, astfel, nu doar într-o relaţie indestructibilă, ci devin realitatea de bază a romanului şi punctul lui de convergenţă. Desigur, înaintarea în vârstă şi moartea sau presimţirea acesteia nu sunt teme noi în proza lui Gabriel García Márquez; ele l-au preocupat încă de la primele pagini publicate: Furtuna frunzelor şi Funeraliile Mamei Mari descriu, fiecare, câte o înmormântare. Iar în romanul Un veac de singurătate există multiple imagini şi semnificaţii ale morţii: Amaranta îşi ţese (şi deşiră, uneori) propriul giulgiu, iar José Arcadio Buendía îşi visează moartea ca pe un drum ce trece prin mai multe camere până când îl întâlneşte pe omul pe care îl ucisese în tinereţe.
O jumătate de veac de dragoste
Dar în oraşul din Dragostea în vremea holerei situaţia se complică: de-a lungul unei jumătăţi de veac extrem de agitat, moartea a reuşit să pătrundă pretutindeni, sub două forme: fie ca „el cólera“, maladia fatală ce face ravagii prin oraş în timpul epidemiilor intermitente, fie ca „la cólera“, definită drept ura şi resentimentele umane duse la extrem şi transformate, nu o dată, în război civil. Victimele uneia dintre aceste două forme de moarte sunt luate adesea, deloc paradoxal, în fond, drept ale celeilalte. Iar războiul, „mereu acelaşi război“, e prezentat aici nu ca o continuare cu alte mijloace a luptelor politice, ci ca o forţă negativă, o adevărată boală incurabilă, o „plagă“ a cărei singură finalitate (dacă se poate numi aşa) este aceea de a aduce moartea pe scară largă. Iar dacă în romanul Un veac de singurătate boala insomniei era vindecabilă, aici, această maladie cu dublă semnificaţie poate fi înfrântă doar pentru scurte perioade de timp. Pe acest fundal întunecat, viaţa personajelor, precară uneori, tinde să ia forma unor proiecte de rezistenţă mai mult sau mai puţin conştientă în faţa morţii. Doctorul Urbino, la fel ca şi tatăl său, este unul din conducătorii publici ai luptei împotriva holerei, impunând măsuri aspre de carantină. Fermina Daza, acţionând aparent mai convenţional, luptă de pe poziţia ei de soţie şi mamă pentru a-şi apăra casa şi familia. Iar Florentino Ariza se plasează hotărât de partea lui Eros, oponentul morţii, începând o carieră de „622 de legături mai importante, fără a le mai pune la socoteală pe cele întâmplătoare…“, păstrând însă, în adâncul sufletului, toată pasiunea şi fidelitatea de la început pentru Fermina. Ca de obicei în proza lui Gabriel García Márquez, şi în acest roman femeile sunt mai puternice, în stare să înfrunte realitatea: cazul Ferminei nu e singular; căci, în momentul când Florentino se îmbolnăveşte de dragoste (având simptome asemănătoare cu cele ale holerei), mama sa, Tránsito Ariza, este cea care reuşeşte – măcar parţial si temporar – să-l vindece.
Cu toate acestea, şi deloc paradoxal pentru autor, vremea holerei (care revine cu regularitate) este chiar timpul predilect al iubirii romantice. Iubirea este asemenea holerei, ni se spune în roman în repetate rânduri; chiar şi formele de manifestare fizică (febra, greţurile şi toate celelalte) sunt aproape identice, cazul lui Florentino Ariza fiind exemplul tipic. În plus, „dragostea“, cuvântul însuşi, este subiectul unei dezintegrări creatoare: la început este folosit pentru a descrie pasiunea uşor lacrimogenă (uneori prezentată parodiind stilul telenovelelor latino-americane…), pentru ca, treptat, să fie asociată diferitelor activităţi (aproape casnice), dar şi sentimente umane profunde: o căsătorie lungă, începută cu indiferenţă doar pentru a reinventa şi a descoperi iubirea după ani de zile; apoi, afecţiunea pentru copii sau dăruirea pentru cauza unui oraş (în cazul doctorului Urbino). Dragostea devine, astfel, numele a numeroase şi neaşteptate emoţii, fiind realitatea ultimă prin care viaţa poate învinge mereu. Şi tot dragostea e denumirea generală pentru toate vrăjile şi frumoasele iluzii, „encantos y engaños“, cu care personajele îşi împodobesc zilele vieţii, nu întotdeauna suficient de romantice.
Desigur, după apariţia romanului, critica literară a afirmat din nou că Macondo nu mai există, că a dispărut cu desăvârşire, pierzând din vedere esenţialul: anume că Macondo nu e important pentru scriitor atât ca titulatură, ca nume al unui spaţiu. Acest Macondo este doar unul de suprafaţă, pe când adevărata aşezare (întemeiată şi dăinuind pentru totdeauna cum altfel decât prin voinţa lui Gabriel García Márquez) trebuie căutată în interiorul personajelor, în reacţiile şi atitudinile lor. La fel ca şi în cazul povestirilor publicate după Un veac de singurătate, şi în Dragostea în vremea holerei, Macondo există ca spaţiu interior, unicul posibil. Acest lucru apare cu claritate nu atât prin unele detalii realist-magice exterioare (păpuşa care creşte în mod miraculos, papagalul vorbitor cu rolul unui personaj secundar), ci prin modul de acţiune al protagoniştilor: Florentino o aşteaptă toată viaţa pe Fermina, la fel cum Amaranta îşi asumase singurătatea pentru toată viaţa, şi la fel cum Rebeca se izolase de bunăvoie pentru totdeauna.
Eros şi Thanatos
În ultimele pagini ale cărţii, aflăm că Florentino şi Fermina, aflaţi la bordul unui vas, hotărăsc să-şi apere intimitatea iubirii târzii arborând steagul de carantină pentru a susţine că holera a revenit la bord. Căpitanul vasului este imediat copleşit de convingerea că „viaţa e aceea care, mai mult decât moartea, nu are limite“. Cei doi îndrăgostiţi vor rămâne astfel la bord pentru tot restul vieţii. Iar corabia iubirii lor târzii se dovedeşte acum a fi şi o veritabilă luntre a lui Charon, ducându-i „dincolo“ (nu în moarte, ci acolo unde se află şi frumoasa Remedios, cea care s-a înălţat la ceruri), păstrând nealterată dragostea lor. Eros şi Thanatos într-o excelentă imagine de final.
Un alt aspect abordat în acest roman este prezentat încă de la început, tocmai din titlu: iubirea (neîmpărtăşită), secondată de tema timpului şi de trecerea lui, plus marile epidemii de holeră. Deocamdată, legătura profundă a titlului cu ansamblul conţinutului nu este foarte evidentă; astfel că cititorul inocent poate presupune, în primele pagini, că ştie o serie de lucruri (importante!) despre acest gen de cărţi, crezând chiar că e invitat să citească povestea vieţii câtorva personaje sau chiar a unui inedit ménage à trois. Apoi, surprins, îşi va da seama că romanul nu este doar ceea ce păruse a fi, deci trebuie recitit – şi, de astă dată, recitit corect. De aceea, partea a doua a cărţii sugerează în chip hotărât, într-un mod oarecum asemănător celui prezent încă din romanul Un veac de singurătate, o a doua lectură.
Dacă naraţiunea nu expune totul direct, ci reclamă răbdarea cititorului, aceasta se întâmplă în primul rând pentru că Gabriel García Márquez are grijă să ne amintească mereu că puterea sa ca autor e singurul motiv pentru care personajele îndrăgostite la început sunt separate în aproape tot restul romanului. Exact în felul în care Florentino ştie că, pentru a exista, dragostea trebuie rostită cu voce tare, procedează şi scriitorul: el ştie că singurul mod în care Dragostea în vremea holerei poate exista cu adevărat este ca cititorul să-i acorde şansa unei lecturi corecte. Iar lecţia oferită de acest roman nu constă doar în ceea ce spune (că dragostea poate rezista trecerii timpului), nici în felul în care o spune (cu virtuozitate tehnică, patos, uneori ironie), ci tocmai în faptul că îndrăzneşte să afirme cu atâta convingere un asemenea lucru.